ăM-am născut într-o familie adventistă. Asta însemna destul de multe, inclusiv sentimentul că propria tradiţie religioasă și credinţă reprezintă singurul adevăr.
De asemenea, însemna că cea mai importantă misiune a mea era să-i ajut pe cei care gândeau diferit să înţeleagă cât de mult greșesc, eventual fără să am răbdare să ascult ce credeau ei și de ce credeau așa.
Greșeam din mai multe motive, dar mai ales greșeam când credeam că omul poate să deţină adevărul și are și unde să-l depoziteze, întreg, în fiinţa lui limitată. Ceva mai târziu, când am început să mă îndoiesc nu de Adevăr, ci de capacitatea mea de a-l înţelege (cel puţin în unele situaţii) și de disponibilitatea mea de a respecta cum se cuvine chiar și puţinul înţeles, mi-am dat seama că lucrurile sunt mult mai complicate decât credeam eu.
Am simţit atunci că nu mai aveam misiunea să-i conving pe ceilalţi să creadă exact ce credeam eu (în realitate, nu credeam încă nimic), ci trebuia să caut adevărul, să încerc să fac binele și să înlocuiesc treptat încrederea că am dreptate cu credinţa în Singurul care are dreptate. Nu a fost ușor și nu e. Mai ales că m-am lovit, ca majoritatea dintre noi, de o mulţime de probleme: întrebări fără răspuns sau cu alt răspuns decât aș fi vrut – marea problemă a existenţei răului –, piedici pe care mi le puneam singură. Sau și situaţii mai puţin dramatice, dar nu mai puţin descurajante, incluzând, de exemplu, creștini care făptuiesc altfel decât vorbesc sau vorbesc mai mult sau mai rău decât se cuvine.
Oricum, asta nu m-a împiedicat să cred în bine și în adevăr, chiar dacă nu eram mereu de acord cu detaliile practice sau dogmatice și nici nu înţelegeam tot ce mi-aș fi dorit să înţeleg. Dar credeam și aveam de-a face în general cu oameni care credeau, deși nu neapărat în aceiași termeni. Așa că vorbeam și ne argumentam părerile cum credeam fiecare mai bine, și era în regulă să fie așa. Acum îmi dau seama că nu am mai avut curaj să fac acest lucru de mult timp.
Mi se pare că astăzi singura soluţie promovată pentru diferenţele de opinie dintre oameni este toleranţa pasivă. Nu mai poţi încerca să-i vorbești celuilalt despre adevăr, pentru că are adevărul lui, nu mai poţi să-i sugerezi că poate greșește, pentru că are dreptate în felul lui, și nu mai poţi să faci apel la valori înalte, pentru că ele nu mai sunt recunoscute în egală măsură de toată lumea. Fiecare crede ce și în ce vrea sau nu crede în nimic, dacă așa vrea. De fapt, nu, s-ar putea ca ultima variantă să nu fie totuși posibilă. Pentru că se pare că omul care nu crede în Dumnezeu nu rămâne, pur și simplu, fără credinţă, ci ajunge să creadă cam în orice altceva, ca de exemplu, în bani, în carieră, în asigurări de viaţă sau în siropuri magice.
Dacă așa stau lucrurile și alternativa la credinţă nu e necredinţa, ci credinţa în altceva, n-ar fi mai „convenabil“ să credem în Dumnezeu?
N-ar fi această credinţă, cum spunea și Pascal, singurul pariu în care poţi să câștigi și în același timp singurul în care nu ai nimic de pierdut? Cred că da, deși asta nu face lucrurile mai ușor de înţeles sau de explicat. Avem nevoie de dovezi și le căutăm tot timpul, deși credinţa, spre deosebire de știinţă, nici nu se poate baza pe dovezi clare și constrângătoare, dacă vrea să își respecte definiţia ei de credinţă.
Pentru mine, universul în sine e cel mai mare motiv.
Și nici nu ne-ar conveni să fie altfel, pentru că ne-ar încălca libertatea: o dovadă constrângătoare ne-ar forţa să alegem nu de bunăvoie, ci de frică, ceea ce ar contraveni libertăţii pe care Dumnezeu ne-a făcut-o cadou și care implică inclusiv libertatea de a-L nega, dacă vrem. Între timp, chiar dacă El nu ne arată încă în mod imposibil de negat că El există (o va face, bineînţeles, dar atunci va fi sfârșitul lumii), putem să nu credem, dar avem și nenumărate motive să credem.
Pentru mine, universul în sine e cel mai mare motiv. La fel și existenţa omului și legile naturii perfect echilibrate[1] și faptul că, de exemplu, existenţa oamenilor pe acest pământ este posibilă numai și numai pentru că absolut toate constantele naturii au exact valoarea pe care o au. Nu reușesc să cred în întâmplare. Nu-mi pot explica lumea din jur fără Cel care a proiectat-o și care o ţine în echilibru, chiar dacă deocamdată nu Îl văd și nu Îl înţeleg; cred că limita e la mine. La fel cum nu-mi pot închipui, de exemplu, că un ceas ultraperformant găsit pe câmp a răsărit întâmplător din pământ, fără să existe un ceasornicar și mai ales fără să existe un Creator care a făcut nu doar ceasornicarul, ci și materia din care e făcut ceasul, legile fizicii și timpul însuși.
Un alt lucru care mă uimește mereu e infinitul universului: dacă pornesc de la mine însămi, o să îmi dau seama că sunt destul de mică în comparaţie cu tot ce se întâmplă pe strada mea, care stradă e de-abia văzută pe harta orașului, un mic oraș care devine inexistent pe harta ţării, a continentului, a lumii întregi și așa mai departe, spre tot universul cunoscut.
Cu siguranţă, în acest exerciţiu, o să îmi epuizez capacitatea de a-mi imagina cu mult înainte ca universul să-și epuizeze vastitatea descoperită sau nedescoperită încă. Dar să mă întorc din nou la mine! Sunt infinit de mică în faţa universului mare și infinit de mare totuși în faţa universului mai mic. Să iau un fir de păr de pe cap sau să mă uit la o gâză. Să iau cel mai mic membru din cea mai mică gâză și să-l pun la microscop: un nou abis, o altă lume infinită în fiecare lucru mic.
S-ar putea ca și aici să îmi epuizez capacitatea de a gândi sau de a privi la microscop mult înainte ca universul să-și epuizeze capacitatea de a fi uimitor. Mi-e tare greu să cred că lucrurile există așa, întâmplător, în toată perfecţiunea lor infinită și infinitezimală, mai ales că mie nu-mi iese perfect nici o linie simplă, iar natura însăși pare îndreptată mai degrabă spre entropie decât spre altceva și mai degrabă spre dezorganizare decât spre crearea ordinii.
Simt totuși că am spus niște lucruri nu neapărat greșite, dar inutile. Dacă lumea e perfect echilibrată, cu ce mă ajută acest lucru când nu-mi găsesc locul în ea?[2] Dacă Dumnezeu există și a creat lumea infinită, este El Dumnezeul de care am nevoie, care poate să știe ce se întâmplă cu mine sau căruia Îi va păsa vreodată de mine? Credinţa mea atârnă mai degrabă de aceste întrebări decât de argumentele savante asupra originii și structurii universului. Da, cred că Pământul nu s-a născut din întâmplare. Cred că l-a făcut Dumnezeu. Dar unde Îl găsesc pe Dumnezeu?
O poveste hasidică spune că putem să începem să Îl căutăm pe Dumnezeu de oriunde ne aflăm, pentru că o să-L găsim dacă ne străduim îndeajuns. Dar povestea creștină spune altceva. Spune că, uneori, eforturile noastre de a-L căuta pe Dumnezeu sunt greșit canalizate, la fel ca și încercările de a-L găsi, de a-L explica, de a-I dovedi existenţa. Nu e nevoie. Ne caută El. Ne-a găsit demult.
Unde Îl găsesc pe Dumnezeu?
Oare nu e la fel și cu credinţa? În 1976, Nicolae Steinhardt îi răspundea lui Virgil Ierunca la o scrisoare[3] prin care acesta declara, cinstit, că nu crede în Dumnezeu. „Să fie oare așa?“, îl întreba Steinhardt, amintindu-i acestuia de credinţa ce răzbate din tot ce face, chiar când se declară ateu. Nu cumva crede, chiar dacă nu își dă seama de asta? Și oare Dumnezeu nu are chiar nimic de spus în toată treaba asta? E chiar atât de unilateral actul credinţei?
Nu e totul ca în povestea cu omul care s-a lepădat de Dumnezeu și căruia Satana, sigur de sine, i-a cerut sufletul? Că doar s-a lepădat! Răspunsul Domnului, care singur știe chiar și ce e în sufletul celor care Îl neagă, a fost simplu: „S-o fi lepădat el de mine, Eu de el însă, nu!“ Concluzia scrisorii e și ea simplă: „Felul în care vorbești îmi dovedește, clar ca lumina zilei, că Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine!“ Cred că scrisoarea aceasta ne e adresată tuturor…
Carmen-Alina Nedelcu a încercat să se gândească la câteva dintre dovezile pe care ne putem baza credinţa, dându-și apoi seama că nu ne putem baza credinţa pe dovezi, ci pe Dumnezeu Însuși.
