„Săracii lui Christos“, „săracii din Lyon” sau, pur și simplu, „fraţii“ nu și-au spus niciodată „valdenzi“ până să se alăture Reformei. Apelativul batjocoritor le-a fost dat de persecutorii lor,[1] după numele celui care a închegat doctrina comunităţii.
Era anul 1173, când Peter Waldo, un negustor bogat din Lyon, a avut o revelaţie a caracterului lui Dumnezeu în timp ce studia cuvintele lui Christos către tânărul bogat: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi, vino şi urmează-Mă.“ (Matei 19:21) Profund mişcat de ceea ce citise, Waldo le-a asigurat cele necesare soţiei și fiicelor sale și, înarmat cu fragmente ale Noului Testament traduse pe banii lui în dialectul provensal,[2] a plecat în ţară să predice. Viziunea lui Waldo se fundamenta pe interpretarea literală a Bibliei, o viaţă de sărăcie şi predicare, cu scopul întoarcerii Bisericii Catolice la standardele lui Christos. Dedicarea sa, contrastantă cu opulenţa clerului catolic, i-a adus o mulţime de adepţi.
De la schismatici la anatema
Autorităţile catolice nu s-au împotrivit jurământului de austeritate al valdenzilor, însă nu au tolerat angajamentul lor faţă de predicarea Evangheliei.[3] Izgoniţi de cler, din regiune în regiune, valdenzii au făcut discipoli pe oriunde au ajuns: în sudul Franţei, în nordul Italiei, în Burgundia şi în Lotharingia.
„Fraţii“ au continuat să predice chiar și după ce au fost excomunicaţi pentru „schismă“ (în 1184). Aplicarea verdictului de „schismatici“, și nu acela de „eretici“, era o nouă dovadă că ceea ce le atrăsese oprobriul clerului era nerespectarea interdicţiei de a predica și nu substanţa predicării.
După moartea lui Waldo (1202/1207), mișcarea a primit o lovitură dură din interior. Durand de Huesca, unul dintre lideri, s-a convertit la catolicism și a început să scrie împotriva catarilor, o grupare răspândită în aceleași zone geografice ca și valdenzii. La scurt timp, în 1208, mulţi valdenzi aveau să fie uciși într-o cruciadă catolică împotriva catarilor. În cele din urmă, cel de-al Patrulea Conciliu Lateran, în 1215, a rostit „anatema“ împotriva valdenzilor.
Inchiziţia şi Reforma
Odată cu înfiinţarea Inchiziţiei (1232), valdenzii au evitat să mai predice în adunările publice ale celor din clasele superioare și s-au risipit în Alpi, predicând în secret în peșteri sau păduri. Unii istorici consideră că, în această perioadă, formarea claselor sociale de negustori şi bancheri i-a influenţat și pe valdenzi să renunţe la jurământul de sărăcie.
Aşa se explică de ce, în 1487, în timpul cruciadei împotriva valdenzilor din Dauphiné, condusă de Cattaneo, cruciaţii au luptat mai degrabă pentru proprietăţile celor persecutaţi decât pentru adevărul religios.[4] Mulţi dintre valdenzi au fugit atunci în Provence (Franţa), o parte refugiindu-se în sudul Italiei.
Pe de o parte, hăituţi de Inchiziţie şi, pe de cealaltă parte, atrași de elocvenţa predicatorilor calviniști, valdenzii au aderat la Mișcarea de Reformă în 1532. Istoricul Gabriel Audisio vede în această decizie sfârşitul mişcării valdenze, care a abandonat elemente puternice de identitate atunci când a acceptat predestinarea calvinistă, dreptul la căsătorie și proprietate al predicatorilor și a renunţat la predicarea clandestină, pe care reformatorii o considerau ipocrită.
În 1558, sub influenţa Reformei, „săracii lui Christos“ au adoptat numele de „valdenzi“ şi s au organizat oficial ca biserică.
Persecuţiile, ciuma şi masacrul
Decimaţi de persecuţii (începând cu anul 1540), apoi de ciumă (1630), valdenzii au avut de înfruntat cel mai feroce episod din istoria lor în Italia, în regiunea Piemonte. În aprilie 1655, văile valdenze au fost luate cu asalt de o mare armată de soldaţi italieni și francezi.
Conștienţi că nu pot sparge blocada ridicată de valdenzi, soldaţii au minţit că vin cu intenţii de pace. Bazându-se pe garanţia de securitate pe care le-o oferise ducele italian Carlo Emanuele de Savoia, valdenzii i-au găzduit liniștiţi pe soldaţi.[5] În dimineaţa Paștelui, la consemn, soldaţii și-au măcelărit gazdele. Atrocitatea masacrului a stârnit puternice reacţii în Europa. Oliver Cromwell, de pildă, a strâns bani pentru supravieţuitori și a ameninţat cu acţiuni militare dacă persecuţia împotriva valdenzilor nu încetează.
Întoarcerea glorioasă
În 1685, un nou val de persecuţii s-a abătut asupra valdenzilor, care s-au refugiat în Elveţia. Patru ani mai târziu, un grup de 900 de valdenzi refugiaţi au pornit „întoarcerea glorioasă“ în Italia. Drumul prin Alpi și foamea au lăsat în viaţă doar 300, care au fost întâmpinaţi, la intrarea în Italia, de soldaţii francezi.
Providenţial, ceaţa a împiedicat atacul și fugarii au scăpat în munţi. La doar câteva zile, Italia a întors armele împotriva Franţei, iar valdenzii au fost rechemaţi oficial în Italia, pentru a apăra graniţa. După sfârșitul războiului însă a urmat o nouă perioadă de exil. Abia în 1848, odată cu emiterea Edictului de Emancipare, de către Carlo Alberto, valdenzilor le au fost recunoscute drepturile politice și civile în Italia. În cinstea acelui eveniment, data de 17 februarie este sărbătorită și astăzi de valdenzi.
Moştenirea valdenzilor
Valdenzii au demonstrat că aderenţa curată la Cuvântul lui Dumnezeu este suficient de puternică pentru a răzbate prin focarul corupţiei vremii. Tot ei au realizat prima Biblie tradusă în limba franceză. Expansiunea lor geografică și supravieţuirea, în ciuda persecuţiilor și atrocităţilor care i-au urmărit de-a lungul istoriei, sunt la fel de importante precum calitatea de mișcare protoreformatoare a valdenzilor.
Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.
Citește și: Reforma protestantă | Fluviul care străbate tot pământul
