Recent, am reluat mersul la sală, după o pauză care a durat câţiva ani. A deveni părinte poate însemna distrugerea celor mai bune intenţii. Deși m-am simţit puţin intimidat de gândul revenirii la sală, m-am bucurat cu adevărat să adaug sportul în agenda mea.
Corpul meu e mai ţeapăn și mă doare fiecare parte a lui, dar pot vedea un progres și îmi place această provocare. Un efect secundar de care pur și simplu uitasem este cât de flămând mă pot simţi după ce cresc nivelul de activitate fizică. În mod normal, îmi place să mănânc mult, și trebuie să depun efort pentru a mă limita la o mărime rezonabilă a porţiilor, însă, atunci când fac mai mult exerciţiu fizic, mă simt de-a dreptul înfometat. De fapt, mă simt ca și cum aș putea mânca la nesfârșit, fără ca măcar să clipesc.
Știinţa din spatele acestui lucru mi se pare simplă. Corpul consumă mai multă energie făcând exerciţii fizice, pe lângă energia de care are nevoie pentru activităţile zilnice obișnuite, prin urmare, cere să fie alimentat cu mai multă energie. Cei mai mulţi oameni scad în greutate atunci când corpul lor cheltuie mai multă energie decât înmagazinează, pentru că sunt arse rezervele de grăsime, pentru susţinerea funcţiilor organismului. În schimb, dacă aportul caloric este mai mare decât consumul, surplusul energetic se va transformă în depozite de grăsime.
În societatea modernă, multora dintre noi ne este ușor să introducem mai multe calorii decât reușim să cheltuim, și astfel ajungem să acumulăm rezerve de care nu avem nevoie. Dar acest lucru nu este valabil doar când este vorba despre alimente. Oamenii par să aibă o înclinaţie înnăscută pentru a acumula din ce în ce mai mult – cu mult mai mult decât au nevoie. Lăcomia și teama îi determină adesea să continue să acumuleze, deoarece au impresia că nu vor avea niciodată îndeajuns. Iar dacă ei nu au, altcineva va reuși să obţină ceea ce ei n-au izbutit.
Chiar și atunci când este vorba de bani, răspunsul la întrebarea „cât de mult este destul?” este: „doar puţin mai mult”. Nu pare să conteze dacă cineva se luptă să supravieţuiască de la o lună la alta sau are o avere ca cea a lui Scrooge McDuck.[1] Toată lumea pare să fie obsedată de a avea puţin mai mult.
„Dorinţa este infinită. Nu există niciun punct în care dorinţa să fie vreodată satisfăcută. Și pentru că suntem finiţi rezultatul final este neliniștea.”
Îmi place foarte mult ce spune pastorul și autorul John Mark Comer despre asta: „Dorinţa este infinită. Adică nu are limită. Nu există niciun punct în care dorinţa să fie vreodată satisfăcută. Și pentru că suntem finiţi (locuim în timp și în spaţiu, avem un singur corp, un singur gen, o singură căsătorie, trăim într-un singur oraș, avem o singură slujbă, o singură familie, o singură viaţă, o singură poveste), rezultatul final este neliniștea. Trăim într-o stare cronică de dorinţă nesatisfăcută. Ca o mâncărime pielii care nu dispare, indiferent cât de mult ne-am scărpina.”
Într-adevăr, constatăm că omenirea are un apetit insaţiabil pentru aproape orice. Uneori, lucrurile scapă de sub control și provoacă daune majore, nu doar pentru indivizi, ci și pentru comunităţi întregi. Să ne gândim doar la modul în care lăcomia corporaţiilor a dus la exploatarea angajaţilor și la distrugerea mediului.
Din fericire însă, uneori foamea se manifestă și în moduri pozitive. Îmi plac poveștile în care cineva are viziunea unui viitor mai bun și devine atât de acaparat de ea, încât o urmărește cu tot ce are. Mă gândesc la personalităţi precum Martin Luther King Jr., care a visat la o lume în care locurile „sufocate de arșiţa opresiunii vor fi transformate într-o oază de libertate și dreptate” și în care oamenii „nu vor fi judecaţi după culoarea pielii, ci după caracterul lor”. El și-a urmărit visul cu pasiune cât timp a trăit, iar pasiunea lui a molipsit și pe alţii.
„Dacă găsesc în mine dorinţe pe care nimic din această lume nu le poate satisface, singura explicaţie logică este că am fost făcut pentru o altă lume.”
Dorinţa este un factor motivator semnificativ. Ne face să ne ridicăm din pat dimineaţa, ne inspiră să facem sport, să construim o afacere sau să facem alte lucruri. Din păcate, atunci când scapă de sub control, încep problemele. Așadar, marea întrebare este: ce se poate face în această privinţă? Are Dumnezeu un plan în acest sens sau doar stă deoparte și privește? „Dacă găsesc în mine dorinţe pe care nimic din această lume nu le poate satisface, singura explicaţie logică este că am fost făcut pentru o altă lume”, spunea C.S. Lewis. În noi sălășluiește o dorinţă care nu poate fi satisfăcută pe deplin de nimic din ce există pe pământ.
Biblia vorbește despre un timp în care Dumnezeu ne va șterge lacrimile. „Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).
Toate dorinţele noastre vor fi satisfăcute pe deplin, nu doar pentru o clipă, ci pentru totdeauna. Vom trăi într-o fericire neîntreruptă, așa cum am fost plăsmuiţi la început. Sper că acum începe să licărească în noi speranţa că ceea ce este mai bun abia urmează. Dar dacă ne luptăm cu dorinţele noastre chiar acum? Voi menţiona câteva practici care mi-au fost de ajutor.
Recunoștinţa
Încerc să îmi fac timp în fiecare zi să mă gândesc sau să scriu despre lucrurile pentru care sunt recunoscător. Indiferent ce lucruri frumoase mi se întâmplă într-o zi (găsesc niște căpșuni gustoase, urmăresc o emisiune bună, găsesc un verset biblic care mă inspiră), notez cât de des pot aceste lucruri, iar acest obicei m-a făcut mai mulţumit cu viaţa pe care o am.
Sabatul
Acesta este un moment în care fac tot posibilul să mă opresc din a consuma și a depozita și doar să mă odihnesc. Sunt 24 de ore în care nu fac cumpărături și încerc să nu mă gândesc la toate lucrurile pe care mi-aș dori să le am. Doar petrec timp cu Dumnezeu și cu oamenii pe care îi iubesc și îi slujesc pe alţii. Această practică săptămânală îmi oferă o (slabă) idee despre cum va arăta Noul Pământ.
Generozitatea
Deși poate fi plăcut să primești ceva, este minunat (și) să dăruiești. Dăruirea mă face mai puţin atașat de obiecte și mai legat de ceea ce contează cu adevărat: oamenii.
Îmi este greu să înţeleg cum ar arăta o lume fără durere sau suferinţă, pentru că ea este atât de străină de lumea mea. Sunt atât de multe lucruri care ar putea fi spuse despre acest subiect, dar acum vreau să mă concentrez doar asupra dorinţei. Promisiunea nu este că Dumnezeu ne va înlătura dorinţele, ci că, într-o zi, va exista un pământ complet nou. Un pământ restaurat. Un pământ care nu este afectat de frică, de lăcomie sau răutate, așa cum îl cunoaștem acum, unde nu mai există durere și lacrimi.
O lume care merge pe căile bune pe care Dumnezeu le-a trasat pentru creaţia Sa, o lume în care nimănui nu-i lipsește ceva, pentru că locuim cu Dumnezeu, Dătătorul vieţii. O lume în care trăim în iubire desăvârșită unii faţă de alţii, așa cum ne-a arătat Iisus atunci când a venit pe pământ.
O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
