Punţile par să fi fost pentru români emblema stresului existenţial. În faţa unei situaţii-limită, românul, în înţelepciunea sa populară, recomandă chiar și un pact cu diavolul, dar, spune tot românul, doar până se trece „puntea”.

Proverbul denotă disperarea de a trece la o stare de normalitate. Compromisul pe care îl presupune fraternitatea cu diabolicul duce raţionamentul la absurd. Să fie falimentul condiţiei noastre atât de mare încât chiar și diavolul să fie mai degrabă un ajutor? Sau am crede că până la urmă noi suntem atât de abili încât am putea, în caz de necesitate, să-l păcălim pe diavol?

Am fi putut spera ca, odată cu adoptarea creștinismului, care mărturisește victoria Fiului lui Dumnezeu asupra stăpânirilor și forţelor malefice, superstiţiile să fi fost învinse.[1]

În schimb, ele par a se fi „botezat” odată cu credinciosul din viaţa căruia au făcut parte: de oglinda mașinii atârnă o cruce, ne facem semnul crucii cu limba dacă nu putem altfel, spunem rugăciunea Tatăl Nostru de mai multe ori pentru a vindeca un deochi, purtăm o batistă care a atins pereţii Sfântului Mormânt din Ierusalim în scopul alungării nenorocirii, facem pelerinaje la morminte sfinte și spunem o rugăciune în faţa unei racle, pentru a rezolva o problemă de familie sau pentru a „ne desface cununiile”.

Toate acestea par a sugera că, deși Hristos a învins răul, creștinul se simte puţin șicanat, iar pe parcursul vieţii are nevoie să accelereze intervenţia divină în viaţa sa prin metode proprii.

Farmecele unei religii mai profitabile

Tendinţa de a chema intervenţia divină în faţa răului se datorează felului în care am fost creaţi. La început, Dumnezeu a creat lumea noastră din nimic. Ca apogeu al creaţiei lumii, Divinitatea creează omul, ca pe o reflectare a Sa, cu menirea de a-L reprezenta pe Dumnezeu în lume, continuând organizarea lumii tocmai create.[2] Când însă omul s-a lăsat fermecat de a propunerea de a ignora Divinul și de a-și decide singur moralitatea, fiinţarea sa în lume s-a golit de prezenţa Creatorului. Influenţa sa, în loc să fie una care să sprijine creaţia, a devenit una a distrugerii.[3] Efectul aveam să-l numim mai târziu „diabolic”, ceva ce este împotriva intenţiilor divine și împotriva ordinii creaţiei.

Atunci când omul a păcătuit, consecinţa și sentinţa au anunţat întoarcerea în starea anterioară creaţiei: din ţărână ai fost luat, în ţărână te vei întoarce[4]. Neantul erodează existenţa, iar ordinea creaţiei este atacată de disoluţie. Câtă vreme efectele haosului de-creaţiei afectează discret doar aspecte distante, omul își permite să pretindă că totul este bine și să îmbrace un șorţ din frunze de smochin, ca omul primordial. Însă, atunci când haosul tulbură plenar existenţa, iar echilibrul vieţii se pierde în boli, eșecuri cronice sau cataclisme majore, omul simte o disonanţă profundă între sine și lume, de parcă ceva ar fi „în neregulă”, însă dincolo de puterea sa. Atunci omul încearcă să îmblânzească efectele reapariţiei haosului, să-l limiteze.

În caz de necesitate…

Căutarea normalizării se derulează atât departe de prezenţa divină, asemenea lui Cain – bâjbâind: de exemplu, pentru a obţine o recoltă bogată, omul se va gândi să născocească un ritual de fertilitate ca să trezească „forţele lâncede” ale pământului sterp.

Biblia ne descoperă că elanul acestei depărtări nu a ocolit pe nimeni. Chiar și cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu mai îndeaproape tot au continuat să caute să-L „ajute” pe Dumnezeu.

Avraam se gândește că ar putea împlini făgăduinţa lui Dumnezeu de a primi un moștenitor prin conceperea unui fiu cu roaba soţiei sale, ca surogat. Deși Îl cunoștea pe Dumnezeu, Rahela, soţia lui Iacov, pentru a-și depăși sterilitatea, fură idolii tatălui său, caută plante care să îi sporească fertilitatea și îi oferă soţului o roabă ca mamă-surogat pentru fiul ei, după modelul bunicii soţului.

Oamenii pot deveni ușor superstiţioși în căutarea șanselor, a reușitei.

Lumea personală are nevoie de ordine personală, iar Dumnezeul creator pare prea departe și prea puţin accesibil pentru aceste trivialităţi și prea exigent moral – cere prea multă ascultare. O abordare mai facilă pare să fie de dorit și trezește interesul – un obiect care modifică șansele, o formulă, o rugăciune care invocă influenţa divină, conform necesităţilor personale.

Însă exorcizarea răului care mă șicanează nu este un proces impersonal și automat. Nu este un proces care să ocolească intenţia și voinţa „pacientului” sau calitatea spirituală și morală a celui care se roagă pentru intervenţia divină. Un exemplu este cazul exorciștilor iudei din Noul Testament, care, în numele lui Iisus propovăduit de Pavel, au încercat să lupte împotriva răului cu ceva ce nu le aparţinea. Dar au făcut-o după modelul gândirii magice sau al religiei materiale, care presupunea că formula funcţionează indiferent de agent. Raportul biblic ne arată cât de hilar eșuează această abordare: demonul nu recunoaște intervenţia și le „oferă” o probă de autenticitate: „Pe Isus Îl cunosc și pe Pavel îl știu, dar voi cine sunteţi?” (Fapte 19:15). Violenţa cu care sunt trataţi apoi de cel demonizat demonstrează ineficienţa superstiţiei, care se poate îmbrăca inclusiv cu o haină creștină.[5]

Vase crăpate, sfeșnice fără lumină, poduri spre nicăieri

Întunericul ignoranţei pare comod, faţă de responsabilitatea cunoașterii, după cum fiii lui Sceva au mimat cunoașterea eficientă a lui Dumnezeu, fără să și-o asume.

Esenţa superstiţiei vine pe fondul căutării unei soluţii proprii la problemele depărtării de Divinitate, dar în termenii pe care i-am vrea noi, victima, nu doctorul.

Fără a elabora mai mult această temă, observăm că esenţa superstiţiei vine pe fondul căutării unei soluţii proprii la problemele depărtării de Divinitate, dar în termenii pe care i-am vrea noi, victima, nu doctorul. Iar pentru cel mai puţin informat biblic, întotdeauna se vor găsi profitori, ca fii lui Sceva, care se vor insinua pe ei în soluţia divină.

Totuși, lumina cunoașterii lui Dumnezeu, a salvării omului din conflictul dintre bine și rău prin victoria lui Iisus Hristos anulează puterea superstiţiei. Printr-o legătură vie cu Dumnezeu, răul din viaţa credinciosului nu mai are putere. Când omul se reîntoarce la Dumnezeu, frica e înlocuită de siguranţă, rușinea – de demnitate, iar inocenţa este restaurată. Prin asumarea principiilor divine, Dumnezeu determină în viaţa credinciosului un șir de consecinţe pozitive – efectele pocăinţei –, iar omul își recapătă sensul dat la creaţie – de a reflecta divinul. Aceasta nu înseamnă anularea efectelor răului din jur, nici invulnerabilitate totală. Pavel, deși a fost lovit în fel și chip, n-a putut fi deturnat de persecuţie, de boală, de prezenţă demonică, nici de conspiraţii religioase. Însă a fost martirizat.

Rugăciunea, acordarea omului cu Dumnezeu

În timp ce superstiţia caută domesticirea tărâmului nevăzut și obţinerea unor foloase pragmatice, abordarea directă a lui Dumnezeu prin rugăciune caută restabilirea relaţiei omului cu Dumnezeu; prin rugăciune, omul se pune la dispoziţia lui Dumnezeu, pentru scopurile Sale. Superstiţia, pe de altă parte, va încerca să manipuleze divinul, supranaturalul, în folosul său, ignorând revelaţia lui Dumnezeu, voinţa și intenţiile sale, prioritizând întotdeauna orizontul personal, egoist. În rugăciune însă, credinciosul caută să se armonizeze pe sine cu voinţa divină, nu să manevreze Divinul după intenţiile sale. Când omul este canalul prin care Dumnezeu comunică cu lumea, răul este învins, cu un preţ. Este preţul sacrificiului de sine, așa cum ne arată atât Fiul lui Dumnezeu, cât și mărturia apostolilor, pe paginile Sfintelor Scripturi.[6]