Papa Francisc, pași spre protestanţi via charismatici

813

Pentru unii, apropierea papei Francisc de mișcările charismatice poate părea nesemnificativă. În realitate, asistăm în ultimul timp la declaraţii și gesturi ale Suveranului Pontif care evidenţiază o apropiere fără precedent de o mișcare care până nu demult avea un rol marginal în creștinismul contemporan. Își asumă oare papa rolul de liant între toţi charismaticii, indiferent de coloratura lor teologică?

Cum altfel ar putea fi înţeleasă vizita unor lideri protestanţi la Vatican chiar cu ocazia Adunării Reînoirii Charismatice la care a participat și papa Francisc? Președintele Colegiului Westmont, Gayle D. Beebe, împreună cu 14 lideri protestanţi din America de Nord au avut o întâlnire privată cu papa Francisc. Beebe a participat la întâlnire alături de politicieni, teologi și pastori, fiind singurul președinte de colegiu din grup.

Conform site-ului Colegiului Westmont, papa i-a invitat pe cei 15 lideri protestanţi pentru a încerca să găsească împreună un răspuns la întrebarea: „Putem găsi o cale comună pentru a face cunoscute viaţa și lucrarea lui Iisus, astfel încât să poată experimenta bucuria credinţei creștine cât mai mulţi oameni?”.

Dincolo de aspectul lăudabil al interrelaţionării confesionale pentru realizarea unei lumi mai bune, vizita are ca obiectiv declarat o prospectare a unei posibile unităţi în Christos. Beebe nu a ezitat să îl recunoască. „Papa Francisc a declarat în mod clar că dorește să invite creștinii de pretutindeni pentru a realiza unitatea în Hristos. El crede că lumea noastră actuală a dezvoltat nu doar indiferenţă la creștinism, ci și o ostilitate care corodează puterea dătătoare de viaţă a Evangheliei. Dacă dorim să combatem acest spirit, va trebui să învăţam să lucrăm împreună”, a declarat Beebe.

Anamneza relaţiei dintre charismatici și papa Francisc

Apropierea papei de charismatici nu este chiar recentă, ci datează din vremea când pontiful era încă în poziţia de arhiepiscop de Buenos Aires. Iniţial, le-a dezaprobat manifestările excesiv de emoţionale, Francisc comparându-le cu elemente specifice școlii de samba.

Acum, papa nu s-a rezumat să trimită doar semnale de bunăvoinţă faţă de charismaticii catolici, ci a decis să participe personal la întrunirea care tocmai a avut loc la Roma. A fost o recunoaștere directă a faptului că aceşti charismaticii catolici își pot găsi un loc confortabil în sânul bisericii.

Suveranul Pontif și-a obișnuit observatorii cu maniera lui de a încerca conexiuni în afara spaţiului catolic. Vizita celor 15 lideri protestanţi la Vatican și participarea lor la reuniunea de pe stadionul din Roma se înscrie în aceleași tendinţe.

Charismaticii, indiferent de confesiunea religioasă căreia îi sunt afiliaţi, par să fie cel mai ușor de abordat și au cele mai multe puncte în comun. Cu o teologie care pune accent pe miracole, entuziasm, emoţie și unitate prin Duhul Sfânt, charismaticii de pretutindeni pot să își întindă cel mai ușor mâna în numele iubirii pe care o proclamă.

Iar numărul lor nu este deloc de neglijat. Conform unui sondaj Pew Forum, sunt în jur de 500 de milioane, indiferent de confesiunea de apartenenţă, ceea ce reprezintă un sfert din totalul creștinilor.

Unitate în jurul charismaticilor

Faptul că există un substrat ecumenic în spatele mișcărilor charismatice a recunoscut-o chiar și papa Francisc. A ţinut să le amintească celor 50.000 de charismatici adunaţi pe Stadionul Olimpic din Roma că „Reînnoirea Charismatică este ecumenică prin propria ei natură: reînnoirea catolică care spune «bun venit» la ceea ce Duhul Sfânt realizează în alte biserici”.

Contrar tuturor așteptărilor, nu este vorba de o unitate care să conducă la o instituţionalizare a ceea ce până acum a funcţionat ca o mișcare de reînnoire a vieţii religioase. Miza gândirii charismatice este tocmai autonomia și nu subordonarea faţă de o conducere centrală.

În această direcţie a fost trimis și mesajul Suveranului Pontif, care sună mai mult ca un avertisment. Acesta a menţionat că „pericolul pentru Reînnoirea Charismatică este organizarea excesivă: este nevoie, dar să nu pierdeţi harul de a-L lăsa pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Încă nu există o mai mare libertate decât aceea de a te lăsa dus de Duhul, refuzând de a  mai calcula totul şi permiţându-I Duhului să ne conducă şi să ne ilumineze.”

Chiar această libertate invocată poate deschide drumul unei apropieri între o mișcare care are mai multe aspecte în comun decât diferenţe. Și chiar diferenţele existente pot fi surmontate de apelul la dragoste frăţească. Cu atât mai mult, cu cât charisma catolică este nu doar un răspuns la unele nevoi interne, ci și un update după model protestant.

Charisma catolică, un răspuns la o necesitate internă

Conform site-ului Reînoirea Charismatică Catolică, revenirea la o exprimare charismatică a credinţei a venit ca o necesitate. Este rezultatul unei crize religioase în care creștinismul a intrat odată cu secolul al XX-lea. La aceasta ar fi contribuit și practica botezului copiilor, care ar fi determinat o diluare a sentimentului și convingerilor religioase.

Dacă la început, reformele demarate după Conciliul Vatican II (1962-1965) au trezit un anumit entuziasm, în timp s-a văzut că acestea nu erau suficiente, deoarece se aplicau doctrinei şi structurilor, dar nu aveau un efect prea mare asupra trăirii religioase.

Acesta este motivul pentru care creștinismul ar fi pierdut din influenţă. Nu este atât de vinovat secularismul, cât faptul că s-a constatat o teoretizare a creștinismului, o intelectualizare a acestuia și o manieră prea doctrinară de abordare, şi asta în ultimul secol.

În acest context ecleziasticl, istoric şi cultural s-a născut Reînnoirea Charismatică Catolică. A pornit de la o lipsă și s-a dezvoltat ca o mișcare. Mai întâi în America de Nord și apoi în tot spaţiul catolic.

Charismatici catolici cu rădăcini protestante

Ceea ce se știe prea puţin este faptul că la originea mișcării catolicilor charismatici a stat cartea unui penticostal. Crucea şi pumnalul a fost scrisă de pastorul David Wilkerson. În această carte, el relata convertirea şi extraordinara recuperare a mai multor tineri vagabonzi. Renunţarea la droguri și delincvenţă au fost succesele incontestabile ale activităţii pastorului, ca urmare a invocării Duhului Sfânt.

Relatările sale i-au impresionat pe Steve Clark şi Ralph Martin, profesori catolici la Universitatea din East Lansing (Michigan). Căutările lor pentru a înţelege apatia bisericii păreau să își fi găsit răspunsul. Participarea intensă a Duhului Sfânt era răspunsul care le rezolva acum toate dilemele.

De aici, împreună cu alţi colegi teologi au întreprins o nouă lectură a Sfintei Scripturi şi au constatat rolul fundamental al Duhului Sfânt în istoria bisericii. Curiozitatea i-a împins apoi să frecventeze câteva întâlniri penticostale și să invoce „botezul cu Duhul Sfânt”. A fost începutul unor experienţe emoţionale intense, inclusiv a vorbitului în limbi indescifrabile, ceea ce a convins micul grup de teologi că trebuie să continue să meargă pe acest traseu.

Însă Reînnoirea Charismatică Catolică a căutat imediat modul de a nu fi confundată cu penticostalismul, luând un nume diferit şi întemeindu-şi imediat experienţa pe Scriptură şi pe doctrina catolică. Fără a se dezice de rădăcinile penticostale. „Trebuie recunoscut penticostalilor, dincolo de orice rezervă teologică, meritul de a fi descoperit actualitatea Rusaliilor, experienţă care face parte din patrimoniul întregii lumi creştine”, susţin reprezentanţii Reînoirii Charismatice Catolice.

Tocmai aceste rădăcini le permit charismaticilor de pretutindeni să aibă elemente în comun sub umbrela cărora se pot reuni. Pe măsură ce mișcarea charismatică va lua amploare este posibil să asistăm la surprize care, cu ani în urmă, erau greu de anticipat. Acum sunt doar de așteptat.