Conciliul din Trent[1] (1545-1563) a azvârlit cu anateme în doctrina protestantă a îndreptăţirii, iar protestanţii au ripostat pe măsură. Miza era adevărul. Situaţia însă s-a schimbat. Supravieţuirea creștinismului este oferită ca argument pentru minimalizarea diferenţelor și accentuarea similarităţilor cu scopul de a face faţă dușmanului comun: secularismul.

În mod special după Conciliul Vatican II (1963-1965), Biserica Romano-Catolică a acţionat perseverent pentru a aduce alte biserici la unire cu ea. Un articol de pe site-ul Institutului pentru Religie și Viaţă Publică, din SUA, intitulat „Evanghelici și catolici împreună: misiunea creștină pentru mileniul al treilea”, anunţa încă din 1994 următoarele: „Noi, împreună, ne rugăm pentru împlinirea rugăciunii Domnului nostru: «Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu, în Tine, ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis» (Ioan 17:21). Noi, împreună, evanghelicii și catolicii, ne mărturisim păcatele împotriva unităţii pe care Hristos o doreşte pentru toţi ucenicii Săi.” Articolul întregește tabloul, adăugând că „atât catolicii, cât și protestanţii, în consultările lor, au ajuns la concluzia că rușinea conflictului dintre creștini umbrește rușinea crucii, mutilând astfel misiunea unică a unicului Hristos.”

Care este această unică misiune a unicului Hristos? Dacă misiunea este proclamarea mântuirii prin viaţa și moartea lui Iisus Hristos, au catolicii și protestanţii aceeaşi misiune?

Acest articol susţine poziţia că protestanţii şi catolicii nu au aceeași misiune, după cum se poate vedea din înţelegerea diferită pe care o au asupra mântuirii. Vom lua în discuţie (1) îndreptăţirea aşa cum a fost definită la Trent; (2) îndreptăţirea așa cum este definită în Scriptură; (3) diferite viziuni asupra mântuirii; (4) cine se schimbă și (5) contextul lipsă.

Îndreptăţirea definită de Conciliul din Trent

La Trent s-a decretat că versiunea Vulgata, în limba latină, a Scripturii este Biblia oficială, dar această versiune nu redă fidel termenul grecesc dikaiosuno, care înseamnă „a declara neprihănit”, pentru că Vulgata îl traduce prin cuvântul latin iustificare, ce înseamnă „a face neprihănit”.[2] A fi declarat neprihănit nu are nimic de-a face cu meritele personale, în vreme ce ideea de „a fi făcut neprihănit” duce la ideea de fapte meritorii. Verbul din limba greacă se referă la ceva din afara persoanei în cauză, în timp ce „termenul latin se referă la calităţile persoanei în cauză”[3].

Conform Conciliului din Trent, îndreptăţirea „nu înseamnă doar iertarea păcatelor, ci și sfinţirea și reînnoirea interioară a omului prin primirea voluntară a harului și a darurilor prin care un om nedrept devine neprihănit și din dușman devine prieten”[4]. Credinţa, speranţa și dragostea sunt turnate în creștin, așa cum afirmă William Schroeder.[5] Prin insuflarea îndreptăţirii începe un proces de îndreptăţire în care faptele meritorii conduc la o mai mare îndreptăţire.[6] Aici este o contribuţie esenţială a catolicismului. Această viziune catolică pare să confunde categoriile îndreptăţirii și sfinţirii și plasează sfinţirea înainte de îndreptăţirea aflată în curs de desfășurare. William G.T. Shedd are dreptate când spune că „oamenii sunt îndreptăţiţi ca să poată fi sfinţiţi, și nu sfinţiţi ca să poată fi neprihăniţi”[7]. Mai mult, conceptul catolic de îndreptăţire insuflată, sau „îndreptăţire fizică”[8], este o stare în care păcătosul are parte doar de o iertare parţială a păcatelor, pentru că vina încă există și datoria trebuie plătită printr-o pedeapsă trecătoare, chiar și dincolo de această lume, în purgatoriu.[9] Această, în opinia mea, nu e în acord cu evenimentul crucii.

Teologia catolică susţine că îndreptăţirea este un act transformator prin care ceva supranatural este insuflat, așezat în sufletul credinciosului. În schimb, conform viziunii protestante, a fi îndreptăţit înseamnă că Dumnezeu afirmă că o persoană este neprihănită pe baza acceptării, prin credinţă, a jertfei înlocuitoare a lui Hristos. Nimic nou nu este insuflat în sufletul credinciosului. Aceasta, după părerea mea, se armonizează cu evenimentul de la cruce.

Îndreptăţirea definită de Scriptură

Îndreptăţirea are loc prin credinţa în Iisus Hristos și nu poate fi dobândită. Pavel spune: „Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Iisus.”[10] „Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.”[11] „Chiar și acea credinţă nu izvorăște din inima omului, ci este un dar ce vine de la Dumnezeu.”[12] „Oamenii sunt socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui [al lui Hristos].”[13] Golgota este „actul [unic] al neprihănirii” care duce „la îndreptăţire şi viaţă pentru toţi oamenii”.[14] „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Îndreptăţirea este un nivel al realităţii.

În Romani 4, Pavel folosește termenul „a îndreptăţi” (dikaios) sau „neprihănire” (dikaiosune) cu sensul de declarare, nu cu sensul de transformare. „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit (logizomai) ca neprihănire.”[15] „Socotit” înseamnă pur și simplu că Avraam a fost declarat, sau socotit, din punct de vedere legal, neprihănit datorită credinţei în Dumnezeu. Termenul „socotit” (ce apare de nouă ori în Romani 4) înseamnă atribuire, nu insuflare.

Neprihănirea atribuită a lui Hristos face nefolositoare orice insuflare prin intermediul sacramentelor sau faptelor pentru a merita neprihănirea. La Golgota, plata a fost făcută în întregime. Neprihănirea socotită îl găsește pe cel care o primește ca fiind dependent de neprihănirea atribuită sau împărtășită a lui Hristos. În schimb, învăţăturile Bisericii Catolice despre insuflare se concentrează pe neprihănirea inerentă și pe faptele umane. Realizările personale și mijlocirea altora (Fecioara Maria sau sfinţii) iau locul dependenţei doar de Hristos cel crucificat, înviat și mijlocind înaintea tronului lui Dumnezeu.

Diferenţe în înţelegerea mântuirii

Diferenţa principală dintre concepţia catolică și cea protestantă asupra îndreptăţirii este diferenţa dintre insuflare și atribuire. Paul G. Schrotenboer afirmă: „Dincolo de o nouă confesiune romano-catolică despre neprihănire prin credinţă, Trent rămâne o mare barieră între moștenitorii Reformei și romano-catolicism.”[16]

În armonie cu vechea tradiţie catolică, enciclica papei Ioan Paul al II-lea Redemptoris Missio, din 7 decembrie 1990, spune că „Dumnezeu a hotărât ca Hristos să fie unicul Mijlocitor și că ea însăși [biserica] a fost hotărâtă ca sacrament universal al mântuirii.”[17] Citând Conciliul Vatican II, enciclica adaugă că „dialogul ar trebui purtat și implementat cu convingerea că biserica este mijlocul autoritar pentru mântuire și că doar ea deţine în întregime mijloacele mântuirii”[18].

Vatican II mai susţine că, „prin biserică, noi rămânem în Hristos”[19]. Biserica este trupul lui Hristos. „În acest trup, viaţa lui Hristos este turnată în credincioși [o infuzie], care, prin sacramente, sunt uniţi într-un mod tainic și real cu Hristos. (…) Împărtășindu-ne cu adevărat din trupul Domnului în frângerea pâinii Euharistiei, noi intrăm în comuniune cu El și cu ceilalţi.”[20] Biserica și sacramentele ei au un rol central în procesul de mântuire catolică – o poziţie ce nu se găsește în protestantism.

Mai departe, enciclica papală face o afirmaţie semnificativă, încredinţând biserica și misiunea ei în mâinile Mariei, o viziune respinsă de protestanţi. În vreme ce protestanţii susţin că mântuirea este doar prin Hristos și că El este singura cauză și singurul Mijlocitor al mântuirii, catolicii cred că biserica, Maria și sfinţii au și ei o funcţie de mijlocire între Dumnezeu și oameni. Aceste trei entităţi se interpun între Hristos și credincios și de obicei acţionează ca și cum misiunea lui Hristos – viaţa, moartea și mijlocirea sa prezentă – nu sunt suficiente.

Cine se schimbă?

Dispare bariera ridicată de Conciliul din Trent? Sau misiunea protestantă a secolului al XVI-lea se schimbă? Unii lideri protestanţi privesc îngrijoraţi aceste evoluţii.

David F. Wells, de exemplu, scrie: „Lumea evanghelică, de fapt, se destramă pentru că adevărurile centrale, care au menţinut-o împreună, nu mai au puterea de coeziune pe care au avut-o înainte și, în unele cazuri, sunt respinse direct și fără a mai naște proteste.”[21] Exemple sunt Noua Perspectivă asupra lui Pavel (NPP) și Viziunea Federală (VF), ce resping doctrina neprihănirii doar prin credinţă (sola fide), temelia pe care biserica protestantă se înalţă sau se prăbușește. Guy P. Waters avertizează, pe bună dreptate: „Biserica se confruntă cu o ameninţare îndreptată chiar spre temeliile ei.”[22]

Karl Barth considera că la Conciliul din Trent s-a vorbit „despre faptele bune ale omului regenerat, care este doar un păcătos mic ce comite doar păcate insignifiante și care este în situaţia fericită de a putea să-și sporească harul îndreptăţirii în cooperare cu acesta și chiar să-și ridice nivelul fericirii eterne. Consecinţa practică a tuturor acestora este că depravarea omului nu este privită sub nicio formă ca ceva grav sau periculos nici pentru creștini, nici pentru necreștini. Credincioșii Reformei nu s-ar putea uni cu o biserică ce susţine această doctrină și nu pot accepta chemarea la reunificare cu ea astăzi.”[23]

Barth adaugă: „Cu această doctrină a îndreptăţirii, Biserica Romană a închis ușa reformării interne și s-a lipsit de orice posibilitate de a lua iniţiativa unirii bisericii dezbinate. Le-a fost imposibil bisericilor evanghelice să se întoarcă la părtășie cu Roma când punctul decisiv al disputei a fost tratat într-o asemenea manieră. Nu au putut renunţa la adevăr de dragul unităţii.”[24] Această renunţare la adevăr în scopul unităţii ceea ce transpare din documentele comune catolico-protestante pentru atingerea unei unităţi superficiale împotriva secularismului.

Deși „doar Scriptura” (sola Scriptura) a fost poziţia Reformatorilor în secolul al XVI-lea, astăzi metodele critice de interpretare sunt plasate deasupra Bibliei de unii cercetători protestanţi, la fel cum magisteriumul este așezat deasupra Scripturii în catolicism. Când Biblia nu are poziţia supremă, când Scriptura nu interpretează Scriptura, tradiţia uzurpă rolul interpretativ al Scripturii, fie în mâini catolice, fie în mâini protestante. Acesta este un motiv fundamental în virtutea căruia există mai multă armonie între catolici și protestanţi astăzi decât era în secolul al XVI-lea. Cu alte cuvinte, protestantismul s-a schimbat.

Contextul lipsă

Mântuirea are, desigur, un sens mai larg decât îndreptăţirea. Prăpastia dintre păcătoși și Mântuitor este de netrecut de pe partea păcătoșilor. A trebuit ca Dumnezeu să vină de pe partea Sa și să traverseze abisul pentru a-i salva pe oameni. Mântuirea necesită viaţa, moartea, învierea și slujirea prezentă a Mântuitorului. Mântuirea implică îndreptăţirea, sfinţirea și, în final, glorificarea. Presupune lucrarea Duhului Sfânt care reface chipul lui Dumnezeu, deteriorat de păcat.

Mântuirea implică o lucrare de re-creare, și numai Dumnezeu poate crea. De aceea Scriptura vorbește despre mântuire folosind trei timpuri verbale: „cei care am fost mântuiţi”[25], „noi care suntem pe calea mântuirii”[26] și „va fi mântuit”[27]. Mântuirea este un proces care începe cu nașterea din nou[28] și se încheie cu glorificarea la a doua venire a lui Hristos[29]. Mântuirea este răspunsul lui Dumnezeu la problema păcatului. Pentru că păcatul este călcarea legii[30] și, drept urmare, duce la moarte[31], Hristos a murit ca să plătească pentru păcatul omenesc[32]. Golgota nu a fost o simplă manifestare a dragostei lui Dumnezeu – a fost răscumpărare. Prin moartea Sa, Hristos a menţinut caracterul neschimbător al legii Sale. El a revelat adevărul despre cruce. Acest aspect nu este abordat în dezbaterea curentă dintre catolici și protestanţi.

Mântuirea trebuie studiată în contextul relaţiilor din cadrul Trinităţii. Mântuirea nu este rezultatul faptelor umane meritorii, așa cum cred prietenii noștri catolici, nici al lucrării lui Dumnezeu de a decide destinul omenesc prin hotărâri veșnice, așa cum cred prietenii noștri reformaţi. Primii privesc mântuirea ca pe o lucrare omenească, iar ceilalţi o văd ca pe o predestinare divină. Cea din urmă perspectivă a fost formulată pentru a o contrazice pe cea dintâi. Ambele teologii trebuie să ia în considerare mântuirea în contextul unei Trinităţi relaţionale.

Istoria internă a Trinităţii relaţionale este un legământ veșnic al iubirii. Între Persoanele Trinităţii există o dragoste eternă reciprocă, așa că fiecare Persoană le iubește pe celelalte două și, prin aceasta, Îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele – exact esenţa legii enunţate de Hristos[33]. Natura lui Dumnezeu este dragoste[34] și istoria internă a iubirii trinitariene demonstrează că legea este transcrierea caracterului Lor. Păcatul este mai mult decât călcarea legii[35], este o relaţie distrusă (Rom. 14:23 – „Tot ce nu vine din încredinţare e păcat.”). Păcatul rupe relaţia cu Trinitatea. Mântuirea, pe de altă parte, este o restaurare a relaţiei cu Trinitatea. Aceasta înseamnă că relaţia de legământ dintre Trinitate și oameni reflectă relaţia de legământ din interiorul Trinităţii. De fapt, relaţia de legământ din dinamica interioară a Trinităţii se revarsă în dinamica exterioară dintre Trinitate și oameni. Credincioșii Îl vor iubi pe Dumnezeu, îi vor iubi pe semenii lor și vor păzi legea lui Dumnezeu prin părtășia legământului cu Trinitatea relaţională.

Prin urmare, când spune că mântuirea este doar prin credinţă și nu este dependentă de faptele omului[36], Scriptura ne oferă un adevăr fundamental. Mântuirea este doar rezultatul iubirii și harului lui Dumnezeu pentru păcătoși. Datorită lucrurilor pe care le-a făcut prin Hristos, Dumnezeu ne declară neprihăniţi. Îndreptăţirea nu este o turnare (infuzie) a ceva în vieţile noastre și nici faptele noastre nu contribuie cu ceva la procesul mântuirii. Așadar omul mântuit este mântuit pentru fapte bune, nu prin fapte bune. Oamenii mântuiţi vor da dovadă de o experienţă a mântuirii în viaţa lor prin fapte de ascultare. Așa cum a spus Hristos, iubirea faţă de Dumnezeu se manifestă prin păzirea Legii Sale[37]. Sfinţirea înseamnă „am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc (…), dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”[38] Aceste versete proclamă adevărul despre Golgota.

Esenţa păzirii legii este demonstrată în istoria veșnică a Trinităţii. Dragostea celor trei Persoane nu se schimbă niciodată, pentru că legea este imuabilă ca Dumnezeu. Scriptura declară că Dumnezeu nu Se schimbă[39] și că Iisus Hristos este „același ieri, astăzi și în veci”[40]. De aceea legea a fost scrisă pe inima credincioșilor în perioada istorică a vechiului legământ[41], la fel ca în perioada istorică a noului legământ[42]. Mântuirea a implicat dintotdeauna scrierea legii pe inimă și în minte pentru mântuire și refacere, schimbând răzvrătiţi călcători de lege în credincioși păzitori ai legii. Scriptura spune că sfinţii „păzesc poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Iisus”[43]. Importanţa păzirii legii în contextul mântuirii pare că lipsește din dezbaterea dintre catolici și protestanţi.

Unitatea pentru care S-a rugat Hristos nu a fost o simplă nivelare a diferenţelor și prefacerea că există consens. Hristos S-a rugat: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”[44], fie ca „toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu, în Tine.”[45] Aceasta este adevărata unitate. Trinitatea relaţională este unită în dragoste și adevăr și nicio altă unitate nu va constitui un răspuns la rugăciunea lui Hristos și nici nu va combate secularismul, pentru că este în sine seculară. Așa că liderii care forţează în direcţia unei uniri între catolici și protestanţi sunt pe un drum greșit, mai degrabă depărtându-se decât apropiindu-se de adevărata unitate.