În secolele XIV-XV, Europa a fost greu lovită de câteva dezastre ale căror proporţii sunt greu de imaginat astăzi.

Mai întâi, foametea a ucis între 10 și 25% din populaţie, apoi ciuma bubonică a luat viaţa a nu mai puţin de 35-50% din populaţia rămasă. Brusc, domeniile nobililor au ajuns într-o lipsă acută de mână de lucru, ceea ce a dus la accentuarea exploatării ţăranilor, iar revoltele inevitabile ale acestora s-au încheiat cu represalii sângeroase, care în fapt au acutizat criza iniţială. Crizele prin care a trecut bătrânul continent în secolele XIV-XV au făcut perioada cu adevărat apocaliptică.[1]

Între timp, în singura instituţie cu adevărat internaţională a vremii, care convertise practic tot Vestul Europei, papii – în loc să asculte gemetele enoriașilor, care credeau că Europa suferă sub pedeapsa lui Dumnezeu – erau aproape exclusiv preocupaţi de propria bunăstare și de asigurarea puterii politice (tendinţă care se manifestase tot mai accentuat de la începutul secolului al XIII-lea). De altfel catolicismul secolului al XIV-lea a stat sub semnul conducerii papale de la Avignon (Franţa). Este perioada în care papalitatea este acuzată de o imoralitate exacerbată. Dacă, la începutul secolului al XIII-lea, respectul europenilor pentru papalitate era extrem de ridicat, în mai puţin de două secole, nobilii și oamenii de rând erau deopotrivă scandalizaţi de ceea ce se întâmpla în anturajul papilor. Criza s-a accentuat prin schisma papală (1378-1415), care a dus la formarea a două tabere și la creșterea corupţiei din pricina încercărilor celor doi (și, la un moment dat, trei) papi rivali de a-și mări veniturile, diminuate în urma schismei.

În acest context a început să se producă o ruptură cu mari implicaţii istorice – europenii au ales să-și întărească loialitatea faţă de autorităţile naţionale care opuneau rezistenţă solicitărilor financiare ale celor doi papi, în timp ce loialitatea faţă de biserică a intrat în declin. Procesul a continuat și în timpul Renașterii, când papii – patroni ai diverșilor mari artiști – au făcut din Vatican un centru artistic, dar nu au făcut nimic pentru a stopa degradarea morală a instituţiei. Decăderea atinsese un punct culminant în momentul în care Luther și-a bătut tezele pe ușa bisericii din Wittenberg.

Interesant este că teologia catolică a vremii, care îl redescoperise pe Aristotel, discuta deja toate marile teme pe care le găsim la reformatori: gradul depravării naturii umane, sursa și condiţiile neprihănirii, autoritatea în materie de credinţă, valoarea și funcţia sacramentelor, natura predestinării ș.a.m.d. Mulţimea opiniilor devenise o sursă de confuzie. Ca o reacţie firească la această abordare hiperintelectualizată, o serie de predicatori mistici și mesageri ai pocăinţei au devenit atractivi pentru publicul obișnuit. Mulţimi de oameni simpli și nobili se adunau în aer liber pentru a asculta cum acești predicatori îndemnau poporul la o spiritualitate practică înaltă, după modelul monastic. Mesajul lor era relevant pentru acea perioadă, în care părea că întreaga mânie a lui Dumnezeu s-a revărsat asupra Europei. Dar soluţia similară monahismului a fost atât de radicală, încât oamenii nu au putut s-o pună în practică. Succesul rapid al Reformei protestante s-a datorat, în bună măsură, răspunsurilor simple, pe limba poporului, pe care aceasta le-a oferit marilor întrebări spirituale ale momentului.

În Europa acelei epoci însă se manifesta și un alt fenomen, unic în istoria ei din ultimul mileniu – Renașterea, care prea adesea este privită doar prin filtrul a ceea ce umanismul filosofic înseamnă pentru noi astăzi. Dar umanismul renascentist, spun cercetările din secolul al XX-lea, nu era curentul filosofic la care ne gândim astăzi, ci era un ideal didactic, o expresie a concentrării pe discipline precum gramatica, istoria, retorica, literatura, în vederea unei educări cât mai largi a individului. Așa se explică faptul că, în afară de Martin Luther, care era un produs al teologiei scolastice, ceilalţi lideri ai protestantismului, contemporani cu Luther, îmbrăţișaseră umanismul creștin nordic și niciodată nu l-au înfierat după ce s-au alăturat Reformei. La fel se poate înţelege și de ce primii germani care l-au urmat pe Luther au fost umaniștii creștini. Numai entuziasmul incredibil al acestora poate explica faptul că, în doar două săptămâni, cele 95 de teze ale lui Luther au fost răspândite în toată Germania.

Conaţionalii lui Luther erau cei mai loiali supuși ai papei dintre europeni (conform convingerii nunţiului papal Aleandro, în 1510). Dar nedreptăţile pe care germanii le înduraseră timp de secole din partea papalităţii au făcut ca scrierile lui Luther să fie ca focul în miriște. În anul 1520, la doar 10 ani de la prima declaraţie, Aleandro concluziona că probabil 9 din 10 germani îl susţineau pe Luther. Dintre aceștia, doar unii îl citiseră sau îl înţeleseseră corect pe reformator. Mulţi alţii, precum cei din mica nobilime sau dintre ţărani, l-au înţeles pe Luther în lumina propriilor nemulţumiri sau năzuinţe – astfel o revoltă a cavalerilor și Marele Război Ţărănesc au fost încurajate de modul în care oamenii l-au interpretat pe autorul tezelor din Wittenberg. Până când au realizat ei, sau până când Luther însuși le-a clarificat poziţia sa, susţinerea acestor categorii sociale a făcut ca influenţa Reformei să crească exponenţial. Luther a devenit rapid un simbol al nevoii de înnoire, pe care diversele categorii au sărit să o afirme, fiecare cu agenda ei, fapt care a pus Biserica Catolică în faţa unui mase opozante foarte amorfe și i-a făcut apărarea aproape imposibilă.

Ceea ce este, de asemenea, puţin știut e că, dintre umaniștii creștini europeni, majoritatea celor peste 30 de ani au rămas în Biserica Romano-Catolică. Influenţa lor a însemnat pentru Biserica Catolică o puternică sursă de reformare din interior, cu un aport direct la deciziile luate inclusiv la Conciliul din Trent (autoritatea din spatele deciziilor privind Contrareforma). Pe de altă parte, adăugarea unor discipline umaniste de studiu în cadrul educaţiei formale a preoţilor, reforma financiară și morală din interiorul ierarhiei clericale – toate, introduse în Spania de cardinalul Jimenez – au devenit o sursă de inspiraţie pentru întreaga Europă, pe măsură ce regatul iberic creștea în influenţă în deceniile care au urmat descoperirii Americii. Nu întâmplător avea să devină Spania ţara vest-europeană în care Reforma protestantă a avut cel mai mic impact. Multe dintre nemulţumirile vesticilor faţă de Biserica Catolică primiseră deja un răspuns intern acolo.

Nu în ultimul rând, reforma introdusă în Italia de frăţiile care puneau accent pe ajutorarea săracilor și pe morala clericală a contribuit la Contrareforma catolică. În fine, ordinul iezuiţilor, înfiinţat în Spania în 1540, cam pe când prima generaţie de reformatori protestanţi ieșea de pe scena istoriei, a fost probabil cel mai important pas în realizarea Contrareformei. Extrem de serioși cu disciplina spirituală pretenţioasă a ordinului și loiali papei, iezuiţii au devenit instrumentul principal al răspunsului catolic la Reforma protestantă. Școlile înfiinţate de ei practic peste tot au fost foarte eficiente în inocularea argumentelor antiprotestante. Iezuiţii i-au convins inclusiv pe părinţii protestanţi să-și dea copiii la aceste excelente școli, cu promisiunea înșelătoare că nu vor face prozelitism. Rezultatele aveau să confirme că lucrurile au stat exact invers – copiii protestanţilor care au învăţat în aceste școli au devenit catolici. În această manieră, catolicismul a câștigat înapoi multe dintre teritoriile pierdute în timpul primilor ani ai Reformei protestante.

Ceea ce a urmat a fost o confruntare a trei tabere – cea catolică, revigorată de Contrareformă și condusă de iezuiţi, cea luterană și cea reformată (calvină), pentru că, din nefericire, ultimele două nu au reușit să găsească elementele necesare pentru a crea o unitate[2]. Protestantismul, rămas fără pionierii săi, a intrat în defensivă și, încercând să-și sistematizeze moștenirea teologică, s-a lăsat prins în plasa confruntărilor cu iezuiţii în termenii scolasticismului, specific celor din urmă. Perioada a ajuns să fie cunoscută ca „scolasticismul protestant”, ceea ce înseamnă că între primii reformatori, care urau scolasticismul, și urmașii lor care au intrat pe tărâmul scolasticismului tipic catolic s-a produs o ruptură. În timp ce reformatorii aprinseseră inimile oamenilor vorbindu-le despre Cel de care au nevoie în viaţa lor, urmașii scolastici ai reformatorilor s-au concentrat pe ceea ce trebuie să știm despre adevărata interpretare a Bibliei. Această teoretizare a dus la pierderea vitalităţii Reformei în secolele care au urmat.

Alte și alte noi biserici au apărut tocmai în încercarea de a regăsi forţa vitală a reformei din secolul al XVI-lea. Până astăzi, toate se află în pericolul de a pierde dinamismul raportării la persoana lui Dumnezeu și de a deveni instituţii concentrate pe formularea logică exhaustivă a teologiei, pe care trebuie să o apere ca fiind CEA adevărată, singura. Luther și contemporanii săi găsiseră o cale de a evita acest risc al mortificării credinţei. Deși au produs opere largi, în care au arătat cum Scriptura dezvoltă și armonizează învăţătura necesară mântuirii oricărui om, primii reformatori nu L-au pierdut din vedere pe Dumnezeu și revelaţia Sa (care înseamnă comunicare, dialog cu umanitatea) pentru a se concentra pe disecţia teoretică a adevărurilor pe care le găsim în Scriptură. Credinţa primilor reformatori era logică, chiar dacă, venind din Evul Mediu, înţelegerea lor nu a fost completă. Ideea de bază pe care trebuie să o reţinem de la ei este că orice principiu al vieţii de credinţă trebuie să aibă coerenţă logică, dar logica scolastică, adică aceea care supune credinţa unui sistem filosofic – produs al raţiunii umane –, taie aripile credinţei.

Conexiunea cea mai importantă probabil pentru noi toţi este că exact în acest ultim scenariu ne aflăm în prezent. Iar scenariul, din păcate, a fost și mai mult complicat de înţelegerile greșite care au însoţit Reforma sau care i-au urmat. De aceea reforma trebuie să continue câtă vreme va dura istoria. Mereu vor fi riscuri de mortificare a credinţei, mereu vor exista înţelegeri greșite și mereu va exista devierea sau uitarea a ceea ce este esenţial. Interacţiunea cu fiecare epocă în parte, influenţele diverselor curente și ideologii vor continua să erodeze în fiecare secol credinţa transformatoare. De aceea, semper reformanda e un principiu vital care nu indică nevoia bisericii de a adăuga mereu adevăruri noi, ci pe aceea de a le redescoperi și menţine mereu relevante pe cele originale, pe care ni le-a întrupat Iisus în viaţa, lucrarea și moartea Sa.

Footnotes
[1]„În privinţa multor aspecte din acest editorial, îi sunt îndatorat lui James R. Payton, Getting the Reformation Wrong: Correcting Some Misunderstandings, InterVarsity Press, Downers Grove, Il, 2010.”
[2]„Deși Luther însuși o detesta, formaţia lui scolastică l-a împins în mod inconștient să identifice un principiu integrator, care să-i modeleze întreaga teologie – unul pe care l-a apărat cu îndârjirea specifică dezbaterilor teologice ale vremii. Ceilalţi lideri ai Reformei respingeau atât dialectica sau polemica scolastică, cât și încercarea de a explica adevărul printr-un principiu integrator. Luther credea că reforma se adresează doar individului, ceilalţi credeau că e aplicabilă și la nivelul societăţii. Aceste diferenţe și altele au dus la poziţii contrastante între reformatori, cu atât mai lesne cu cât Luther simţea că trebuie să fie inflexibil în apărarea adevărului.”

„În privinţa multor aspecte din acest editorial, îi sunt îndatorat lui James R. Payton, Getting the Reformation Wrong: Correcting Some Misunderstandings, InterVarsity Press, Downers Grove, Il, 2010.”
„Deși Luther însuși o detesta, formaţia lui scolastică l-a împins în mod inconștient să identifice un principiu integrator, care să-i modeleze întreaga teologie – unul pe care l-a apărat cu îndârjirea specifică dezbaterilor teologice ale vremii. Ceilalţi lideri ai Reformei respingeau atât dialectica sau polemica scolastică, cât și încercarea de a explica adevărul printr-un principiu integrator. Luther credea că reforma se adresează doar individului, ceilalţi credeau că e aplicabilă și la nivelul societăţii. Aceste diferenţe și altele au dus la poziţii contrastante între reformatori, cu atât mai lesne cu cât Luther simţea că trebuie să fie inflexibil în apărarea adevărului.”