Importanţa pe care Augustin a acordat-o filosofiei grecești a dus la o reinterpretare a relatării biblice privind originea vieţii și a creat premisele pentru alte schimbări.
După ce Charles Darwin a publicat Originea speciilor, în 1859, doctrina biblică a creaţiei s-a aflat tot mai des sub tirul criticilor. Știinţa a promovat tot mai mult evoluţia ca explicaţie plauzibilă a originii vieţii umane. Atât de covârșitoare este influenţa teoriei evoluţioniste, încât mulţi creștini nu mai acceptă drept reală doctrina biblică a creaţiei – potrivit căreia Dumnezeu a creat viaţa, în formele ei multiple, pe parcursul a șapte zile de câte 24 de ore. Numeroase biserici susţin astăzi că pasajul din Geneza privind creaţia nu ar trebui luat ad literam, ci mai degrabă ar trebui privit ca o alegorie, o consemnare făcută „pentru noi” în „limbajul nostru uman” despre o realitate care este cu mult dincolo de puterea noastră de înţelegere.
Pe măsură ce evoluţionismul și-a consolidat poziţia în rândul teoriilor știinţifice privind originea vieţii, un număr important de creștini au reacţionat încercând să armonizeze teoria evoluţiei cu doctrina creștină a creaţiei. Acest proces a dus la ideea potrivit căreia consemnarea biblică provine dintr-o perspectivă spirituală sau teologică, în timp ce știinţa derivă dintr-o perspectivă materială spaţiotemporală. Atunci când este adoptată de un creștin, această poziţie sugerează că afirmaţia Bibliei că Dumnezeu a creat viaţa pe Pământ este o declaraţie de credinţă și că rolul știinţei este să arate cum s-a format și cum a evoluat viaţa, de la cele mai simple la cele mai complexe forme, pe parcursul a milioane de ani. Cea mai mare biserică creștină, Biserica Catolică, a acceptat deja de ani de zile poziţia potrivit căreia ceea ce susţine credinţa și ceea ce susţine evoluţionismul nu se află în contradicţie, ci sunt complementare – o perspectivă care este, de altfel, îmbrăţișată de cea mai mare parte a creștinătăţii.
Cum au ajuns creștinii să creadă că raportul biblic reprezintă doar o transpunere în limbaj uman a unei realităţi spirituale și imateriale, și nu a unei realităţi spaţiotemporale istorice? Cum a ajuns creștinismul să considere că procesul de creare a lumii nu s-a petrecut exact așa cum spune textul că s-a petrecut – adică printr-o acţiune divină întreprinsă în realitatea spaţiotemporală?
Numeroase biserici susţin astăzi că pasajul din Geneza privind creaţia nu ar trebui luat ad literam, ci mai degrabă ar trebui privit ca o alegorie, o consemnare făcută „pentru noi” în „limbajul nostru uman” despre o realitate care este cu mult dincolo de puterea noastră de înţelegere.
Un posibil răspuns la aceste întrebări ar trebui căutat nu doar în progresele știinţifice și în dezvoltarea teoriei evoluţioniste, ci și în lungul proces al formării tradiţiei teologice creștine referitoare la doctrina creaţiei. Întrucât un studiu aprofundat al formării teologiei creștine nu este posibil aici, îl vom lua în discuţie pe cel mai influent teolog al bisericii primare, pe Augustin, precum și modul în care opiniile lui au influenţat diversele explicaţii privind originea vieţii, regăsite în teologia creștină. Cu toate că au fost și alţi gânditori creștini înainte de Augustin (de ex. Iustin Martirul, Origen ș.a.) care au interpretat textul biblic ca referindu-se nu la realitatea temporală, ci la cea spirituală, marele părinte bisericesc din secolele IV-V a fost figura remarcabilă care, prin intermediul autorităţii și influenţei lui teologice și eclesiastice proeminente, a creat premisele unei noi interpretări a raportului biblic privind creaţia, care, mai târziu, a facilitat acceptarea în rândul creștinilor a teoriei evoluţioniste moderne. Deși modul în care Augustin interpreta pasajul biblic privind creaţia nu făcea parte din învăţătura oficială a Bisericii Catolice, acesta a contribuit la formarea opiniei creștine tradiţionale, atât în catolicism, cât și în protestantism.
Așa cum vom vedea, interpretarea dată de Augustin creaţiei biblice nu se potrivește cu textul biblic, ci subordonează textul biblic anumitor principii de interpretare ce determină, în viziunea lui, înţelesul expresiilor biblice. Aceste principii de interpretare constau în mod special în conceptul augustinian cu privire la fiinţa lui Dumnezeu și la relaţia Lui cu lumea temporală. Pentru a înţelege interpretarea pe care Augustin o oferă textului biblic, ar trebui mai întâi să prezentăm principiile lui de interpretare.
Principiile fundamentale de interpretare biblică la Augustin
Deși atitudinea părinţilor bisericești cu privire la legitimitatea utilizării conceptelor filosofice grecești era marcată de contradicţii, cei mai mulţi dintre ei au acceptat și introdus aceste concepte în formularea teologiei și doctrinei creștine. Augustin folosea în mod transparent distincţia greacă dintre aspectul spiritual-imaterial-atemporal al realităţii și aspectul ei corporal-material-temporal. Primul era considerat domeniul adevărului și al cunoașterii, iar cel din urmă era văzut drept domeniul aparenţelor și al opiniilor schimbătoare. Augustin credea că scriitorii biblici și-au asumat această distincţie atunci când au vorbit despre un Dumnezeu etern și o lume trecătoare. Să vedem cum se aplică această distincţie în interpretarea augustiniană a Bibliei, în general, și cum a influenţat interpretarea creaţiei biblice, în mod special.
Augustin susţinea că, pentru a înţelege fiinţa lui Dumnezeu, este nevoie să negăm orice este material și muabil, schimbător spiritual, și să fim de acord cu „platonicienii” că Dumnezeu este absolut perfect și imuabil.[1] Orice este material este schimbător, dar Dumnezeu este neschimbător.[2] Sufletul uman nu este material, însă este schimbător, prin urmare nu este un concept folositor pentru a-L putea defini pe Dumnezeu. Așadar, în ceea ce Îl privește pe Dumnezeu, este negat nu doar caracterul Său material, fizic, ci și caracterul muabil, schimbător. Dumnezeu este singurul care nu trece prin niciun fel de schimbare.[3] „Există o singură substanţă sau esenţă imuabilă, iar aceea este Dumnezeu. (…) În consecinţă, doar acela care nu se schimbă și nici nu se poate schimba este, fără urmă de îndoială, cu adevărat Fiinţa.”[4] Augustin credea că prin revelarea caracterului de fiinţă a lui Dumnezeu, în Exod 2:14[5], scriitorul biblic subînţelegea ideea că imuabilitatea este elementul care Îl caracterizează pe Dumnezeu ca Acela care „este” cu adevărat Fiinţa.[6]
Interpretarea filosofică pe care Augustin o dă persoanei lui Dumnezeu, ca fiinţă imuabilă și atemporală, determină interpretarea lui asupra relaţiei lui Dumnezeu cu lumea temporală și materială.
Pentru Augustin, imuabilitatea lui Dumnezeu presupune eternitatea Lui: „El este, de asemenea, Eternitatea adevărată, fiind imuabil, fără început sau sfârșit, și prin urmare incoruptibil/nesupus degradării. A spune că Dumnezeu este etern, nemuritor, incoruptibil și neschimbător înseamnă a spune același lucru.”[7] Cu toate acestea, urmând filosofia greacă, Augustin susţine că eternitatea lui Dumnezeu nu este o temporalitate infinită: „În Dumnezeu nu se poate găsi nimic temporal”[8], „Dumnezeu trebuie perceput ca etern… fără timp”, „în sânul Trinităţii suverane, care este Dumnezeu, nu există intervale de timp”.[9] Dumnezeu nu precede timpul, în Dumnezeu nu există niciun fel de succesiune temporală, Dumnezeu este un astăzi etern, un prezent etern fără distincţie între trecut, prezent și viitor.[10] În Dumnezeu nu există timp, nici schimbare.[11] Influenţat de gândirea greacă, Augustin a subliniat că, dacă ar fi existat timp și schimbare în Dumnezeu, atunci eternitatea nu ar exista cu adevărat.[12] Așadar imuabilitatea și atemporalitatea lui Dumnezeu se subînţeleg reciproc.
Interpretarea filosofică pe care Augustin o dă persoanei lui Dumnezeu, ca fiinţă imuabilă și atemporală, determină interpretarea lui asupra relaţiei lui Dumnezeu cu lumea temporală și materială. Augustin a făcut o distincţie clară între fiinţa lui Dumnezeu și manifestarea lui Dumnezeu. Așa cum esenţa este invizibilă și imuabilă, la fel și divinitatea în sine nu poate apărea niciodată în lumea temporală și materială, ea se poate doar revela printr-o fiinţă creată.[13] Aceasta pune bazele posibilităţii de a interpreta textul biblic într-o manieră care se încadrează în interpretarea filosofică dată lui Dumnezeu.
Separarea dintre Dumnezeul atemporal și lumea temporală nu are un corespondent în revelaţia biblică, ci este un concept care ţine de filosofia greacă. Pe linia gândirii grecești, Augustin considera că limbajul biblic cu privire la Dumnezeul care Se schimbă este doar o manieră analogică sau metaforică de a ne vorbi, „ca pentru noi”: „Nimic ce poate fi spus despre Dumnezeu nu este suficient. Totuși, pentru ca noi să ne putem hrăni și să înţelegem lucruri care nu pot fi exprimate de niciun limbaj uman, sunt spuse cuvinte pe care noi să le putem înţelege.”[14] De exemplu, atunci când Scriptura Îi atribuie lui Dumnezeu ceva legat de timp, precum în Psalmii 90:1 – „«Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost» – nu se indică nicio schimbare în Dumnezeu, pentru că El rămâne același.”[15] Pentru Augustin, orice noţiune legată de timp pe care Scriptura I-o atribuie lui Dumnezeu este o exprimare deficitară.[16] Relatările privind apariţiile lui Dumnezeu în faţa patriarhilor Vechiului Testament sunt întotdeauna exprimări simbolice ale prezenţei lui Dumnezeu printr-o creatură supusă schimbării.[17]
Să observăm în continuare modul în care interpretarea lui Augustin cu privire la fiinţa lui Dumnezeu și la relaţia lui Dumnezeu cu lumea i-a determinat interpretarea dată pasajului biblic al creaţiei.
Interpretarea dată de Augustin creaţiei biblice
În privinţa creării universului, Augustin a susţinut că Dumnezeu a creat mai întâi ceea ce Biblia numește „cerurile cerurilor”, pe care el le înţelegea a fi un cer, un rai intelectual, fără spaţiu și timp. Acest rai participă la eternitatea și imuabilitatea lui Dumnezeu, dar nu este etern ca Dumnezeu, pentru că este creat.[18] După care, potrivit lui Augustin, Dumnezeu ar fi creat ceea ce Biblia numește „cerurile și pământul”, care este realitatea vizibilă simţurilor.[19]Cu alte cuvinte, în aceeași linie cu distincţia greacă dintre sfera atemporală și cea temporală, Augustin susţine că Dumnezeu a creat întâi un cer atemporal și imuabil și după aceea a creat lumea temporală și muabilă pe care o percepem cu simţurile.
În privinţa creării pământului, Augustin a luat în considerare, în primul rând, pământul invizibil, fără formă și haotic, care nu este inclus în zilele creaţiei, dar la care se face referire în exprimarea „la început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul”. Pământul, fiind lipsit de formă și haotic, nu aparţine ordinii spaţiale și temporale a creaţiei. În al doilea rând, Augustin a luat în considerare pământul pe care l-a conceput Dumnezeu organizând haosul conform ordinii temporale din cele șase zile ale creaţiei.[20] Augustin considera că materia universală, dezordonată și amalgamată, a fost creată din nimic și pregătită să intre în formele primite de la creator, pentru a da naștere „lumii”, care constă în lucruri separate, distincte.[21] Istoria biblică descrie pământul de la începuturi ca fiind fără formă, gol și întunecat, fiindcă – spune Augustin – era lipsit de formă, care este esenţa lucrurilor.[22] „Mai întâi, materia a fost creată nedeslușită și lipsită de formă, astfel ca mai târziu să poată fi făcute toate lucrurile care astăzi sunt distincte și cu formă.”[23]
Creaţia este așadar interpretată ca o dezvoltare în timp a unei acţiuni instantanee a lui Dumnezeu realizată din afara timpului (crearea formelor sau a speciilor).
Aceasta înseamnă că, din perspectiva lui Augustin, Dumnezeu nu a creat pe parcursul a șase zile, ci a pus în materie seminţe ale lucrurilor, care au răsărit mai târziu: „Dacă luăm sămânţa unui pom, spunem că în ea există rădăcinile, trunchiul, ramurile, fructele și frunzele, nu pentru că ele deja pot fi văzute acolo, ci pentru că de acolo iau ele naștere: așadar, s-a spus «la început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul» în sensul că acestea erau seminţele cerului și ale pământului, având o materie amestecată de cer și pământ. Acestui amestec I s-a spus totuși cer și pământ pentru că se știa cu siguranţă că de acolo vor purcede cerul și pământul pe care le vedem noi acum.”[24] Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat și a dat formă lucrurilor (a speciilor de fiinţe) în materie, dar sub formă potenţială, astfel încât ele să ia fiinţă în realitate mai târziu.[25] Creaţia este așadar interpretată ca o dezvoltare în timp a unei acţiuni instantanee a lui Dumnezeu realizată din afara timpului (crearea formelor sau a speciilor).
Și mai departe, în interpretarea pe care o dă consemnării biblice privind creaţia, Augustin distinge între un act intelectual și unul material, fizic. Ceea ce în Geneza apare ca „și așa a fost” Augustin interpretează ca însemnând că ceva a fost creat „în raţiunea naturii intelectuale”. Când în pasajul biblic se spune, de exemplu, că „s-au strâns apele la un loc și a apărut uscatul”, înseamnă că actul a avut loc fizic. Distincţia aceasta reflectă diferenţierea filosofică între fiinţa atemporală a lui Dumnezeu și fiinţa temporală a lumii. Cu alte cuvinte, „actul intelectual” corespunde cu acţiunea lui Dumnezeu de a crea simultan și atemporal „formele” lucrurilor („seminţele” pe care Dumnezeu le-a pus în materia universală și haotică), actul fizic, material, corespunde procesului care, cu timpul, face ca aceste forme să devină lucruri distincte, individuale. După Augustin, Dumnezeu a creat esenţa atemporală a lucrurilor, însă lucrurile temporale, individuale și materiale au prins contur cu timpul.[26]Dumnezeu creează simultan toate lucrurile prin rostirea lor, deși ele sunt create succesiv.[27]
Această interpretare, bazată pe viziunea filosofică greacă, reiese în mod clar atunci când Augustin pledează pentru ideea că sufletul uman a fost creat – împreună cu îngerii[28] – înaintea trupului, din moment ce acesta fusese creat doar în sensul în care Dumnezeu a pus seminţele în materie, în timp ce sufletul, fiind spiritual, a fost creat în prima zi a creaţiei[29] și apoi „a fost îndrumat de bunăvoie să stăpânească peste trup”[30].
Așadar, în opinia lui Augustin, pasajul biblic privind creaţia este prezentat într-o ordine temporală nu fiindcă Dumnezeu ar fi creat, cu adevărat, temporal, ci pentru ca noi să putem înţelege prin ochii de carne – adică din perspectiva noastră temporală. Mai mult, raportul biblic prezintă acţiunea divină în paradigma temporalităţii pentru că „natura temporală și-a executat mișcările în mod temporal”[31], însă „tot ce se spune despre Dumnezeu, că începe sau se termină, nu este nicidecum de înţeles ca fiind ceva ce se petrece în natura lui Dumnezeu, ci în creatura Lui.”[32] De exemplu, faptul că „duhul lui Dumnezeu se mișca deasupra apelor” nu ar trebui înţeles ca referindu-se la faptul că Dumnezeu Se mișca pentru a ocupa un loc. Mai degrabă ar trebui să fie înţeles – spune Augustin – ca referindu-se la o creatură vie, în care erau cuprinse cele văzute și căreia Dumnezeu i-ar fi dat puterea să facă lucrările Lui.[33]
Înlocuirea raportului biblic al creaţiei cu interpretarea filosofiei grecești merge mână în mână cu distincţia augustiniană între adevărul „în sine” și adevărul „pentru noi”. Raţiunea (adică filosofia greacă) înţelege adevărul „în sine”, în timp ce textul biblic prezintă adevărul ca „pentru noi”. În viziunea lui Augustin, Scriptura spune că Dumnezeu a creat totul în șase zile, dar tot în Scriptură (Augustin nu specifică și unde) se spune că Dumnezeu a creat totul deodată.[34] În consecinţă, textul biblic este considerat o modalitate pedagogică sau ilustrativă de a transmite creaţia succesivă și temporală, care, în Dumnezeu, se petrece instantaneu.[35] Nu e nicio contradicţie, deci, fiindcă Scriptura (deși Augustin nu precizează unde este scris lucrul acesta) prezintă pe înţelesul ochilor de carne ceva ce nu s-a petrecut exact așa cum le este prezentat ochilor de carne.
Augustin a lăsat deoparte raportul biblic privind creaţia divină, l-a înlocuit cu o interpretare filosofică greacă și a deschis calea către alte viitoare înlocuiri.
Exprimându-și convingerea că Scriptura Îl înţelege pe Dumnezeu în aceeași manieră în care Îl înţelege filosofia greacă, Augustin pune pe buzele lui Dumnezeu următoarele: „Ceea ce Scriptura Mea spune, aceea Eu spun, însă ea o spune raportându-se la timp, deși timpul nu are nimic de-a face cu cuvântul Meu, care este, alături de Mine, neschimbat în veșnicie; astfel, acele lucruri pe care le vezi prin Spiritul Meu, acelea Eu le văd, și de asemenea acele lucruri pe care le spui tu în Duhul Meu, și pe acelea Eu le spun. Însă în timp ce tu le vezi și le rostești temporal, eu nu le rostesc temporal.”[36] Augustin a fost foarte categoric atunci când a afirmat că adevărul nu este așa cum este prezentat de naraţiunea biblică: „Așadar poate s-a spus „«a fost o seară și apoi o dimineaţă, aceasta a fost ziua…», în primul rând fiindcă așa concepe raţiunea că s-ar putea sau că ar trebui să fie, dar nu ca și cum așa s-ar petrece lucrurile în intervale de timp. (…) În acţiunea lui Dumnezeu, nu există intervale de timp…”[37]
Așa cum se vede, Augustin a lăsat deoparte raportul biblic privind creaţia divină, l-a înlocuit cu o interpretare filosofică greacă și a deschis calea către alte viitoare înlocuiri. Pe de o parte, Augustin a postulat o distincţie între sfera intelectuală-atemporală și sfera materială-temporală. Pe de altă parte, a susţinut o interpretare filosofică a fiinţei lui Dumnezeu, îndepărtându-L de conceptul prezent în textul biblic. Dacă Augustin ar fi interpretat fiinţa lui Dumnezeu așa cum se revelează El Însuși în Biblie, atunci ar fi interpretat pasajul biblic al creaţiei drept adevărata revelaţie a actelor succesive ale lui Dumnezeu pe parcursul a șapte zile, fiecare a câte 24 de ore.
Concluzie
Supoziţiile filosofice, nebiblice l-au făcut pe Augustin să respingă ideea că raportul biblic cu privire la creaţie este revelaţia reală a acţiunii lui Dumnezeu în timp. Pornind de la supoziţii aparţinând filosofiei grecești, Augustin a privit acţiunea creatoare temporală a divinităţii, așa cum apare ea în Biblie, ca nereflectând adecvat maniera în care Dumnezeu a creat. În filosofia greacă, Dumnezeu este imuabil și atemporal. Pentru Augustin, filosofia greacă este „știinţa” care explică atât modul în care au fost create lucrurile, precum și natura și acţiunea lui Dumnezeu. Dat fiind că Dumnezeu poate acţiona doar atemporal și simultan, Augustin nu a privit revelaţia biblică a lucrării creatoare temporale a lui Dumnezeu drept cunoaștere reală. Din punctul lui de vedere, cunoașterea reală poate fi produsă numai de „știinţa” (filosofia greacă a) timpului său. În consecinţă, Augustin și marii teologi catolici și protestanţi care l-au urmat au introdus în creștinism nefericita idee că acţiunea și revelaţia divină în timp, așa cum este consemnată de Scriptură, ar trebui interpretate nu ca un adevăr, ci doar ca o modalitate simbolică, o analogie prin care să poată fi împărtășită cunoștinţa privind realitatea spirituală, atemporală și imuabilă în care există și acţionează Dumnezeu.
Conceptul biblic de Dumnezeu – ca o temporalitate eternă, adică o fiinţă care poate acţiona în timp fără să fie limitată de acesta – nu se poate combina cu explicaţia evoluţionistă a proceselor temporale și muabile, schimbătoare prin care universul și viaţa au apărut de-a lungul timpului. Numai prin interpretarea eronată a relatării din Geneza ca fiind „metaforică” poate fi introdusă în creștinism teoria evoluţionistă ca explicaţie a procesului creator.
Asemenea filosofilor greci, Augustin și tradiţia teologică creștină L-au separat categoric pe Dumnezeu de timp. Mai târziu, când a intrat în scenă știinţa modernă, Dumnezeu fusese deja exclus din sfera temporală de către tradiţia teologică creștină. Astfel oamenii de știinţă moderni au început să explice originea lumii și a vieţii fără să ia în calcul existenţa Dumnezeului biblic. Augustin pornise deja pe aceeași cale, fiindcă explicase originea lumii și a vieţii pornind nu de la Biblie, ci de la „știinţa” timpului său (filosofia greacă). Augustin nu a devenit ateu, fiindcă această știinţă accepta existenţa unui Dumnezeu atemporal și imuabil.
Știinţa modernă nu Îl acceptă pe Dumnezeu, pentru că El nu poate fi dovedit prin observaţie și experimentare. Și cum știinţa modernă nu poate demonstra inexistenţa unui Dumnezeu atemporal și imuabil, mulţi credincioși creștini armonizează explicaţia știinţifică evoluţionistă a originii lumii materiale cu credinţa în Dumnezeul atemporal, imuabil și spiritualizat pe care Augustin și tradiţia teologică creștină L-au introdus în creștinism. Aceasta poate fi considerată o abordare creștină tradiţională, însă nu și una biblică. Creștinii care iau în serios intervenţia și revelaţia biblică a lui Dumnezeu în timp nu pot armoniza creaţia biblică cu teoria evoluţionistă, pentru că Biblia explică originea universului și a vieţii pornind de la premisa unei interpretări temporale și istorice a naturii și intervenţiei lui Dumnezeu. Conceptul biblic de Dumnezeu – ca o temporalitate eternă, adică o fiinţă care poate acţiona în timp fără să fie limitată de acesta – nu se poate combina cu explicaţia evoluţionistă a proceselor temporale și muabile, schimbătoare prin care universul și viaţa au apărut de-a lungul timpului. Numai prin interpretarea eronată a relatării din Geneza ca fiind „metaforică” poate fi introdusă în creștinism teoria evoluţionistă ca explicaţie a procesului creator. Însă Biblia nu lasă loc pentru o perspectivă de acest fel. Întreaga relatare biblică privind creaţia arată cum aceasta s-a produs într-o succesiune de acţiuni întreprinse de Dumnezeu în timp. Prin urmare, creștinii care cred în Biblie nu pot armoniza creaţia biblică cu teoria evoluţionistă, fiindcă cele două sunt contradictorii și se exclud reciproc.
