„Am trăit cu o conștiinţă împăcată înaintea lui Dumnezeu până în ziua de astăzi” (Faptele apostolilor 23:1, NKJV).
Aveam un stilou scump, de aur, dăruit de un prieten pentru a marca o ocazie specială. Frumos, strălucitor și mai ales cu valoare sentimentală. Într-o zi, preţiosul meu stilou a dispărut. Am fost destul de dezamăgit și mi-am reproșat că am așezat o ispită în calea cuiva. Sau poate că l-am scăpat undeva, într-unul din multele locuri în care fusesem în acea dimineaţă. Era posibil ca un coleg de la birou să creadă că primise un cadou, într-un mod misterios? Am alungat toate gândurile. Nu trebuia să fiu atât de suspicios.
După două anunţuri despre pierderea stiloului, opt zile mai târziu stiloul a apărut brusc pe biroul meu. Vinovatul nu s-a putut opune conștiinţei sale, așa că mi-a înapoiat stiloul.
Ravi a fost una dintre cele mai mari surprize pe care le-am avut vreodată. Era timid, retras, vorbea puţin și lăsa impresia că era fie prea puţin capabil, fie plictisitor. Era cu noi în clasă, dar nu observa ceea ce se întâmpla în jurul lui. Încurajările profesorului sau presiunile facultăţii de teologie în care studiam nu aveau niciun efect vizibil asupra lui. Odată, o discuţie serioasă pe teme teologice legate de biserica primară a împărţit clasa noastră în două tabere, dar Ravi nu s-a situat în niciuna dintre ele.
„Conștiinţa este vocea lui Dumnezeu ce se aude în mijlocul conflictului pasiunilor omenești.”
Cu toate acestea, când a venit ziua examenului, lucrarea lui a fost o surpriză de proporţii: idei bine exprimate, prezentare impecabilă a datelor, raţionament clar, argumente solide, documentare excelentă. Pe scurt, o lucrare perfectă, pentru care a primit nota 10. Am trăit această surpriză cu ani buni în urmă. Totuși adevărata surpriză avea să vină mai târziu. Recent am primit o scrisoare de la Ravi, în care mărturisea că a copiat la acel examen, cu mult, mult timp în urmă. Conștiinţa a învins.
„Conștiinţa este vocea lui Dumnezeu ce se aude în mijlocul conflictului pasiunilor omenești”[1], spune scriitoarea Ellen White. Este cea mai simplă, mai clară și mai evidentă expresie a caracterului înălţător al vieţii umane (și al demnităţii ei) spre deosebire de orice altă formă de viaţă de pe pământ. Am putea spune că este amprenta lăsată de Dumnezeu asupra sufletului omenesc, oricât de puternică sau de ștearsă ar fi ea.
Un crocodil poate mânca un copil la micul-dejun și se poate relaxa la soare pentru tot restul zilei, fără să aibă vreun strop de remușcare. O maimuţă poate să aprindă un chibrit și să dea foc unei case, pentru ca apoi să izbucnească în hohote de râs. Un șarpe poate ataca de o sută de ori, fără să priceapă diferenţa dintre bine și rău. Cu toate acestea, cel mai împietrit criminal, fie că se află în interiorul sau în afara zidurilor închisorii, va suferi la un moment dat durerile unei conștiinţe lezate.
O conștiinţă permanent lezată, înăbușită, neglijată sau pătată poate deveni în cele din urmă apatică.
Studiile arată că vocea conștiinţei se face auzită înainte, în timpul și/sau după o anumită acţiune. Înaintea actului, ea ne încurajează să realizăm acţiunea corectă la care ne gândim sau să respingem un gând greșit. În timpul actului, mai ales dacă acesta este discutabil, vocea conștiinţei se aude cel mai puţin. Fie sfidăm în mod persistent directivele conștiinţei noastre, fie suntem atât de preocupaţi de act, încât glasul conștiinţei este neglijat sau înăbușit. După comiterea actului, conștiinţa poate fi trezită din nou într-un mod puternic, exprimându-și satisfacţia faţă de ceea ce am făcut sau concentrându-se pe remușcări și pe nevoia de reabilitare.
O conștiinţă permanent lezată, înăbușită, neglijată sau pătată poate deveni în cele din urmă apatică, până la punctul în care distincţia dintre moral și imoral, dintre bine și rău, poate fi ștearsă, iar individul trăiește într-o iluzie a moralităţii. Acesta este unul din motivele pentru care Biblia afirmă că creștinii trebuie să-și întărească și să-și cultive conștiinţa, până în punctul în care aceasta ajunge bună (1 Timotei 1:5) și curată înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor (Faptele apostolilor 23:1; 24:16, 1 Timotei 3:9). Numai atunci se poate afirma umanitatea unei persoane, pe de o parte, și demnitatea divină dăruită fiinţei umane, pe de altă parte.
Ne păstrăm umanitatea doar atunci când Îl onorăm pe Dumnezeu, trăind în contextul stabilit de El, în cadrul mărturiei „pe care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume şi mai ales faţă de voi cu o sfinţenie şi curăţie de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înţelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:12).
Citește și: Pentru o conștiinţă împăcată trebuie să alungăm gândurile negative. Adevărat sau fals?
Cum poate cineva să posede o astfel de conștiinţă? Cuvântul „conștiinţă” derivă din latinescul conscientia, care înseamnă „a cunoaște împreună” sau „împreună în cunoaștere”. Astfel, conștiinţa nu se referă doar la faptul de a cunoaște, ci la împărtășirea cunoașterii. În conștiinţa lor, creștinii nu doar cunosc ceva, ci cunosc împreună cu Cineva mai presus de ei, ceea ce înseamnă că au conștiinţa sub controlul Aceluia a cărui voinţă este supranaturală și neschimbătoare. „El așteaptă ca ei să folosească puterile minţii și ale trupului în slujba Sa. Dumnezeu le-a dăruit sentimente, pentru ca acest dar preţios să fie exercitat spre slava Sa. El le-a oferit o conștiinţă și le interzice să utilizeze în mod greșit acest dar, cerându-le mai degrabă să-i confere autoritatea legitimă pe care i-a desemnat-o Creatorul.”
Atâta timp cât voinţa umană se află în comuniune cu voinţa lui Dumnezeu, conștiinţa unei astfel de persoane și-a găsit centrul (și poate identifica în mod corect lucrurile periferice). O astfel de persoană știe nu doar cine este, ci și cine ar trebui să fie. Idealul și realul converg în conștiinţa unei astfel de persoane, care s-a hotărât să fie loială Creatorului ei până la capăt.
John M. Fowler este editor al revistei Dialogue. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei.
