Omul nu și-a găsit niciodată odihna în ceea ce este și ceea ce face. Mereu se află în căutarea a ceea ce nu are și în devenirea a ceea ce nu este. Omul vorbește despre transformare, despre dezvoltare și despre împlinire. Oricare i-ar fi realizările sau statutul, el întreţine permanent gândul că trebuie să treacă dincolo de actuala lui stare, că este ceva ce îi lipsește și spre care aleargă.
Dintr-o perspectivă spirituală, această stare de lucruri este asociată cu căderea în păcat și cu vidul pe care l-a produs pierderea stării omului de la început. Această asociere însă este doar parţial adevărată, fiindcă simţământul devenirii a fost prezent în inima omului și înainte de căderea în păcat. Simţământul și înclinaţia devenirii pot fi însă pervertite. Vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului i s-a adresat acestuia din urmă la fel cum avea să I se adreseze și lui Iisus în pustia ispitirii: „Nu ai vrea să devii…?” „Da, mi se pare de dorit! Cum se poate face lucrul acesta?” „Dacă încetezi să crezi că Dumnezeu este cine spune că este și crezi că El este cine spun eu că este…” Și s-a făcut întuneric peste toată faţa pământului și a istoriei lui.
Căutarea continuă a devenirii
Mare este puterea dorinţei devenirii. Dacă împlinirea acestei dorinţe va fi constructivă sau distructivă depinde de obiectivul, de căile și de mijloacele implicate. Prin pervertirea căilor și a mijloacelor devenirii, prin pervertirea obiectivului ei, atunci, dar și astăzi, a avut și are loc căderea omului în păcat. Prin dreapta și sfânta lucrare a dorinţei devenirii are loc ridicarea omului din întunericul și din umbra morţii în care zace.
Este clar că omul a fost creat cu capacitatea și cu setea devenirii imprimate în genele lui: „Creșteţi!” a spus Creatorul, și această creștere cuprinde întreaga fiinţă și, în mod deosebit, capacitatea omului de a se dezvolta și de a progresa. Iisus a experimentat starea aceasta, așa cum reiese din expresia: „Era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor” (Luca 2:52). Dacă devenirea nu ar fi fost prezentă în fibra fiinţei Lui, atunci am fi avut de-a face doar cu expresia „era plăcut”. Avem însă expresia „tot mai plăcut”, care sugerează lupta Lui continuă de a deveni, de a fi „tot mai”, lucrul acesta nerezumându-se doar la oameni, ci și la Dumnezeu.
Ce activează și lansează în om lupta pentru devenire? Nimic altceva decât ceea ce se ascunde în cuvintele „după chipul și asemănarea…” (Geneza 1:26). Omul va tinde veșnic să fie „după chip și asemănare”, așa cum a fost creat. Cum cunoștinţa merge întotdeauna înaintea dezvoltării, cu cât cunoaște mai mult despre Dumnezeu, cu atât omul se dedică acestei deveniri cu întreaga lui fiinţă. Această trăire, care a fost și este evidentă din zorii existenţei omului, nu constituie altceva decât reacţia lui la adresa frumuseţii și bunătăţii lui Dumnezeu. Cine mai poate rămâne același om după ce L-a cunoscut pe Dumnezeu? Cine mai poate stăvili dorinţa fierbinte a sufletului de a deveni „după chip și asemănare”? O nouă sclipire a vieţii lui Dumnezeu, un nou impuls spre devenire.
Care este calea cea bună și care sunt mijloacele dumnezeiești de a răspunde pe măsura acestei situaţii? A fost omul făcut să trăiască această sete și această insuficienţă și insatisfacţie indiferent care era statutul și care erau condiţiile lui de viaţă? Da, în măsura în care această insatisfacţie produce progres, da. Și nu, nicidecum nu, dacă ea generează decădere și duce în final la moarte.
Insatisfacţia cea bună este de fapt motorul dezvoltării omului. În aspectele ei pozitive, civilizaţia umană nu ar fi ajuns niciodată aici cu oameni care „nu duc lipsă de nimic”! Acești însetaţi de devenire, de „tot mai”, acești visători care apoi și-au zidit visurile în forme vizibile și utile, au fost cei care au adus binele din omenire acolo unde este astăzi și care îl vor duce mai departe, acolo unde trebuie să ajungă mâine.
Zona de confort
Dușmanul cel mai de temut și mai pervers al dezvoltării și al creșterii omului este ceea ce numim „zona de confort”. Aceasta, sub aparenţa unei stări de mulţumire și satisfacţie de prezent, îl face pe om să se oprească din înaintarea sa și îl face, simultan, să alunece pe panta degradării.
Biserica din Laodiceea, în capitolul 3 din Apocalipsa, trăiește această atât de indezirabilă experienţă. Vieţuirea sa în zona de confort îi paralizează simţurile și, sub influenţa acestui drog al minţii și al sufletului, nici nu observă când, din tot ce a fost cândva, bogată în Domnul, îmbogăţită în El și având totul deplin în El, biserica aceasta coboară în starea de a fi „nenorocită”, „ticăloasă”, „oarbă” și „goală”. În acest caz, zona de confort acţionează cu adevărat ca un drog sau ca un anestezic, fapt care face ca biserica Laodiceei să nu înţeleagă și să nu-și recunoască deplorabila cădere. În timp ce păstrează senzaţia iniţială, ea nu simte și nu trăiește în realitatea ruinei și a ruinării sale. Nu mai este nici urmă de insatisfacţie sfântă în ea, nici urmă de dorinţă a devenirii. Biserica aceasta nu dorește nimic, pentru că senzaţia pe care o încearcă îi spune că „nu duce lipsă de nimic”. Zona de confort nu reflectă realitatea stării subiectului, ci doar furnizează și întreţine starea de „confort” la adăpostul căreia se produce ruina.
Nu există și nu va exista niciodată ruină în viaţa și fiinţa omului decât dacă ajunge să nu ducă „lipsă de nimic”. Dacă apare, o astfel de stare a spiritului nu este altceva decât semnul abandonării luptei, a creșterii și devenirii. Momentul în care omul încetează să urce coincide cu cel în care el începe să coboare.
La temelia barajului uriașei hidrocentrale de pe fluviul Columbia există o uriașă cabină de sticlă securizată. Spectacolul care poate fi văzut acolo și de acolo este unic: bancuri mari de pești de toate mărimile luptă sălbatic contra unui curent de o putere incredibilă. Peștii trebuie să înoate cu înverșunare pentru fiecare secundă și pentru fiecare milimetru de înaintare în apă ca să ajungă în locul unde-și vor depune icrele și unde vor muri. Ei ne spun că, mai presus de viaţă, este perpetuarea vieţii (iar mai presus de perpetuarea vieţii este Dumnezeu). Orice încetare a luptei coincide cu renunţarea la vis și cu aruncarea acestor luptători înapoi, în sensul de curgere a fluviului. Am fost martor ocular al acestui zbucium și am văzut cum pești respinși de forţa curentului reluau lupta fără încetare, până la biruinţă. „Peștii mării îţi vor povesti“ (Iov 12:8), spune Biblia. Acolo am învăţat că a te opri din apropierea de Dumnezeu înseamnă a începe să te îndepărtezi de El, că a te opri din lupta cea bună a devenirii înseamnă începutul desfiinţării. Lucrul acesta este foarte clar manifestat în traiectoria biologică a omului, în care, îndată ce încetează creșterea și maturizarea, începe declinul, care duce, în final, la moarte.
Alături de zona de confort, din interiorul și din exteriorul nostru se ridică mulţi alţi vrăjmași ai dezvoltării, transformării și împlinirii. „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?” întreba Iov și tot el răspundea, evident dezamăgit: „Nu poate să iasă niciunul.” (Iov 14:4)
Și fiecare dintre noi, ca și Pavel, realizăm: „Văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea.” (Romani 7:23) Apoi se ridică glasul disperării: „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”(Romani 7:24) Dar, după strigătul disperării, se aude strigătul triumfului: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!” (Romani 7:25) care „ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos Iisus” (2 Corinteni 2:14). Nicodim și Maria voiau să știe „cum se poate face așa ceva?” (Ioan 3:9)
Răspunsul e pe cât de simplu, pe atât de cutremurător: „Domnul a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.»” (Psalmii 110:1) Desigur, făgăduinţa aceasta I-a fost făcută Domnului Iisus Hristos, dar nu suntem noi părtași la „făgăduinţele Lui nespus de mari și scumpe”? (2 Petru 1:4) Nu suntem noi „împreună-moștenitori cu Hristos” (Romani 8:17). Fără îndoială că pentru noi, pentru îngeri și pentru Domnul semnificaţia acestei făgăduinţe a lui Dumnezeu îmbracă sensuri la fel de diferite pe cât e de departe cerul de pământ, dar, în ciuda acestui lucru, făgăduinţa este în egală măsură pentru Hristos și, în limitele noastre, pentru noi, care suntem în Hristos Iisus.
Așadar, când vorbim despre dezvoltare, transformare și împlinire, ceea ce se cere de la noi nu este să îi punem pe vrăjmașii noștri sub picioarele noastre. Acest lucru nu ar fi posibil, fiindcă cel mai înverșunat vrăjmaș al omului e omul însuși, atât prin neputinţă, cât și prin rea-voinţă: „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23)
La dreapta sau la stânga
Trecând printr-o librărie în aeroportul din Atlanta, am reţinut titlul unei cărţi și ideea pe care o comunica acesta. Cartea se numea: Cine zice că nu poţi? Tu zici!
Ceea ce se cere de la noi este cu totul altceva: „Stai la dreapta Mea!” Acest lucru se traduce simplu prin îndemnul: „Fii de partea lui Dumnezeu!” Aceasta înseamnă a sta la dreapta Lui. Atunci când vorbește de împărţirea oamenilor la dreapta și la stânga Lui, Dumnezeu ne spune, de fapt, că în lume sunt doar două categorii de oameni: cei care sunt de partea Lui și cei care sunt împotriva Lui. Nu există acea ţară a nimănui: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea.” (Matei 12:30)
A sta la dreapta Lui înseamnă a lua poziţie de partea lui Dumnezeu, înseamnă a-I da dreptate lui Dumnezeu, înseamnă a găsi plăcere în căile Lui, înseamnă să avem în noi „gândul care era și în Hristos Iisus” (Filipeni 2:5). În timp ce noi împlinim această chemare a lui Dumnezeu de a sta la dreapta Lui, El se ocupă de vrăjmașii binelui, frumosului și adevărului din fiinţa noastră: „Voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.” (Psalmii 110:1) Mesajul acesta include, prin extrapolare, tot ceea ce se ridică împotriva planului lui Dumnezeu cu viaţa noastră și împotriva oricărei dorinţe de bine din viaţa noastră. Aceștia sunt vrăjmași reali, fie că e vorba de păcat, de dependenţă, de împrejurare sau de starea emoţională nefericită. „Șezi la dreapta Mea”, spune Domnul, „fii de partea Mea și Eu voi pune piciorul tău peste gâtul răului care stăpânește acum viaţa ta și o împiedică să se bucure de libertatea sfinţilor în lumină.” Pavel dă ecou acestei făgăduinţe: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” (Romani 16:20)
Desigur, privind la starea noastră de moment în raport cu înălţimea chemării noastre, avem motive să spunem, împreună cu Ilie: „Nu sunt mai bun decât părinţii mei.” (1 Împăraţi 19:4) Dar să nu uitam că, deși între o ghindă și un stejar sunt multe diferenţe, totuși în ghindă se află deja tot ceea ce este necesar ca, în condiţii adecvate, aceasta să devină un stejar, o pădure și o nesfârșire de păduri. Acolo, în ghinda aceea mică, este prezent într-o formă concentrată tot ceea ce va fi stejarul de mâine. Așa este și cu noi: „Nu duceţi lipsă de niciun fel un dar” (1 Corinteni 1:7), spune Biblia și, fiindcă noi nu suntem în sine, ci în Hristos, suntem asiguraţi: „Voi aveţi totul deplin în El.” (Coloseni 2:10)
A ședea la dreapta lui Dumnezeu nu înseamnă a fi indiferent sau a nu participa, ci înseamnă, dimpotrivă, a fi activ de partea lui Dumnezeu, pentru transformarea, dezvoltarea și împlinirea vieţii tale. Cuvintele din Proverbele: „Eu eram meșterul Lui, la lucru lângă El” (Proverbele 8:30) se aplică, în egală măsură, lucrării lui Iisus la crearea lumii, dar și lucrării tale și ale mele în edificarea fiinţei noastre după chipul și planul lui Dumnezeu cu noi. Tu, la dreapta lui Dumnezeu, și Dumnezeu, la dreapta ta: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin.” (Psalmii 16:8)
Rodirea nu are o singură condiţie, ci două: „Dacă rămâneţi în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele.” (Ioan 15:7) Noi suntem, cum spuneam mai sus, în egală măsură „împreună-moștenitori”, dar și „împreună-lucrători” cu Hristos. În lupta pentru transformarea, dezvoltarea și împlinirea vieţii noastre, fără noi Dumnezeu nu poate face mai mult decât putem face noi fără Dumnezeu. „De câte ori am vrut (…) și nu aţi vrut!” (Matei 23:37) Vrerea lui Dumnezeu devine atotputernică doar atunci când se împletește cu vrerea noastră.
„Luptă-te lupta cea bună a credinţei” (1 Timotei 6:12), îi spunea Pavel lui Timotei, adică luptă de partea lui Dumnezeu, la dreapta Lui. „Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11:26) o întreba Iisus pe Marta. Crede în puterea credinţei tale și credinţa aceasta va deveni faptă. Un proverb cu autor incert spune că „peștera în care ţi-e frică să intri este locul unde se găsește comoara pe care o cauţi”. Nouă nu ne este frică de peșteră sau de valea umbrei morţii, ci de singurătate. Frica și credinţa sunt surori, fiindcă ambele se sprijină pe cele nevăzute, dar considerate existente. Opusul fricii nu este curajul, ci credinţa, își intitula cartea Joan E. Ruffinns. Curajul vine ca urmare a credinţei sau piere prin atacul necredinţei.
Dumnezeu are un plan cu tine. Ai și tu un plan cu Dumnezeu pentru viaţa ta? Crezi în visul lui Dumnezeu cu tine și în visul tău cu Dumnezeu? În ce privește visul vieţii tale, ești la dreapta sau la stânga lui Dumnezeu? Îl ai pe Dumnezeu la dreapta sau la stânga ta? Visul vieţii tale se va împlini doar atunci când va vibra în armonie cu visul lui Dumnezeu: „S-a părut nimerit Duhului sfânt și nouă” (Faptele Apostolilor 15:28) este taina evanghelizării lumii în timpul apostolilor, dar și taina împlinirii marilor visuri.
Promisiunea lui Iisus că va fi cu noi a fost însoţită de îndemnul de a merge în lucrare. Aceste două moduri ale Sale de exprimare, luate împreună, au putut naște realitatea potrivit căreia Evanghelia va fi propovăduită oricărei făpturi de sub cer. Lucrul acesta este la fel de adevărat astăzi ca și atunci când a fost spus. Este la fel de adevărat în evanghelizare, cât și atunci când e vorba de sănătate, familie sau carieră profesionale.
„Căci El zice, şi se face; porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmii 33:9) al lui Dumnezeu se reflectă în faptul că omul crede și ce crede ia fiinţă. Dacă, într-adevăr, făgăduinţa pe care Dumnezeu ţi-o face ţie și făgăduinţa pe care tu I-o faci lui Dumnezeu formează o singură realitate, atunci vei crede și se va face. Domnul Iisus a spus: „Facă-ţi-se după credinţa ta!“ (Matei 8:13) sau „credinţa ta te-a mântuit.” (Marcu 5:34)
Refuzul de a-L crede pe Dumnezeu pe Cuvânt este echivalent cu condamnarea la moarte a acestui Cuvânt. În aceeași măsură, aspiraţiile noastre, inspirate de Divinitate, trăiesc sau mor în funcţie de credinţa cu care le întâmpinăm. Refuzul de a crede reprezintă sfârșitul visului vieţii tale. Parafrazându-l pe Sinclair Lewis, am putea spune că noi nu murim, noi ne omorâm, fizic, moral sau spiritual. O categorie de oameni își sapă mormântul cu tacâmurile. Același lucru se poate spune și în dreptul celor mai înalte, mai nobile și mai frumoase aspiraţii ale omului. Ele trăiesc și devin realitate prin credinţă sau se ofilesc și mor prin necredinţă.
Împletirea voinţei și puterii lui Dumnezeu cu voinţa omului și cu neputinţa acestuia este sămânţa care va ajunge mâine în grânarul cerului. Visul de astăzi este realitatea de mâine.
Zborul a fost timp de milenii un vis al omului. Astăzi, zborul nu mai este un vis, ci o realitate de vis. Visul cel mai înalt al omenirii este ca, într-o zi, pământul să fie o oază de pace, să nu se mai facă niciun rău pe el, omul să trăiască în deplină armonie cu natura și Dumnezeu să fie totul în toţi. Nu e orice vis, este marele vis, unul care pare imposibil de realizat, și, despărţit de Dumnezeu, așa și este.
Schimbarea lumii este suma schimbărilor oamenilor care o populează, ale fiecăruia în parte. Tu ești unul dintre ei. Întrebarea care te privește personal și direct este următoarea: Cum arată fiinţa și situaţia ta de mâine în lumina credinţei tale de azi? Este ceva de vis sau de coșmar? Oricum ar arăta acum, nu uita că totul se va face după credinţa ta. Unde te-ai așezat, la dreapta sau la stânga lui Dumnezeu? Unde L-ai așezat pe Dumnezeu în viaţa ta, la dreapta sau la stânga ta? Tot ce vei fi vreodată în prezenţa lui Dumnezeu ești deja astăzi în lumina și prin puterea credinţei tale, căci despre tine, despre mine și despre om în general se poate scrie: El crede, și ce crede ia fiinţă.
