André și Penny Brink au crescut în mijlocul unei naturi extraordinar de generoase, în Africa de Sud. Arta fotografică i-a ajutat să privească mai atent natura și să-L cunoască pe Creatorul naturii, experienţă pe care au împărtășit-o în Lumea prin diafragmă. Serialul este disponibil în arhiva SperanţaTV.

André a înfiinţat postul TV Hope Channel Africa și a produs un serial documentar captivant – Întâlniri cu animale. Din 2010 și până nu demult, André și Penny au lucrat în Statele Unite, la sediul organizaţiei mondiale a Bisericii Adventiste. André a realizat între timp sezonul al doilea din documentarul Întâlniri cu animale (filmat în Costa Rica). Recent, cei doi s-au întors în Africa de Sud, așa că ne putem aștepta și la alte producţii remarcabile.

Ne cunoaştem de mulţi ani. Sunteţi originari din Africa de Sud, un loc proeminent pe harta mea mentală ca adolescent, din cauza regimului de apartheid din timpul acela. Ziarele din ţara mea scriau tot timpul despre asta. Și l-aţi avut pe acel chirurg extraordinar, Christiaan Barnard, cu primul transplant de cord reușit. Am citit tot ce era disponibil în ţara mea pe acest subiect.

A.B. Este interesant! Puţini oameni ştiu că primul transplant de inimă reuşit din lume a fost făcut în Africa de Sud. Iar casa noastră se află la doar 30 de minute de Groote Schuur. Spitalul este chiar la intrarea în Cape Town.

Aşadar, amândoi aţi crescut în Africa de Sud?

A.B. Suntem a treia sau a patra generaţie de sud-africani. Strămoşii noştri au venit din Europa într-o perioadă marcată de persecuţii religioase. Știm că avem rădăcinile în Anglia, în Germania şi în Olanda.

P.B. În cazul meu, cele mai timpurii amintiri se leagă de acea perioadă a copilăriei când mama se întorcea acasă la ora de servire a ceaiului. Muncea mult. Uneori mă lua cu ea la birou, iar atunci când ne întorceam acasă îmi citea povestiri din Biblie. Şi cred că acele povestiri biblice au determinat tot cursul vieţii mele. Mai târziu am studiat teologia și spuneam că am promovat examenele mai degrabă pe baza lucrurilor învăţate de la ea decât a celor învăţate la universitate.

Cum a fost să creșteţi într-o ţară atât de diversă și divizată din punct de vedere rasial?

A.B. Diversă, da. Sunt patru rase principale: negri, albi, imigranţi veniţi din India și metiși. Cât despre apartheid, am crescut în izolare. Nu eram conştienţi de asta. Autorităţile regimului de apartheid controlau mass-media, aşa că nici măcar nu am auzit despre Nelson Mandela decât mult mai târziu, când aveam 16 ani. Ştiam că autorităţile urmăreau aplicarea unor măsuri segregaţioniste – de exemplu, noi mergeam la şcoli diferite faţă de cei de culoare și existau plaje separate pentru oameni de rase diferite.

Apoi am mers la liceu. Instituţia adventistă avea o relaţie specială cu liderul parlamentului regional. Iar el se prefăcea că nu vede ce se petrece în colegiul nostru, Colegiul Helderberg, unde erau primiţi elevi de rase diferite. Aşa că noi am crescut într-o comunitate multirasială, adică altfel decât mulţi alţi sud-africani. Am vrut foarte mult să schimbăm situaţia şi am intrat în organizaţii care sprijineau integrarea diferitelor rase.

Dar anul 1994 a reprezentat punctul de plecare pentru o nouă Africă de Sud, care a devenit o ţară democratică. Populaţia albă a fost chemată să voteze în cadrul unui referendum dacă dorea să meargă înainte spre o societate democratică. Iar o majoritate covârşitoare a votat afirmativ. În trecut am făcut greşeli. Să mergem înainte, să schimbăm lucrurile şi să conlucrăm!

Încă mai avem un drum lung de parcurs, dar au fost îndreptate multe rele. Cred că vor mai trece câteva generaţii până ce rana va fi complet vindecată. Unul dintre lucrurile din ţara noastră care cred că s-a dovedit de ajutor a fost „Comisia pentru adevăr şi reconciliere”, un exemplu elocvent și pentru alte părţi ale lumii, fiindcă oamenilor li s-au creat condiţiile să-şi recunoască vinovăţia și să își ceară iertare, fără să fie puși sub acuzare.

S-au petrecut atâtea miracole! Sunt uimit de Nelson Mandela, care i-a iertat complet pe cei care îl nedreptăţiseră, mergând înainte şi colaborând cu toată lumea.

A.B. Aceasta este una dintre minuni. Multe persoane din întreaga lume se rugau şi este uimitor că nu a izbucnit un război civil. Privind în urmă, te simţi vinovat. Ne simţim extrem de vinovaţi că nu am făcut ceva, că nu ne-am implicat mai mult. Şi totuşi, în acea vreme ne simţeam paralizaţi.

Imediat după aceea s-au petrecut evenimentele cutremurătoare din Rwanda. Rwanda este, de asemenea, un alt exemplu remarcabil al vindecării şi împăcării.

A.B. În Africa de Sud s-a evitat vărsarea de sânge, dar acolo omorurile şi atrocităţile au fost incredibile. Acest fapt a făcut ca vindecarea şi împăcarea să fie mai dificile, dar şi mai remarcabile.

P.B. Vreau doar să adaug că eu simt că africanii au o inimă mare, sunt foarte iertători. După ce am absolvit facultatea am făcut un stagiu de practică. Am păstorit un grup de studenţi adventişti în campusul Universităţii din Cape Town. Iar ei au ales din proprie iniţiativă ca eu să le fiu pastor în acel an.

Erau africani?

P.B. Da, cei mai mulţi din grup erau africani. Eu eram și femeie, și albă. Am fost aleasă în 1994, înainte de referendum. Acela a fost cel mai frumos an din viaţa mea. M-au susţinut foarte mult. Mă sunau câteodată și la miezul nopţii şi ziceau: „Vrem doar să-ţi spunem cât de recunoscători îţi suntem pentru ceea ce faci!” Ce puteam să mai zic?! „Vă mulţumesc tare mult! Dar aţi vrea ca data viitoare să sunaţi puţin mai devreme?” Nişte oameni minunaţi. Au evoluat, au foarte multe reuşite şi Îi sunt foarte credincioşi lui Dumnezeu. Sunt foarte mândră de ei!

Când v-aţi hotărât să urmaţi cursurile pentru a ajunge pastor?

P.B. Iniţial am ales contabilitatea. După un an la universitate, am continuat la studii cu frecvenţă redusă şi am lucrat timp de şase ani în domeniu. Şi, într-un an, am participat la un congres al tinerilor la Colegiul Helderberg, iar la una dintre întâlniri am simţit, la propriu, că Domnul mă cheamă să urmez teologia. Aveam un serviciu nou, închiriasem o locuinţă nouă, îmi cumpărasem o maşină nouă. Nu aveam nicio intenţie să fac ceva diferit de ceea ce făcusem.

Aveaţi viaţa aranjată.

P.B. Iar această întâmplare mi-a schimbat complet cursul vieţii. Aşa că pot atribui schimbarea doar unei chemări divine. Am simţit de parcă Domnul m-ar fi trimis într-o vacanţă spirituală şi m-am bucurat din plin de orice clipă a anilor mei de studiu. Viaţa de student are suişurile şi coborâşurile ei: trebuie să-ţi plăteşti taxele, să înveţi pentru examene, dar, după atâta timp, îţi aminteşti doar părţile pozitive. Şi acolo am legat prietenii ce vor dura toată viaţa.

Aşadar, prima dumneavoastră activitate de pastor a avut ca obiect acel grup de studenţi?

P.B. Da. E vorba de anul 1994. Acela a fost şi anul în care noi ne-am căsătorit. Acela a fost punctul nostru de plecare.

Cum v-aţi cunoscut ?

A.B. Eram doar prieteni buni. Şi spuneam mereu: „Suntem prieteni, nimic mai mult.” Dar lucrurile s-au schimbat treptat. Oamenii au început să spună: „Hmmm!”

Iar dumneavoastră aţi spus tot „Hmmm”!

P.B. Ne-am dat seama ce simţeam şi am spus că suntem mai mult decât prieteni. Aşa că suntem căsătoriţi din 1994.

Este bine ca doi oameni să fie prieteni câţiva ani şi numai după aceea să adauge ceva la prietenie.

P.B. Este foarte bine! I-am spus o dată că m-am căsătorit cu el fiindcă face videoclipuri foarte frumoase.

A.B. Mă bucur că cineva are această părere.

Nu numai ea crede asta!

P.B. Îmi place fotografia, îmi plac lucrurile frumoase. Cred că tatăl meu m-a influenţat cel mai mult în această privinţă. Lui îi plăceau lucrurile frumoase. Când ne-am cunoscut, el tocmai îşi cumpărase prima cameră de filmat. Un Sony VX 5000. Şi începuse să producă primele lui videouri.

A.B. Unul dintre bunicii mei a fost fotograf profesionist, iar celălalt – misionar. S-a spus că eu am îmbinat ambele activităţi. Eu mi-am început, de fapt, cariera făcând fotografii. Bunicul meu mi-a dăruit un aparat vechi de fotografiat, unul dintre acele aparate vechi care nu aveau nici măcar fotometru, aşa că trebuia să alegi singur valoarea diafragmei, viteza şi să înveţi din greşeli.

Ştiu. Am avut şi eu unul. Aveaţi acasă şi laborator pentru developarea pozelor?

A.B. Prietenul meu avea și ne adunam la el să facem poze alb-negru.

Pui hârtia în cuvă și aștepţi…

A.B. Da, şi vezi imaginea cum apare treptat… Iar un alt prieten avea un laborator pentru poze color, aşa că ne duceam acolo.

Asta trebuie să fi fost fascinant! Mult mai complicat. Este bine că acum avem aparate digitale, dar nu mai avem parte de acea emoţie.

A.B. Da! Habar nu ai ce înseamnă plăcerea de a vedea cu ochii tăi cum apare fotografia. Uneori eram entuziasmaţi, alteori eram amărâţi de tot. Este interesant să vezi evoluţia tehnicii foto și video. Întotdeauna spun că serviciul meu este hobbyul meu şi că îmi place ceea ce fac.

P.B. El nu lucrează niciodată, ci se joacă.

A.B. Niciodată nu am avut sentimentul pe care aud că îl au unii dimineaţa când se trezesc şi spun: „Of, trebuie să mă duc la serviciu!” Eu exclam: „Ce bine! Încă o zi!”

Pe tineri i-aş sfătui: Faceţi ceva care să vă placă!

Da. Şi găsiţi pe cineva care să vă plătească pentru asta.

A.B. Iar dacă se poate să faci asta pentru Dumnezeu, este un plus.

Cum aţi ajuns să faceţi – pentru Dumnezeu – ceea ce vă place?

A.B. Eu urmam administrarea afacerilor, marketing, şi am fost un fel de autodidact. Îmi plăcea să contribui la diverse proiecte, ca apoi să învăţ din ceea ce vedeam. Imediat după absolvire am pus bazele propriei mele afaceri şi, timp de 13 ani, am administrat o afacere de producţie video – documentare şi materiale pentru organizaţii. Şi, de asemenea, am făcut misiune. Am multiplicat și distribuit sute de mii de DVD-uri şi de casete video înainte de asta.

Însă nu eram prea mulţumit de ceea ce făceam. Într-o săptămână produceam pentru Comisia Produselor Lactate un clip despre beneficiile laptelui pentru organismul uman. Trei săptămâni mai târziu realizam un altul despre cât de nociv este laptele pentru organismul uman. Obţineam profit pentru companii, promovam dezvoltări imobiliare şi amenajarea de centre de agrement cu terenuri de golf, dar nu vedeam rostul.

Dintotdeauna mi-am dorit să fac un canal de televiziune. Ştiam că fusese înfiinţat Hope Channel şi credeam că trebuia deschis ceva şi în Africa. Am vorbit cu cei de la organizaţia regională a bisericii pentru sudul Africii, iar președintele, dr. Pardon Mwansa, mi-a spus: „Şi mie mi-a venit exact aceeaşi idee.”

Şase luni mai târziu am înfiinţat centrul media. Ei, nu era decât o sală mică, dotată cu un singur calculator unde lucram doar eu. Apoi a venit Penny pentru a face voluntariat. Până la urmă a fost angajată. Activitatea s-a dezvoltat constant. La plecarea noastră erau circa 20 de persoane care munceau: zece studenţi şi zece angajaţi permanenţi.

Aţi avut și niște proiecte speciale pentru televiziune.

A.B. Da, am produs mult, toate genurile de programe: pentru tineri, pentru copii, despre natură, muzică etc. Am simţit că trebuia să-i pregătim pe tineri pentru noile mijloace de comunicare în masă, aşa că am iniţiat un curs intitulat: „Misiune prin mass-media”. Timp de un an, tinerii învăţau despre televiziune, radio şi internet, cu o programă foarte concentrată. În plus, lucrau la toate producţiile realizate în studiourile noastre. Am făcut acest lucru timp de un an şi trebuie să spun că în prezent mulţi dintre cei zece studenţi lucrează în centrele media ale bisericii din diferite părţi ale lumii.

Amândoi aţi vorbit deja despre pasiunea dumneavoastră pentru fotografie. Şi aţi realizat acea serie numită Lumea prin diafragmă.

A.B. Le-am luat interviuri unor fotografi adventişti, dintre care unii erau şi încă sunt foarte cunoscuţi în Africa de Sud. Dacă o să cumpăraţi timbre poştale sau fotografii de pe internet, o să le puteţi recunoaște numele pe ele.

Chiar?!

A.B. Mi-am zis în sinea mea: Sunt mulţi fotografi talentaţi! I-am rugat să vorbească despre modul cum au început să facă fotografii, despre echipamentul folosit şi să ne arate câteva dintre cele mai reuşite poze ale lor. Iar la încheierea programului, ei povesteau despre felul cum fotografiile făcute în natură îi fac să se simtă mai aproape de Dumnezeu. Şi a fost cu adevărat minunat să ascult răspunsurile acestor fotografi.

Este arta fotografică un mod diferit de a-L găsi pe Dumnezeu şi a aprecia lucrurile create de El?

A.B. Majoritatea oamenilor se află acum în oraşe. Cred că pierdem contactul cu Dumnezeu fiindcă, dacă vedem beton şi auzim zgomote tot timpul, nu putem ajunge la El prin intermediul naturii. Cred că arta fotografică îi face pe oameni să vadă lucrurile frumoase pe care le-a creat Dumnezeu pentru noi.

Şi cred că adesea ne concentrăm asupra doctrinei, teologiei. Noi trebuie să promovăm imaginea lui Dumnezeu, iar înfăţişarea lucrurilor frumoase create de El este un mod de a face acest lucru. Ele îi atrag pe oameni. Frumuseţea atrage. Şi cred că, dacă putem introduce mai multe lucruri frumoase în materialele difuzate de noi, telespectatorii vor fi atraşi şi vor sesiza mesajul.

Arta fotografică modelează caracterul?

A.B. Da. Pe mine m-a învăţat să am răbdare. Trebuie să te trezeşti devreme şi să aştepţi răsăritul soarelui, iar uneori nu obţii cadrul dorit: apare un nor sau altceva. Înveţi să-ţi menţii dispoziţia de a aştepta şi de a fi surprins. Stilul meu preferat este să folosesc un obiectiv macro atunci când mă apropii de o floare. Lucrurile pe care le vezi, pe care în mod normal nu le-ai vedea cu ochii tăi, sunt pur şi simplu minunate. Atenţia covârşitoare pe care Dumnezeu a acordat-o fiecărui detaliu al lucrurilor pe care le-a creat este pur şi simplu uimitoare.

Am descoperit recent lumea din apele oceanului când am făcut filmări subacvatice. Este o lume cu totul diferită acolo, un spaţiu tridimensional. Iar Dumnezeu a creat toate culorile şi toate lucrurile frumoase care se află acolo și căi prin care să le putem vedea.

Această concentrare intenţionată asupra naturii v-a întărit, de asemenea, credinţa într-un Creator personal?

Categoric. Vedem atâtea lucruri minunate și ne întrebăm mereu: Cum ar fi putut acest lucru să apară la întâmplare?!

Și de aici a fost un pas până la serialul Întâlniri cu animale.

Fiind crescut în Africa de Sud, întotdeauna mi-au plăcut animalele sălbatice, natura, parcurile naţionale. Dar ceea ce mă necăjea era că toate documentarele interesante despre natură…

…erau tratate din perspectivă evoluţionistă.

A.B. Şi am zis: Trebuie să schimbăm această situaţie. Am lucrat împreună cu studioul Vocea Speranţei din Germania, am ales trei prezentatoare și ne-am pus pe lucru. Am filmat un episod pe zi. Am avut doar două săptămâni la dispoziţie să filmăm toate materialele.

P.B. A fost o minune, fiindcă în acea săptămână vremea a fost perfectă, într-o zonă în care plouă tot timpul, dar totul s-a potrivit, Dumnezeu ne-a ajutat să terminăm totul. Când am avut de făcut o filmare pe mare, marea a fost calmă. Iar apoi a trebuit să filmăm nişte nori pentru scenele din pădure din episodul cu lupii. Am avut nori. Totul a fost perfect!

Puteţi urmări interviul în totalitate la http://www.sperantatv.ro/web/punctul-de-plecare-invitati-andre-brink-penny-brink-21-03-2015/