Vai-urile lui Iisus nu sunt rostite primordial în dreptul unor păcate cum ar fi hoţia, desfrâul sau crima, de care, de multe ori în chip făţarnic, ne arătăm noi așa de îngroziţi! Vai-urile Lui se îndreaptă tocmai împotriva ipocriziei[1], o formă de poluare sufletească la care, adesea, ne raportăm, inconștient sau nu, râzând sau zâmbind cu subînţeles.

Ipocrizia este, în esenţă, încercarea omului de a abate atenţia de la adevăr prin crearea unei piste, a unui scenariu, cu intenţia de a sugera și a convinge de ceva cu totul diferit. Este evident că, în asemenea cazuri, cunoașterea adevărului, așa cum este el în Christos, este indezirabilă și, de aceea, subiectul face orice efort să abată atenţia de la el și să așeze în locul adevărului ceea ce el consideră a fi mai profitabil.

Ipocrizia este una dintre cele mai devastatoare forme ale răului. Iisus pare înspăimântat atunci când tratează acest delict al spiritului, pentru că El știe ceva ce noi nu știm sau refuzăm să credem. Ceea ce la început a fost doar un virus a devenit acum o boală a sistemului. De la politică și economie până la religie, făţărnicia se manifestă în mii de forme. De la copilul care învaţă să facă primii pași până la bătrânul încărcat de ani, de la vânzătorul ambulant până la judecător și la acela care se roagă „lui Dumnezeu“, această boală face ravagii. Pe bună dreptate scria Ellen White: „Pentru Dumnezeu, apostazia pe faţă ar fi mai puţin ofensatoare decât ipocrizia sau închinarea formală.“[2]

Ipocrizia s-a născut simultan cu păcatul și s-a identificat cu el chiar de la origine: cum altfel ar fi convins Lucifer marea armată de îngeri care și-au părăsit cerul și care au căzut fără să poată fi „înnoiţi iarăși și aduși la pocăinţă“[3]? Când Dumnezeu îl întreabă ce a făcut, Adam spune cine i-a dat să mănânce. Când o întreabă pe femeie ce a făcut, ea spune cine a ispitit-o. Pe șarpe nu îl mai întreabă nimic, pentru că acesta spune o minciună ori de câte ori vorbește, iar Dumnezeu, spre deosebire de noi, nu acceptă așa ceva.

 „Fie-vă groază de rău“[4]

În ce poate consta efectul devastator al prefăcătoriei? În primul rând, aceasta afectează profund și în întregime natura celui care trăiește și practică așa ceva. Mintea și spiritul uman, odată aduse în forma aceasta, nu mai revin niciodată la forma iniţială a inocenţei. Ceva se întâmplă și amprenta acestei deformări rămâne pe sufletul omenesc. Şi în situaţia în care, prin pocăinţă sau naștere din nou, omul nu mai practică așa ceva, el va trebui totuși să suporte prezenţa aceasta malefică în inima lui și să facă faţă acestei tendinţe toată viaţa. Iisus numește prezenţa aceasta „aluat care dospește toată plămădeala“[5].

Rareori suntem cu adevărat conștienţi de adevăratele consecinţe pe termen lung ale acţiunilor sau chiar ale gândurilor noastre, pentru că rareori ne privim faptele în lumina pe care o emană Adevărul. Gândul, cuvântul sau fapta sunt, în realitate, o sămânţă. Săptămâna trecută, pe când mă întorceam acasă, am văzut în aeroportul din Cincinnati un copil cu un alt copil în braţe. Mă uitam la biata fetiţă și mă gândeam: „Vezi, ea nu a știut că nu e vorba de «dragoste», ci de o decizie ale cărei consecinţe o vor urmări toată viaţa. Spiritul ei de copil așteaptă în fiecare zi ca lucrurile să revină la normal, să-și reia cursul firesc al copilăriei și inocenţei, să i se redea zâmbetul libertăţii… și nu știe că starea prezentă e hotărâtă să persiste și că niciodată nu va reveni la starea iniţială.“

 

Ipocrizia este contagioasă și agresivă în puterea sa hipnotică. Fie că suferi din pricina ipocriziei, fie că o urăști sau lupţi împotriva ei, fie că ești preocupat de ea sau doar te uiţi la ea din afară, te expui pericolului de a fi contagiat. Omul tinde să devină asemenea lucrului pe care îl contemplă, fie acesta bun, fie rău: „Și ia seama la tine însuţi ca să nu fii ispitit și tu.“[6]

 

În orbirea noastră, noi semănăm sămânţa și ne spălăm pe mâini împreună cu Pilat. Credem că ceea ce am gândit, am vorbit sau am făcut este aruncat la canal odată cu spălarea mâinilor. Nimic mai departe de adevăr! Sămânţa semănată crește „fie că veghem, fie că dormim“[7]. Legea aceasta, a semănatului și seceratului, operează și în cazul binelui, și în cazul răului. Sămânţa, indiferent de natura și de soiul ei, crește „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic“[8]. Ne fixăm privirile pe ceea ce intenţionăm sau dorim să se întâmple și nu luăm seama la ceva cu mult mai dramatic: la ceea ce se întâmplă cu propria noastră fiinţă. Ipocrizia, prin care dorim să punem lucrurile într-o lumină mai bună decât adevărul, devine bumerangul care se întoarce cu furie împotriva noastră. „Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura“[9], spune Biblia, dar noi Îl blamăm pe Dumnezeu fiindcă nu secerăm altceva decât ce am semănat sau pentru că ni se măsoară cu măsura cu care am măsurat și noi. Nu ar trebui, mai degrabă, să-L slăvim pe Dumnezeu pentru că ne-a luminat minţile și ne-a descoperit acest adevăr al semănatului și seceratului, adevăr ascuns de ochii multora?

O ilustraţie biblică

În niciun alt domeniu ipocrizia nu este „mai ipocrită” decât în domeniul religios. Una dintre cele mai înguste partide ale iudaismului, fariseismul, era îndeosebi marcată de acest lucru. S-a mers până acolo încât cuvântul „fariseu“ a ajuns sinonim cu „ipocrit“. Fariseismul s-a născut ca o reacţie la ipocrizie, dar pe parcurs a devenit asemenea răului asupra căruia s-a concentrat. De fapt, foarte rar un discurs omenesc împotriva ipocriziei nu va fi, în sine, o formă de ipocrizie.

Era tocmai una dintre acele rare ocazii când un principiu afirmat este aplicat la literă și trăit de chiar exponenţii lui. La un moment dat în viaţa bisericii primului secol, s-a organizat o masă comună, la care participau și sfinţii apostoli Petru și Pavel. De neimaginat și de necrezut: iudeii mâncau la masă cu neamurile. „Sfârșitul nu poate să fie departe“, gândeau unii, deși ceea ce se întâmpla reprezenta simplu adevărul cuvintelor: „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Christos Iisus.“[10] Deodată, au apărut niște fraţi „de la Iacov“ care, evident, nu credeau în cuvintele de mai sus. Ca unul care le știa de frică și care dorea să le facă pe plac, Petru a sărit ca ars de la masă, s-a șters la gură degrabă și a pretins că bea apă. Această neașteptată apariţie a fraţilor a smuls masca de pe chipul sfântului și l-a expus publicului în „cămașa lui Adam“. Petru căzuse în laţul făţărniciei.

Când s-a prefăcut Petru: când mânca sau când se făcea că bea apă? Când mânca, au zis unii. Ba nu, ci când bea apă, au zis alţii. Să fi fost scrise și pentru el cuvintele lui Isaia: „Domnul zice: «Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine și frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omeneasc㻓[11]? Petru ascultase vai-urile lui Iisus și ajunsese totuși ca unul dintre cei împotriva cărora fuseseră rostite aceste vai-uri. Problema lui Petru nu era că se prefăcea, ci ea consta în faptul că era prefăcut. Un om prefăcut, fie că mănâncă, fie că bea apă sau că face orice altceva, se preface. Petru nu era prefăcut pentru că se prefăcea, ci se prefăcea pentru că era prefăcut. Nu de o schimbare de comportament avea el nevoie, ci de o schimbare de natură. „Cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi?“[12] Problema este pomul, nu roadele. „Ori faceţi pomul bun și rodul lui bun, ori faceţi pomul rău și rodul lui rău.“[13]

Mă gândesc că Barnaba, în timp ce se uita la Petru. Nu avea cum să fie de acord cu prefăcătoria lui. Poate chiar s-a îngrozit când a văzut că toată bucuria în Domnul a apostolului nu era decât o vopsea care ascundea, înșelător, rugina. Barnaba pierduse ceva din vedere, și anume că omul devine asemenea răului pe care îl contemplă. Fără să își dea seama, notează Pavel, „până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor“[14]. Așa de repede devenise și el asemenea răului pe care îl dezaproba. Știa Petru, care întorsese trei mii de oameni la Dumnezeu printr-o singură predică, faptul că, printr-o altă predică, îi făcuse pe fratele lui, Barnaba, și pe ceilalţi iudei să-l urmeze pe Satana, zeul ipocriziei, al falsului și al prefăcătoriei? Știa el că gestul lui era o sămânţă semănată în multe inimi pentru multe generaţii de oameni? Ipocritul ia în râs, condamnă sau dispreţuiește pe cel din faţa lui, dar se pare că sadismul ipocriziei lui nu este satisfăcut decât atunci când, asemenea cancerului, afectează și doboară chiar și sufletul care veghează. Poate că la acest lucru s-a gândit Pavel când a scris: „Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău și lipiţi-vă tare de bine.“[15] Răul are capacitatea să se reproducă în cel prins de mrejele lui și să facă din el un om de șapte ori mai rău.

 „Şi lipiţi-vă tare de bine“[16]

Dacă acesta este adevărul cu privire la ipocrizie, atunci nu pot să trec cu vederea că m-am născut și mă mișc într-o lume subjugată de flagelul acesta. De la pruncul din leagăn care plânge fiindcă are o dorinţă, până la politică, economie sau amvon, ipocrizia mustește în „tot ce se face sub soare“[17]. Dacă, într-adevăr, nu am cum să evit impactul falsului din lumea de afară, fiindcă el rezonează în interiorul fiinţei mele, atunci nu pot decât să strig: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi“[18] de râul acesta dinăuntrul și din afara mea? Cine? Cine poate face ceva când „toţi au păcătuit și sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“[19]? Cine să ne ajute când „nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar“[20], nici chiar sfântul Petru sau Barnaba? Dar, în timp ce nu este niciunul astfel, niciunul măcar, este totuși Unul despre care se poate spune că „nu se găsise niciun vicleșug în gura Lui“[21].

Iisus a accentuat: „Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.“ „Mai întâi de toate“, spune Iisus, fiindcă, dacă sufletul este infectat de boala aceasta dezgustătoare, orice altceva în viaţă este afectat și compromis.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cartea Proverbelor avertizează vehement împotriva asocierii cu elemente negative și recomandă insistent legătura cu oameni înţelepţi și de valoare. Pericolul și, în același timp, harul constă în deprinderea cu „căile“ celuilalt – rele, respectiv bune. Ceea ce la început ţi se pare respingător devine cu timpul acceptabil și apoi dezirabil. De aceea Iisus a accentuat: „Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia. “[22] „Mai întâi de toate“, spune Iisus, fiindcă, dacă sufletul este infectat de boala aceasta dezgustătoare, orice altceva în viaţă este afectat și compromis. David a înţeles că păcatul lui nu a fost dat, de fapt, de adulter și de crimă, ci de făţărnicie. Niciodată nu s-a rugat el: „Scapă-mă, Doamne, de adulter“, ci se roagă: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule…!“[23] Peste veacuri se aude ecoul cuvintelor lui Iisus: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!“[24] Și cine sunt acești fericiţi? Cum se poate ajunge la fericirea aceasta? Răspunsul a fost, este și va fi întotdeauna unul și același: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!“[25] Răspunsul este ascuns în legământul, adică în promisiunea unilaterală a lui Dumnezeu: „Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne.“[26]

Footnotes
[1]„„Vai de voi cărturari și farisei făţarnici…“ (Matei 23:13-16).”
[2]„Ellen G. White, Youth Instructor, 20 iun. 1901, par. 3.”
[3]„Evrei 6:6.”
[4]„Romani 12:9.”
[5]„1 Corinteni 5:6.”
[6]„Galateni 6:1”.
[7]„1 Tesaloniceni 5:10.”
[8]„Marcu 4:28.”
[9]„Matei 7:2, subl. adăugată.”
[10]„Galateni 3:28.”
[11]„Isaia 29:13.”
[12]„Matei 12:34.”
[13]„Matei 12:33.”
[14]„Galateni 2:13.”
[15], „Romani 12:9.”
[16]„Ibidem.”
[17]„Eclesiastul 1:14.”
[18]„Romani 7:24.”
[19]„Romani 3:23.”
[20]„Romani 3:12.”
[21]„Isaia 53:9.”
[22]„Luca 12:1.”
[23]„Psalmi 51:10.”
[24]„Matei 5:8.”
[25]„Romani 7:25.”
[26]„Ezechiel 36:26.”

Note

„„Vai de voi cărturari și farisei făţarnici…“ (Matei 23:13-16).”
„Ellen G. White, Youth Instructor, 20 iun. 1901, par. 3.”
„Evrei 6:6.”
„Romani 12:9.”
„1 Corinteni 5:6.”
„Galateni 6:1”.
„1 Tesaloniceni 5:10.”
„Marcu 4:28.”
„Matei 7:2, subl. adăugată.”
„Galateni 3:28.”
„Isaia 29:13.”
„Matei 12:34.”
„Matei 12:33.”
„Galateni 2:13.”
„Ibidem.”
„Eclesiastul 1:14.”
„Romani 7:24.”
„Romani 3:23.”
„Romani 3:12.”
„Isaia 53:9.”
„Luca 12:1.”
„Psalmi 51:10.”
„Matei 5:8.”
„Romani 7:25.”
„Ezechiel 36:26.”