Grigore I cel Mare (590-604) ar putea fi considerat primul mare papă.
A fost considerat un mare sfânt, unul dintre cei şase părinţi apuseni ai Bisericii, primul călugăr devenit papă şi unul dintre cei mai importanţi papi. În rest, se ştie despre el că a trimis diplomaţi (misionari) care i-au manipulat pe regi să scoată sabia împotriva păgânilor şi a ereticilor din Occident.
Papa Grigore cel Mare provenea dintr-o familie aristocrată şi fusese prefect al Romei, poziţie din care a întemeiat şase mănăstiri în Sicilia. Devenit călugăr după moartea tatălui său, Grigore a acceptat coroana papală după o oarecare rezistenţă, întrucât iubea mai degrabă viaţa monahală. A fost un papă autoritar, care a făcut o serie de reforme în cult; un teolog şi un scriitor prolific, care a produs circa 880 de epistole şi alte scrieri. A luptat împotriva simoniei şi a fost un filantrop, îngrijindu-se de săraci şi oprimaţi. Grigore I a fost în acelaşi timp administrator al marilor domenii bisericeşti din diferitele regiuni ale Italiei, din Galia şi Africa, deoarece capul Bisericii Romane era pe atunci principala autoritate a Italiei divizate, asumându-şi funcţiile pe care organele de stat nu le îndeplineau şi având în călugări o adevărată miliţie a papalităţii. Cu adevărat, în viaţa lui s-au oglindit bine toate calităţile şi defectele papalităţii. A fost, de altfel, primul papă sanctificat din această perioadă.
Dezvoltarea papalităţii sub Grigore I
Grigore I a lucrat din răsputeri la disciplina Bisericii şi la răspândirea autorităţii papale. A continuat protestele lui Pelagius al II-lea cu privire la folosirea titlului de „patriarh ecumenic“ de către Ioan Pustnicul, patriarhul de la Constantinopol. Titlul de „patriarh ecumenic“ era pentru Grigore „anticreştin şi diavolesc“. Ca atare, el a refuzat acest titlu pentru sine, intitulându-se în schimb „servul servilor lui Dumnezeu“. Începând cu Grigore cel Mare, toţi papii şi-au început documentele oficiale cu introducerea: „Noi, Papa …, servul servilor lui Dumnezeu…“, adăugând ipocrizie peste pretenţia de ordin dogmatic potrivit căreia papa este domnul domnilor.
Mare campion al primatului papal şi al catolicismului, în anul 592, Grigore I a afirmat autoritatea universală a papei în a-i absolvi pe oameni de vină. Am fi curioşi să ştim dacă nu i-ar fi putut absolvi o dată pe toţi şi gratuit. A apărat folosirea icoanelor ca mijloace intuitive de instruire pentru cei neînvăţaţi („biblia săracilor şi analfabeţilor“), în opoziţie cu episcopul Serenus de Marsilia care vedea în ele ocazia idolatriei. Folosirea imaginilor (picturi şi statui) pătrunsese treptat în Biserică, mai întâi fără venerarea lor, dar mai târziu s-a îngăduit şi aceasta, ca o compensaţie pentru păgânii convertiţi. Păgânismul încă supravieţuia în diverse zone şi dacă formele lui erau interzise, o bună parte din esenţa sa era absorbită de creştinismul de stat.
Grigore I – misionarism sau diplomaţie?
Diavolul are două metode pe care le foloseşte alternativ: diplomaţia misionară şi constrângerea. Grigore era expert în cea dintâi. Astfel, îndemna, în scrierile sale, la convertirea necredincioşilor numai prin convingere şi sub domnia sa au acceptat catolicismul longobarzii, care invadaseră Italia bizantină. În anul 596, Grigore l-a trimis pe călugărul Augustin în Anglia ca să-i câştige pe anglo-saxoni. Aceşti păgâni feroce, care refuzaseră creştinismul britanic, au primit repede catolicismul roman; totuşi misionarii romani s-au izbit de rezistenţa britanicilor care nu recunoşteau supremaţia niciunui papă şi nu voiau alt cap în afară de Christos. La refuzul lor de a conlucra cu Roma, în supunere, au primit ameninţări.
Apoi războiul, intriga şi înşelăciunea au fost întrebuinţate împotriva britanicilor, până când bisericile lor au fost distruse ori constrânse să se supună papei. Convertirea anglo-saxonilor a adus mai multă glorie lui Grigore decât lui Cezar, când acesta cucerise Britania.
Între timp, misionarii vechiului creştinism irlandez, nesupus papalităţii, trecuseră şi în Regatul Franc (Franţa şi Germania), în campaniile lor de evanghelizare. Pe la anul 600, Grigore I, intrigat de îndrăzneala unor misionari care făceau opinie separată, a adresat o scrisoare pastorală (Epistole 13. 1) adresându-se evlavios ca „episcop prin harul lui Dumnezeu către fiii săi preaiubiţi, cetăţenii romani: Am aflat că anumiţi oameni, cu spirit pervers, au diseminat printre voi învăţături stricate şi opuse sfi ntei credinţe, interzicând orice lucrare în ziua sâmbetei. Cum să-i numesc pe unii ca aceştia, dacă nu predicatori ai lui Antichrist?“
În anul 602, o răscoală pornită din Peninsula Balcanică l-a răsturnat pe împăratul bizantin Maurikios, care a fost asasinat de centurionul Phokas, devenit apoi împărat. Această lovitură de stat a fost favorabilă papalităţii, întrucât Maurikios fusese în bune relaţii cu patriarhul de la Constantinopol şi nu saluta pretenţiile patriarhului de la Roma. La urcarea pe tron a lui Phokas, Grigore nu mai putea de bucurie, copleşindu-l pe uzurpatorul asasin cu laude: „Să-L binecuvântăm pe Dumnezeu care schimbă vremile şi regii!“ La rândul său, Phokas va recunoaşte, în anul 606, primatul papal în creştinătate, repetând hotărârile lui Iustinian din anul 533: „… scaunul fericitului apostol Petru să fie capul tuturor bisericilor“, iar titlul de „episcop universal“ sau „patriarh ecumenic“ să fie rezervat exclusiv papei de la Roma.
Te-ar putea interesa și: Cum să înţelegem infailibilitatea papală
