Meritul meu sau meritul lui Dumnezeu?

2754

Există în viaţă multe întrebări grele și, totodată, simple, iar creștinii se încurcă poate cel mai tare încercând să răspundă la ele. Să luăm exemplul unui tânăr credincios care se pregătește pentru examenul de admitere la facultate. După ce reușește cu notă mare, cui va atribui reușita lui? Este nota meritul lui Dumnezeu, este meritul său sau unde se oprește meritul lui Dumnezeu și începe contribuţia sa?

Luat pe nepregătite, orice bun creștin are răspunsul pregătit: tot ce se întâmplă în viaţa lui, bun sau rău, se datorează lui Dumnezeu. Este un răspuns destul de aproximativ în ideea și semantica teologiei creștine ca, la o privire din avion, să treacă fără să ridice semne de întrebare. Însă în realitatea de zi cu zi, un creștin s-ar putea să observe din când în când, sau mai degrabă să i se atragă atenţia, că mai curând crede în meritocraţie decât în Dumnezeu.

Visul american

Astăzi trăim într-o societate care crede cu încăpăţânare că aceia care depun destul efort pentru a-și urma ţinta o vor şi atinge într-un final. Până la urmă, nu a muncit Iosif cu sârguinţă în tot ce a avut de făcut și nu a ajuns el al doilea om în Egipt? Așa spune relatarea biblică, însă niciunde nu menţionează că Iosif ar fi avut vreodată ţinta să conducă Egiptul și putem să ne închipuim că la fel de bine au muncit și alţi câţiva zeci sau sute de bărbaţi care și-au sfârșit vieţile în ţărână.

Modelul hărniciei este predat și de către toţi oamenii de succes când își vând povestea celor care vor să devină ca ei. Nu, nu pun accent pe vreun talent sau dar pe care îl au, pentru că asta ar suna ca mărire de sine, în schimb vorbesc despre dedicare, muncă, transpiraţie – lucruri care, de altfel, sunt foarte bune, sunt menţionate și în Biblie, dar care se găsesc deopotrivă și într-o tabără de refugiaţi. Aici ar replica Pavel: „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7)

Nu este nicio problemă să vorbim despre eforturile noastre sau să ne bucurăm de munca noastră, însă problema intervine atunci când punem eforturile noastre deasupra darurilor cu care am fost înzestraţi de Dumnezeu. Atunci se produce o schimbare: gloria menită lui Dumnezeu trece asupra noastră, scrie Andrew Wilson. Iar societatea meritocratică în care ne dezvoltăm și creștem zi de zi ne facilitează uitarea că orice lucru e primit, motiv pentru care ne-am pierdut umilinţa, atât în faţa lui Dumnezeu, cât și a oamenilor.

Dreptatea lui Dumnezeu

Integrată aici este și credinţa că oamenii talentaţi, inovatori, muncitori etc. ar trebui să fie plătiţi semnificativ mai mult decât ceilalţi, asta mai ales când noi înșine ne plasăm în prima categorie. Însă dreptatea lui Dumnezeu este foarte diferită. Pilda lucrătorilor viei, din Matei 20:1-7, vorbește despre egalitatea șanselor într-un mod care ne este și foarte greu de înţeles, dar și foarte greu de acceptat. Cum e posibil ca cineva care a lucrat o oră să fie plătit la fel ca cineva care a lucrat 12 ore? Și totuși Dumnezeu numește aceasta dreptate.

Deși pilda face referire la mântuirea sufletelor, poate constitui foarte bine un exemplu real, nu doar metaforă. Ne supărăm de multe ori când vedem că cineva pe care îl desconsiderăm are același salariu cu noi, aceleași bonusuri sau primește aceleași favoruri din partea șefului, deși noi nu considerăm că le merită. Însă Iisus întreabă: „Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?” Dumnezeul dreptăţii pare nedrept doar într-o înţelegere pătată de egoism.

Autorul american Walter Russell Mead este de părere că ar trebui să avem o grijă constantă la aroganţă, vanitate și stima de sine care flatează imaginaţia și corupe spiritele bine intenţionate. „O contragreutate sănătoasă la măgulirea și infatuarea care vin odată cu succesul este să ni se aducă constant aminte de distanţa infinită dintre talentele limitate ale omului și viziunea lui Dumnezeu, și de egalitatea radicală cu care Dumnezeu judecă și iubește rasa umană”, spune el.

Mai fericit decât Dumnezeu

Problema meritocraţiei își are însă izvoarele dintr-o dorinţă și mai adâncă, aceea de a fi fericiţi. Tot ce facem în viaţă, carieră, familie, succes, chiar și un trai normal urmărește acest scop unic. Astăzi există sute și mii de materiale care ne învaţă cum să ajungem la bunăstarea spirituală și financiară în X pași. Și inflaţia acestor tipuri de materiale este deodată atât de mare, încât am început conștient să căutăm fericirea în mod obsesiv.

Însă, „Întrebarea de la care ar trebui, poate, să pornim nu e «cum să fim fericiţi?» sau, şi mai rău, «ce e fericirea?», ci «cât de legitimă este ideea că e musai să fim fericiţi?»” scrie Andrei Pleșu. Pe de o parte, dacă, în căutarea fericirii noastre, ne-am mai ridica puţin capul și către Cer, am vedea ce scop stupid ne-am ales în viaţă şi că Însuși Dumnezeu, uitându-Se înapoi spre noi, este și va nefericit până în cel din urmă ceas.

Pe de altă parte, știm că Dumnezeu nu vrea să fim nefericiţi și chinuiţi, iar pentru asta ne binecuvântează cu acele momente unice de care ne aducem aminte cu drag și dor. Dacă nu ne-am bucura de ele, nu am nesocoti darul lui Dumnezeu? Și atunci, care este doza potrivită de fericire? Pleșu propune soluţia omului creștinește nefericit, ceea ce în traducere liberă înseamnă omul creștinește bucuros. Acest om l-a lăsat pe carpe diem, a lăsat așteptarea fericirii ca și cum ar fi o pensionare care nu mai vine, și caută să se găsească mereu în bucuria calmă a celui care are mereu încredere în Dumnezeu. Este bucuria așezată a celui care, așteptând de mult un tren în gară, și-a făcut o tarabă unde, în loc să vândă flori la suprapreţ, își împrumută cărţile aurolacilor.

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.