„Rostim multe lucruri fără să ne gândim la ce spunem. De pildă, spunem în Crez: «Cred în iertarea păcatelor.» (…) A crede în iertarea păcatelor nu este nici pe departe atât de ușor pe cât îmi imaginam.” (C.S. Lewis)

Nu ne vedeam prea des, dar era o mică sărbătoare fiecare zi în care venea la ţară, la rudele ei. Ni se alătura apoi nouă, cetei de copii din împrejurimi, și ridicam împreună tot praful de pe uliţe, în jocurile noastre clasice sau inventate. Joaca se curma destul de repede, când vreun glas de părinte striga energic că e ora mesei sau, și mai rău, vremea să începem activităţi mai serioase.

În cea mai rea dintre variante, hărmălaia era întreruptă de vocea furioasă a tatălui ei, de care mă temeam strașnic, deși nu știu dacă schimbasem vreodată o vorbă dincolo de salut. N-aveam idee cum putea greși atât de des și de amarnic o fată liniștită ca ea, nici de ce era nevoie ca toate episoadele de disciplinare să fie anunţate și (uneori) executate cu public. Ce știam bine era că după tunetul glasului părintesc urma desfacerea grăbită a curelei de la pantaloni și pedepsirea vinovatei cu una, două sau mai multe lovituri. Niciun miracol nu putea opri desfășurarea spectacolului până la capăt. Nicio rugăminte de iertare, niciun șuvoi de lacrimi și nicio intervenţie a spectatorilor involuntari. Greșeala, judecata sumară și pedeapsa se succedau întotdeauna, fără ca vreun element exterior să rescrie ceva din scenariul arhicunoscut.

Imaginea unui Dumnezeu mânios, refuzând să ierte până când vinovatul n-a ispășit cu aspră măsură ticăloasa sa vină, încă bântuie imaginaţia multora. Și, dacă e să fim sinceri până la capăt, până și cei care cred că Dumnezeu e un Tată iubitor au momentele lor în care se simt prea descurajaţi de trecutul lor și foarte nesiguri cu privire la ce s-a întâmplat cu păcatele lor. Dacă au fost într-adevăr iertaţi, de ce simt că poartă după ei o piatră de moară la care se macină greșeli vechi și demult mărturisite?

Prea păcătos ca să vii la Dumnezeu

Se întâmplă ca să greșim cuiva și să nu îndrăznim, direct proporţional cu anvergura pagubelor produse, să ne cerem imediat iertare. Poate simţim că celălalt e prea supărat ca să ne ierte pe loc, așa că trenăm procesul de iniţiere a împăcării, așteptând un moment mai propice.

Uneori ne raportăm în același mod la Dumnezeu – nu căutăm iertarea imediat, sperând că El Se va îmbuna dacă Îi dăm puţin răgaz ori că ne va fi mai binevoitor după ce ne vom căzni să arătăm că am devenit mai de încredere.

Alteori nu îndrăznim să cerem un lucru de care avem nevoie, simţind că suntem prea păcătoși și că nu merităm ca Dumnezeu să ne primească cererile. De altfel, Biblia vorbește, în nenumărate rânduri, despre rugăciuni care nu sunt ascultate din pricina păcatelor închinătorului.

Într-o carte dedicată subiectului rugăciunii, pastorul și scriitorul Morris Venden explică de ce nu suntem totuși niciodată prea păcătoși ca să-L căutăm pe Dumnezeu. Există texte biblice pe care diavolul însuși le îndrăgește, pentru că ne poate demola sufletește lovindu-ne cu ele, spune Venden. Unul dintre multele exemple care pot fi oferite este mesajul profetului Isaia, care declară că „mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, (…) ci păcatele voastre pun un zid de despărţire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui și vă împiedică să vă asculte!” (Isaia 59:1-2).

După ce punctează foarte clar faptul că Dumnezeu nu scuză păcatul și nici nu bagatelizează această problemă (în fond, a fost nevoie ca Însuși Fiul lui Dumnezeu să moară pentru păcatele noastre, ale fiecăruia), autorul explică de ce este greșit să rămânem blocaţi în această capcană a vinovăţiei, departe de singura soluţie pe care o avem.

Cea mai mare dintre legi

Așa cum spun proverbe bine cunoscute, semănăm ce culegem și dormim cum ne așternem. Pe scurt, suportăm consecinţele alegerilor noastre. Nu înseamnă că aceeași lege operează și în domeniul spiritual? Scriptura însăși tranșează acest adevăr: „Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul!” (Psalmul 66:18).

Chiar dacă există această lege spirituală (Dumnezeu nu-i ascultă pe cei care păstrează nelegiuirea în inima lor), există o lege chiar mai mare, susţine Morris Venden. Este legea îndurării lui Dumnezeu, care se extinde asupra fiecărui om, fără nicio perioadă de așteptare: „Nu trebuie (…) să fixăm un anume interval de timp în care să ne comportăm bine ca să-L determinăm pe Dumnezeu să ne ajute. Imediat ce venim la El, Isus ne acceptă.”

În Psalmul 107 sunt prezente 4 categorii de persoane care ajung în situaţii-limită: un grup de exilaţi, care suferă de foame, de sete și mai ales de lipsa unui loc pe care să îl numească „acasă”; rebelii, cei care „se răzvrătiseră împotriva cuvintelor lui Dumnezeu” și „nesocotiseră sfatul Celui Preaînalt”; nebunii, care au ajuns în nenorocire „prin purtarea lor vinovată”, și cei care făceau negoţ pe mare. E un grup foarte pestriţ, dar ceea ce au în comun toţi acești oameni este că L-au căutat pe Dumnezeu în necaz. Rezultatul a fost că „El i-a izbăvit din necazurile lor” pe toţi, inclusiv pe aceia care sufereau ca urmare a propriilor alegeri greșite.

Mesajul practic al acestui psalm este acela că nu există alt loc spre care să ne îndreptăm în mijlocul suferinţei decât Dumnezeu, chiar dacă suntem singurii vinovaţi pentru fundătura în care am ajuns. De altfel, Dumnezeu Însuși i-a invitat pe israeliţi ca, ori de câte ori păcătuiau, „să ceară izbăvirea Lui din pedeapsa și rezultatele nelegiuirilor lor – nu doar iertare și viaţă veșnică”, punctează autorul.

Nu este un mesaj menit să ne determine să ne complăcem în păcat, pentru că plata păcatului este moartea, ci unul care accentuează bunătatea de neegalat a lui Dumnezeu: ori de câte ori fiii săi risipitori își vin în fire și fac primii pași spre casă, El le iese în întâmpinare cu iertare și cu binecuvântări pe care ei nu le merită.

O menţiune importantă pe care o face autorul este aceea că esenţa păcatului constă în ruperea relaţiei cu Dumnezeu. Dincolo de comportamentul greșit, păcătuirea are de-a face cu faptul că preferăm să stăm departe de Dumnezeu, Lumina și Viaţa care nu pot fi biruite de întuneric. Ceea ce au în comun însă toţi cei care primesc iertarea (începând cu ucenicii lui Iisus, pe care-i vedem greșind de multe ori în timp ce stau în preajma Învăţătorului) este că ei nu se complac în întuneric, ci, în ciuda tuturor căderilor și eșecurilor suferite, continuă să vină spre Lumină.

Și dacă nu simt că sunt iertat?

Mulţi dintre noi păstrăm acasă chitanţele care dovedesc că ne-am achitat taxele, impozitele și alte datorii, dar cine a primit vreodată o dovadă tangibilă a faptului că păcatele sale au fost șterse, iar datoria, anulată?

Există o diferenţă majoră între vină (care este obiectivă, legată de o analiză a comportamentului care a încălcat o lege sau o normă) și sentimentele de vinovăţie, care sunt subiective și de obicei nu sunt proporţionale cu mărimea vinei, scrie pastorul și autorul R.C. Sproul. În mod similar, putem distinge aspectele subiective de cele obiective ale iertării, continuă Sproul. Astfel, unicul antidot pentru vinovăţia reală este pocăinţa reală și credinţa că Dumnezeu poate ierta orice păcat și că o va face dacă Îi cerem acest lucru. Este totuși posibil să nu fim iertaţi și să credem că suntem sau, dimpotrivă, să fi primit iertarea și să ne simţim în continuare vinovaţi, explică autorul, identificând cărămida așezată strâmb în tot acest edificiu: „Avem tendinţa de a ne încrede în sentimentele noastre pentru a ne spune în ce stare ne aflăm în faţa lui Dumnezeu.”

Când este vorba de o problemă cu implicaţii veșnice, în cine ar trebui să ai mai multă încredere: în ce îţi spun sentimentele (de altfel, schimbătoare) sau în ceea ce promite Dumnezeu? „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire”, ne asigură apostolul Ioan.

De altfel, sentimentele noastre pot fi ușor manipulate de tatăl minciunii, scrie psihologul creștin Juli Slattery, inventariind motivele pentru care, deși credem că Scriptura este adevărată, tindem să credem că iertarea este pentru alţii mai degrabă decât pentru noi. Trebuie să facem distincţie între sentimentul de vinovăţie, care este generat de ceea ce am făcut greșit, și rușine, care ne condamnă pentru ceea ce suntem. În timp ce vinovăţia sănătoasă poate duce la pocăinţă și vindecare, rușinea ne înrobește și ne privează de cunoașterea iubirii lui Dumnezeu, afirmă Slattery.

În Eden, dușmanul lui Dumnezeu a încercat (cu succes) să o convingă pe Eva că nu păcătuiește chiar dacă încalcă o poruncă divină explicită. Acum, el se luptă să ne convingă pe noi că ne aflăm dincolo de graniţele iertării lui Dumnezeu, iar acest mesaj rezonează ușor cu sentimentul că suntem prea nevrednici pentru a mai fi iertaţi.

Biblia ne oferă însă imaginea unui Dumnezeu care nu-Și drămuiește iertarea („Căci Tu eşti bun, Doamne, gata să ierţi şi plin de îndurare cu toţi cei ce Te cheamă.”), ci iartă pe deplin și restaurează ce pare a fi distrus pentru totdeauna („Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.”).

Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, de ce ar menţiona Biblia faptul că inima lui David a fost „întreagă a Domnului Dumnezeului său” (1 Împăraţi 15:3), în ciuda păcatului său notoriu? Și cum ar mai putea Aron, fratele lui Moise, să fie numit „sfântul Domnului” (Psalmii 106:16), după episodul dăltuirii viţelului de aur?

Iertarea este un dar supranatural pe care nu îl primim pentru meritele noastre, ci în ciuda nevredniciei noastre, în virtutea iubirii Singurului care deţine toate meritele. Femeia prinsă în adulter și tâlharul de pe cruce vor mărturisi cândva despre frumuseţea unei iertări de care nu erau vrednici, dar de care aveau disperată nevoie.

„Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” – o promisiune care ne cuprinde și pe noi în faldurile ei, chiar dacă vina noastră ar cântări la fel de greu ca aceea a unui tâlhar condamnat la moarte. De fapt, toată istoria căderii și salvării noastre poate fi înţeleasă doar înrămând-o în dragostea Lui – scrie autorul creștin C.S. Lewis – „care nu este micșorată de păcatele noastre”, ci rămâne „neabătută în hotărârea ei de a ne vindeca de acele păcate, oricât ne-ar costa pe noi și oricât L-ar costa pe El”.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.