Într-o epocă dominată de știinţă, miracolul pare să fie un intrus. Totuși, el se întâmplă. Cel puţin acesta este miezul poveștii unui adolescent care a fost în moarte clinică 45 de minute. Rugăciunea mamei l-ar fi readus la viaţă. De aici încep însă dilemele.

John Smith, de 14 ani, se juca împreună cu doi prieteni pe gheaţa lacului Saint Louis, din statul Missouri. La un moment dat, gheaţa s-a spart. Cei trei adolescenţi au căzut în apa îngheţată. Doi dintre ei au reușit să iasă. John nu a fost la fel de norocos ca prietenii săi. Apa rece e lacului părea să îi fi pecetluit soarta.

Au trecut aproximativ 15 minute până când salvatorii și paramedicii au reușit să îl localizeze. Adolescentul a fost transportat de urgenţă la spital, unde s-a încercat resuscitarea lui. Au trecut 27 de minute fără ca el să reacţioneze la intervenţia medicilor, care au întrerupt procedura de intervenţie și nu i-au mai dat nicio șansă. Trecuseră deja 45 de minute, iar temperatura corpului era extrem de scăzută.

Miracolul

„Existau slabe șanse de supravieţuire”, a declarat dr. Kent Sutterer, referindu-se la starea în care se afla adolescentul în momentul în care a fost adus la spital. „S-a ridicat o problemă: cât de mult ar trebui să fie continuată resuscitarea. Era mort de 45 de minute”, a continuat Sutterer, citat de The Blaze.

Medicul i-a comunicat mamei băiatului vestea tristă. Contrar așteptărilor, Joyce nu s-a lăsat pradă disperării, ci a început să se roage. „Doamne, te rog să trimiţi Duhul Tău cel Sfânt pentru a-l salva pe fiul meu. Vreau ca fiul meu să rămână în viaţă. Te rog să-i dai viaţă”, a implorat mama. A trecut doar puţin timp și s-a auzit un strigăt. „Avem puls, avem puls.” După un minut, inima a început să bată. În 48 de ore, băiatul a deschis ochii, iar creierul său nu a fost afectat.

Sutterer a fost atât de mișcat de scena care s-a petrecut sub ochii săi, încât la scurt timp a scris câteva rânduri prin care recunoștea că „inima a început să bată prin intervenţia Duhului Sfânt, care a ascultat rugăciunea mamei”. Un alt medic, dr. Jeremy Garrett, care a participat la recuperarea lui John, a numit întregul eveniment o „minune a credinţei”.

„Sunt surprins de faptul că astăzi trăiesc. Acesta este un miracol și Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a lăsat în viaţă. Trebuie să existe un motiv pentru care am rămas în viaţă, așa că voi face ceea ce Dumnezeu îmi va spune de acum încolo”, a declarat Smith, citat de una dintre televiziunile care s-a preocupat de acest caz (aici povestea video).

Dilema știinţifică

Din perspectivă știinţifică, acest caz nu poate fi încadrat în categoria minunilor. Cel mult, poate fi catalogat ca o fericită coincidenţă. Un exponent de notorietate al acestei abordări este Stephen Hawking, care consideră că „miracolele religioase sunt incompatibile cu ştiinţa”. Premisa sa este că orice fenomen ieșit din comun poate fi explicat știinţific.

Sam Parnia este un medic intrat în atenţia presei pentru pretenţiile sale că poate învinge moartea. Un caz pe care Parnia îl povestește este ilustrativ în această privinţă. O pacientă a fost moartă 3 ore. Apoi resuscitată alte 6 ore. Şi nu doar că a „înviat”, dar acum este sănătoasă şi are un copil. Pe aceeași linie poate fi amintit cazul bărbatului de 53 de ani din Londra, care a învins moartea chiar dacă inima i-a stat 3 ore și jumătate, după ce a leșinat afară la minus 10 grade. Ceea ce diferenţiază cazul lui Smith de alte situaţii similare este faptul că între intervenţia medicilor și reîntoarcerea la viaţă a existat momentul rugăciunii mamei sale. Astfel se impune ca analiza evenimentului să fie realizată dintr-o perspectivă care o transcende pe cea știinţifică.

Dilema religioasă

Lumea religioasă înregistrează multe cazuri de înviere, iar acestea nu sunt rezultatul performanţei umane, ci opera unei acţiuni divine. Atât în Vechiul Testament (profetul Ilie înviază o fată), dar mai ales în Noul Testament (învierile miraculoase ale lui Iisus sau ale apostolilor) vin ca argumente că învierile sunt posibile ca rezultat al credinţei.

Problemele care se ridică sunt asociate încercărilor de a înţelege principiile de funcţionare ale miracolului. Nu orice miracol poate fi decriptat din perspectivă știinţifică, aşa cum nu orice intervenţie știinţifică reprezintă un miracol. De aici derivă mai multe întrebări. De unde putem ști, spre exemplu, dacă Smith a revenit la viaţă ca urmare a unui răspuns la rugăciune sau a fost rezultatul întârziat al eforturilor medicilor?

Miracolul implică o experienţă subiectivă și de aceea este dificil de trasat limite și de stabilit criterii de evaluare. Sunt totuși anumite repere generale care necesită să fie luate în considerare.

Desecretizarea miracolului

În primul rând, miracolele răspund unor așteptări inerent umane. Dorinţa ca o forţă divină să intervină pentru rezolvarea problemelor cotidiene se circumscrie unui fenomen deloc marginal. Surprinzător este că cei mai mulţi care cred în minuni sunt cei care nu frecventează biserica şi care se află mai degrabă la periferia religiei organizate. Cu alte cuvinte, credinţa în miracol nu este asociată neapărat și cu o conexiune religioasă puternică. Aceasta presupune că Dumnezeu nu Se manifestă în spatele oricărui fapt inexplicabil.

Pe de altă parte, este legitim să ne întrebăm dacă așteptarea unei intervenţii divine este realistă. Christos S-a arătat reţinut când a venit vorba de a face miracole, invitându-i pe oameni să nu își bazeze credinţa pe semne și minuni. Unul dintre cei mai de succes scriitori creștini contemporani, Philiph Yancey, se întreabă, în cartea Dezamăgit de Dumnezeu, dacă dorinţa de a avea parte de miracole nu ascunde mai degrabă o lipsă de credinţă. Teologul american consideră că Iisus a venit pe pământ având ca scop prioritar nu vindecarea celulelor organismului uman, ci vindecarea sufletului. De aceea credinţa în miracole nu ar trebui să devină prioritară, deoarece „credinţa poate produce minuni, dar minunile nu pot produce credinţă”. Orice exces în această privinţă poate fi contraproductiv.

Nu în ultimul rând, același Yancey afirmă că, deși miracolele pot fi parte integrantă a experienţei umane, așteptarea ca ele să funcţioneze întotdeauna este nerealistă. Este ca și cum am presupune în mod iluzoriu că Dumnezeu a promis că ne va asigura condiţiile pentru concretizarea unei fericiri pe pământ.

Toate aceste nuanţe ar trebui să determine o mai profundă reflecţie chiar și asupra minunilor care par să fie indubitabile. Într-o epocă în care paranormalul suscită tot mai mult interes, unele manifestări fiind asociate religiei, credinţa în miracole trebuie să fie recalibrată. Altfel este posibil oricând un derapaj care să genereze o deviere de la o credinţă matură la una guvernată de impresii și simţuri. Aceasta ar însemna anularea elementului raţional al religiei și transformarea ei într-un surogat care să hrănească niște așteptări iluzorii.