„Creaturile Borg[1]. O specie extrem de evoluată de prădători. Nu au conștiinţă. Nu au moralitate. Foarte probabil, ţi-au infestat deja comunitatea, școala și chiar copiii. Această ameninţare din lumea reală se numește «noua toleranţă», două cuvinte simple ce descriu o doctrină modernă complexă.“[2] (Josh McDowell)

Dacă în sensul tradiţional toleranţa presupunea recunoaștere și respect pentru credinţele și convingerilor altora, fără a le și împărtăși, „noua toleranţă“ pretinde că toate convingerile, stilurile de viaţă și afirmaţiile cu pretenţie de adevăr sunt egale fiindcă sunt relative. Cu alte cuvinte, nu există adevăr, ci adevăruri. Iar morala este variabilă, în funcţie de gusturi.

„O lume cu prea multe tabuuri. Prea puţină toleranţă în a accepta deviaţiile oamenilor în comportamentul sexual“, declara Stellan Skarsgard, deţinătorul rolului masculin principal în controversata peliculă „Nymphomaniac II“. Când filmul a fost interzis în România din cauza scenelor sexuale explicite, Radio Europa Liberă a acuzat: „O soluţie conformistă a unor oameni ignoranţi, tradiţionaliști“.

Dacă toleranţa fundamentată pe relativitate este regula, atunci este ușor de înţeles de ce valori considerate tradiţionale sunt depreciate încă de la nivelul școlii primare. În preajma Crăciunului, Isaia Martinez, o fetiţă de 6 ani, le adusese colegilor săi niște acadele de care erau atașate mesaje referitoare la viaţa lui Iisus. În spiritul corectitudinii politice[3], educatorul a rupt mesajele, aruncându-le la coș. „Nu îţi este permis să vorbești despre Iisus la școală!“ Prioritar era să fie evitată lezarea „adevărurilor“ celorlalţi.

„Convertirea“ toleranţei

În ultimele decenii am asistat la o schimbare totală de paradigmă în ceea ce privește acest concept.[4] Toleranţa definită în spiritul modernismului a fost înlocuită cu noua toleranţă postmodernă. Omul postmodern este „prizonierul relativismului etic“[5], în care binomul bine-rău s-a reformulat.

Postmodernismul distruge valorile absolute în virtutea nonvalorii absolute. Astfel, sexul televizat s-a convertit în artă[6], iar religia a devenit subiect de satiră. În aceste condiţii, în 2006, piesa de teatru Evangheliștii, care leza sentimentele religioase prin erotism și nuditate, a fost reprezentată pe scena Ateneului ieșean cu sala plină. „Vorbim de o nuditate care nu afectează cu nimic spectatorul. Cred că, artistic vorbind, nu avem încă un sistem sănătos de valori“, a precizat un membru al comisiei Ministerului Culturii trimis să supervizeze piesa.

La ce ne mai trebuie adevărul?

În epoca „noii toleranţe“ nu doar etica este relativizată. Credinţele sunt diluate. Drept urmare, „toleranţa corectitudinii politice ne dăruiește o credinţă decafeinizată: o credinţă care nu ofensează pe nimeni și care nu ne mai angajează deplin nici măcar pe noi înșine“. Explorarea adevărului filosofic devine, astfel, un demers lipsit de sens. În schimb, diversitatea se impune ca o emblemă de succes a civilizaţiei postmoderne. Dar în cazul acesta, observa Andrei Pleșu, negocierea în dialog nu mai are sens din moment ce, oricum, rezultatul e consimţirea mutuală la dreptatea celuilalt. „Într-o lume guvernată de asemenea reguli, Socrate ar fi șomat. Nu e de aflat niciun adevăr, nu e de făcut niciun raţionament. Nu ni se cere decât să respectăm, politicoși, convingerile interlocutorului.“[7] Practic, adevărul este pretutindeni și nicăieri. Important este consensul, nu și progresul.

Frica de absolut

Conceptul „noii toleranţe“ a apărut ca un răspuns la multiplele crize pe care le-a trăit societatea umană în secolul trecut. Holocaustul, Gulagul[8], naţionalismul sunt doar câteva dintre „emblemele“ unui veac marcat de intoleranţa alimentată de credinţa în adevărul absolut, fie el politic sau religios. Iar conflictele interetnice, întreţinute și de cele religioase, nu au dispărut nici în prezent. În numele adevărului unic, în Siria musulmanii ucid creștini. În Republica Centrafricană creștinii ucid musulmani. Cu siguranţă, absolutismul religios poate conduce la grave derapaje. Istoria depune mărturie în acest sens.

Convingerea artizanilor noii toleranţe este că soluţia constă în anihilarea ideologiilor și manifestărilor absolute. Diluarea adevărului devine, astfel, un deziderat în sine. În realitate, ceea ce ar fi trebuit să fie o rezolvare a devenit o și mai mare problemă. Asistăm, de fapt, la intoleranţă în numele toleranţei, la o forţare a individului de a nu mai fi sigur de nimic. De ce? Fiindcă miezul problemei constă în a determina dacă există, sau nu, un adevăr obiectiv. Astfel, versiunea postmodernă conduce la o nouă formă de totalitarism construit pe fundamentul unui adevăr relativ ce trebuie însușit de toată lumea. Chiar dacă nu este vorba pe deplin de un totalitarism de tipul celui din romanul 1984, semnat de George Orwell[9], analiza implicaţiilor dictaturii unei ideologii se poate dovedi foarte instructivă.

„1984“ versus 2014

Societatea totalitară a lui Orwell se distingea prin „nouvorbă“ (limbajul corect politic) și „dublugândit“ (poliţia Gândirii trebuia să se asigure că două credinţe contrare pot fi păstrate și acceptate simultan în mintea cuiva). Protagonistul, Winston Smith, a fost torturat până când a jurat că doi plus doi fac cinci… și a ajuns să creadă aceasta.

Scopul „nouvorbei“ nu era doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a noii concepţii despre lume, ci, în același timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire.

Ficţiunea lui Orwell a devenit realitate în timpul totalitarismului de stânga, dar nu numai. În „nouvorba“ noii toleranţe, adevărul exprimat cu convingere poate fi considerat sursă de intoleranţă. Din acest motiv, se caută termeni neutri care să faciliteze „dubla gândire“. Astfel, homosexualii au „o altă orientare sexuală“, concubinajul a devenit „unire consensuală“, soţia este „partener“, iar avortul nu este decât „întrerupere voluntară de sarcină“. Practic, nu vocabularul este cel care contează, ci filosofia de viaţă care redefinește albul și negrul.

Noua semantică, izvorâtă din corectitudinea politică, l-a determinat pe H.R. Patapievici să concluzioneze că aceasta „nu diferă cu nimic de vechiul ideal fascist ori comunist de ideologizare forţată a societăţii“.[10] O opinie similară o exprimă filosoful britanic Philip Atkinson, potrivit căruia corectitudinea politică este generată de „aceeași mentalitate care a inspirat Inchiziţia și l-a obligat pe Galileo Galilei să retracteze. Aceeași mentalitate care i-a inspirat pe naziști și a dus la Holocaust.“

Un viitor absolut relativ

Un studiu Barna confirmă că o asemenea filosofie are efecte concrete. Astfel, 64% dintre adulţi și 83% dintre adolescenţii americani au declarat că adevărul depinde de circumstanţe. Cu alte cuvinte, nimic nu mai este clar, totul devine subiectiv. Intoleranţa „noii toleranţe“ apare ca o consecinţă inevitabilă. Presa creștin-conservatoare din Statele Unite a relatat numeroase situaţii în care creștini de diferite confesiuni au fost acuzaţi de „extremism“ din cauza fidelităţii cu care își respectă convingerile proprii și fac afirmaţii pe care cei din tabăra opusă le consideră intolerante.

Ben Carson, unul dintre cei mai cunoscuţi neurochirurgi din SUA, dar și adversar al administraţiei Obama, a experimentat dezacordul majorităţii în privinţa convingerilor sale motivate religios. În opoziţie cu schimbarea definiţiei căsătoriei, Carson a afirmat tranșant că nimeni, „fie el gay, fie NAMBLA[11], fie cineva care crede în bestialitate – nu contează cine – nimeni nu are dreptul să schimbe definiţia“, motivându-și poziţia prin faptul că este „un creștin care crede în Biblie“. Ulterior, Carson a fost nevoit să le prezinte scuzele sale celor care s-au simţit ofensaţi de modul în care s-a exprimat. Dar s-a demonstrat că miza nu era exprimarea, ci chiar convingerea doctorului, care nu a putut fi tolerată. Pentru că Ben Carson nu și-a nuanţat poziţia faţă de subiect, studenţii de la Facultatea de Medicină „Johns Hopkins“ au solicitat ca dr. Carson să fie îndepărtat din poziţia de vorbitor la ceremonia de absolvire, iar un jurnalist de la CNN a conchis că Ben Carson este „un om admirabil, însă cu o filosofie greșită“.

Dincolo de aspectele pozitive promovate, precum diminuarea tensiunilor interetnice, interrasiale și interreligioase, noua toleranţă îi trasează omenirii un viitor complet diferit de ceea ce știm deja. Unul aflat sub semnul relativităţii, permisivităţii și al dictaturii acestora. Așa cum era de așteptat, „Nymphomaniac II“ a primit, în final, acordul Centrului Naţional al Cinematografiei de a fi difuzat în cinematografe. Arta noii toleranţe a învins.