„Avem nevoie de o astfel de Biblie”, susţinea reverendul Richard Cizik, vicepreședintele Asociaţiei Naţionale a Evanghelicilor din America, la publicarea primei Biblii Verzi, în 2010. Problemele de mediu actuale cer o Biblie ecologică, în care să fie marcate cu verde pasajele despre calitatea creaţiei divine și grija faţă de natura pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu, susţine Cizik.

Însă problemele actuale sunt tot mai diverse. Înseamnă aceasta că este nevoie de Biblii tot mai diverse? Și ce facem atunci când iniţiativele de reactivare a textului biblic nu se rezumă doar la a sublinia niște pasaje, ci merg mai departe, la a sugera că unele texte biblice „ofensatoare” ar trebui suprimate din Biblie?

Pe măsură ce corectitudinea politică s-a întins ca o pătură peste întreaga societate, impunând atitudini de cenzură și autocenzură a discursului public în numele incluziunii politice și sociale, ideea că până și Biblia ar trebui să renunţe la textele „ofensatoare” a început să prindă teren.

Biblii cu dedicaţie

Pentru mulţi oameni din societatea secularizată de astăzi, Biblia se reduce la o colecţie de texte irelevante, unele sexiste, unele rasiste și unele de-a dreptul ofensatoare, scrise de oameni într-un timp și o cultură care nu au nicio legătură cu ce trăim noi astăzi.

Astăzi, 6 din 10 americani văd ca un gest extrem „orice încercare de convertire religioasă”, 83% dintre adulţii americani cred că evanghelizările sunt expresia extremismului religios, iar majoritatea canadienilor de rând consideră că „religia face mai mult rău decât bine lumii”. În aceste condiţii, nu ar trebui să ne mire când auzim de cazuri în care membrilor unei universităţi creștine li se spune că „orice parte a Bibliei care ar putea fi considerată ofensatoare pentru anumite persoane ar trebui să nu fie citită și studiată în școală… și orice învăţături care denigrează sau umilesc orientarea sexuală a cuiva ar trebui interzise”.

Din același raţionament, și anume că Biblia în forma ei originară nu este atractivă pentru minorităţile sexuale de astăzi, din moment ce conţine pasaje care condamnă explicit anumite comportamente sexuale, un pastor al Bisericii Episcopaliene din SUA a adaptat și publicat Biblia pentru homosexuali. Cartea, denumită Queen James (Regina James), după traducerea King James (Regele James) a Bibliei, a eliminat pasajele în care homosexualitatea este incriminată și a înlocuit crucea de pe copertă cu una în culorile curcubeului, simbolul diversităţii sexuale, folosit de comunitatea homosexuală.

Mai recent însă, un grup de 20 de profesoare de teologie din diverse confesiuni creștine au publicat Biblia pentru Femei, o încercare de Biblie feministă, care să contracareze interpretarea tradiţională a textelor cu privire la rolul femeii în societate. În timp ce feminiștii cer, în general, „abolirea” religiilor patriarhale cu totul, acest grup de feministe dorește să arate că, citită cum trebuie, Biblia nu este incompatibilă cu valorile feministe de astăzi. „Avem, de exemplu, în Evanghelia după Luca, povestea surorilor Marta și Maria.” În pasaj, Marta – care „era împărţită cu multă slujire” – se plânge că sora ei, în loc să o ajute la treabă, stă să Îl asculte pe Iisus. Autoarele volumului susţin că, deși în interpretarea tradiţională „slujire” se referă la servirea mesei, de fapt cuvântul original grecesc, diakonia, nu se referă la mâncare, ci la slujire religioasă. „În greaca originală, Marta nu pune masa, ci se ocupă de împărtășanie ca un discipol care slujește în biserică, nu ca o casnică”, susţine Biblia pentru Femei.

Deși autoarele au dreptate când spun că, citită cum trebuie, Biblia nu susţine și nu promovează niciunde raportarea la femei ca la cetăţeni de mâna a doua, ba chiar este destul de progresistă comparativ cu standardul și obiceiurile vremii, reinterpretarea textului pentru a se mula pe o ideologie anume nu este cu siguranţă modalitatea corectă de a evidenţia acest lucru, după cum nu este mai corectă nici eliminarea unor pasaje sau realizarea unei Biblii numai din compilaţii de texte care servesc unui scop anume.

Scoase din context și speculate, pasajele biblice pot ajunge arme politice și sociale care să servească unor scopuri din cele mai diverse. Poate se va dovedi că nu este și cazul Bibliei pentru Femei, care ar avea nevoie de o analiză teologică pentru a stabili oportunitatea și corectitudinea acestei noi traduceri. Dar, având în spate și experienţa Bibliei pentru Sclavi, o selecţie din Biblia King James care exclude 90% din Vechiul Testament și 50% din Noul Testament, concentrându-se strict pe servitute și slujire și eliminând părţile despre eliberare, dreptate și răzbunare divină, și care a fost folosită de mulţi creștini din statele de sud ale Americii și din Marea Britanie pentru motivarea deţinerii sau comercializării de sclavi, ar fi trebuit să fi învăţat până acum că anumite aventuri teologice au consecinţe reale. Chiar și astăzi, administraţia Trump a folosit raţionamente biblice pentru a cere supunerea criticilor săi cu privire la politica imigraţionistă aplicată în Statele Unite.

Putem avea încredere în Biblie?

Biblia este unică din multe privinţe, inclusiv din prisma faptului că este singura carte cu vechimea ei care nu doar că se mai citește și astăzi, dar este cea mai citită carte din istorie. Cu toate acestea, chiar și printre cei care se declară creștini, sunt oameni care se îndoiesc de veridicitatea și istoricitatea celor scrise. Deși 80% dintre adulţii americani își declară credinţa în Dumnezeu, doar 47% mai cred astăzi că Biblia este inspirată de Dumnezeu, iar numărul scade odată cu vârsta. Dintre milenialii americani, cei cu vârste între 18 și 35 de ani, peste 50% cred că Biblia nu este întru totul adevărată, conţinând și mituri antice (în creștere, de la 44%, în 2014, și 46%, în 2016). Deci, câtă încredere putem avea în Biblie? De ce Biblia arată așa cum arată? Cine a decis ce cărţi ar trebui incluse în Biblie? Sunt întâmplările din ea istorice? Și cum putem avea încredere că mesajul original s-a păstrat de-a lungul timpului trecând prin atâtea rânduri de traduceri?

Din punct de vedere tehnic, Biblia este o colecţie de cărţi profetice, poetice, istorice, moralizatoare, revelatoare, profund înrădăcinate în existenţa umană de-a lungul a mii de ani.[1] Conform propriei declaraţii, Biblia este produsul lucrării omului sub inspiraţie divină, ceea ce nu înseamnă că autorii au căpătat puteri supranaturale sau că au avut un canal deschis de comunicare cu Dumnezeu, prin care li s-a dictat ce să scrie. Biblia este „insuflată”, nu „dictată”.[2] Biblia a fost scrisă în trei limbi (ebraică, aramaică și greacă) de-a lungul a mai bine de un mileniu și jumătate, de un număr mare de autori din toate profesiile și categoriile sociale ale vremii. Cu toate acestea, Biblia prezintă o unitate remarcabilă, fiindcă toată poartă semnătura lui Dumnezeu.

Cărţile care au ajuns să alcătuiască Biblia așa cum o știm sunt numite „cărţi canonice”, canonizarea „fiind de fapt o întrebare cu privire la motivele pentru care anumite cărţi au ajuns să fie considerate sacre și demne de încredere în comunităţile creștine timpurii”[3], explică Kwabena Donkor, director-asociat la Institutul de Cercetări Biblice. Din lipsa surselor istorice nu se poate da un răspuns clar la întrebarea cine și când a decis canonizarea cărţilor. Dacă cercetătorii liberali ai metodei istorico-critice merg pe varianta că Biblia și-a câștigat autoritatea în mod progresiv, în mai multe etape. Însă dintr-o perspectivă conservatoare, lucrurile stau complet altfel, spune Donkor.[4]

Prima Biblie a bisericii creștine a fost Vechiul Testament ebraic, aranjat în trei categorii majore: Legea, Profeţii și Scrierile. Numeroase pasaje biblice indică faptul că Legea, care conţine Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri și Deuteronomul, a fost considerată Cuvântul lui Dumnezeu de la apariţia sa, iar evreii o venerau și căutau să o aplice în viaţa de zi cu zi. Tot potrivit tradiţiei ebraice, cea mai mare parte a canonului Vechiului Testament luase deja fiinţă în timpul lui Ezra și Neemia, după cum indică observaţiile istoricului evreu Josephus Flavius.[5] Cu toate acestea, nu există indicii că decizia asupra cuprinsului Vechiului Testament ar fi fost luată de o singură persoană sau de un grup de persoane. „Biografia poporului israelit ne arată că, de-a lungul istoriei sale, au fost unii oameni recunoscuţi ca profeţi ai lui Dumnezeu și ceea ce au spus și au scris ei a fost considerat Cuvântul lui Dumnezeu. Scriitorii nu au trebuit să aștepte ca scrierile lor să treacă testul timpului pentru ca autoritatea să fie recunoscută”,[6], explică Donkor. Conform prologului la traducerea în greacă a Eclesiastului (o apocrifă din secolul al II-lea î.Hr), toate cele trei părţi ale Vechiului Testament erau recunoscute ca fiind canonice în secolul al II-lea î.Hr.7 Desele referiri ale lui Iisus la Vechiul Testament vin doar să confirme autoritatea canonului ebraic.

Pentru aproximativ 20 de ani după moartea și învierea lui Iisus, mesajul Său a fost vehiculat de apostoli și adepţi ai creștinismului primar pe cale orală, după care Pavel a început să scrie seria sa de epistole adresate diverselor comunităţi creștine care luaseră fiinţă, pe la jumătatea secolului I. La sfârșitul secolului I, când Ioan a scris Apocalipsa, toate cărţile Noului Testament erau finalizate.[7] Formarea canonului Noului Testament s-a petrecut în etape, pe durata a patru secole, în care lista cărţilor de o autoritate infailibilă s-a restrâns la cele 27 care alcătuiesc și astăzi Noul Testament. Ortodoxismul, catolicismul și protestantismul sunt toate de acord cu privire la cuprinsul Noului Testament, dar nu și al Vechiului Testament, în care, pe lângă cele 39 de cărţi recunoscute unanim, catolicismul a introdus încă 7, denumite de protestanţi „apocrife”, iar ortodoxismul a introdus chiar mai multe. Deși Biserica Catolică a apărat includerea apocrifelor la Conciliul din Trent, iar Martin Luther le-a inclus în traducerea Bibliei în limba germană într-o secţiune separată, ca „nefiind egale cu Sfânta Scriptura, dar folositoare și bune de citit”[8], astăzi ele nu sunt incluse în majoritatea Bibliilor protestante, din cauza aberaţiilor teologice și erorilor de natură istorică sesizate de cercetători.

Prin comparaţie, Biblia inspirată, alcătuită din cele 27 de cărţi ale NT, plus cele 39 de cărţi ale VT, „se autocertifică, în sensul că singure cărţile Scripturii dau mărturie despre adevărul divin inspirat pe care îl conţin, dovezile din manuscrise, precum și dovezile arheologice și cele profetice confirmând veridicitatea Scripturii. Manuscrisele de la Marea Moartă și alte manuscrise descoperite au demonstrat veridicitatea textuală a Bibliei, de asemenea numărul mare de descoperiri arheologice confirmă veridicitatea istorică a Scripturii. Chiar dacă nu se poate demonstra că Biblia este adevărată, arheologia confirmă contextul istoric al Sfintei Scripturi, (…) iar împlinirea profeţiilor confirmă afirmaţia Bibliei că „nicio prorocie nu a fost adusă prin voia omului, ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit după cum au fost mânaţi de Duhul Sfânt (2 Petru 1:21)”.[9]

Cum rămâne cu unele discrepanţe care apar în Biblie? După cum spune pastorul Nicu Butoi, „răspunsul este în ochiul privitorului”[10]. Când spunem că Biblia este infailibilă, ne referim la faptul că Dumnezeu, prin darul profeţiei, i-a dezvăluit lumii adevărul Său, fără erori. Aceasta nu înseamnă că oamenii inspiraţi au fost ei înșiși infailibili, că ar fi fost incapabili să greșească sau că ar fi înţeles pe deplin tot ce au scris ori că autorii evangheliilor nu au putut să relateze în mod diferit, marcaţi de propria experienţă, cuvintele și acţiunile lui Iisus. De asemenea, adeseori problema nu ţine de textul biblic, ci de interpret. „O serie de greșeli aparente din anumite versiuni ale Bibliei pot fi consecinţa unor traduceri incorecte sau înșelătoare ale cuvintelor din textul original. (…) Cel care studiază Biblia ar trebui să compare câteva traduceri bune înainte de a ajunge la vreo concluzie”[11], explică Frank Hasel, profesor de teologie sistematică. Cu toate acestea, aceste discrepanţe sunt excepţii și nu sunt de natură să afecteze învăţătura sau credibilitatea istorică a Bibliei. În mod real, comparativ cu toate celelalte documente antice, Biblia este documentul cel mai bine transmis și cel mai bine păstrat. „Putem să avem încredere că Biblia pe care o avem la dispoziţie astăzi este adevărul lui Dumnezeu”[12], ne asigură Hasel. Totodată, dacă vom avea răbdare în studiul biblic, vom descoperi că Biblia se explică singură. Datorită unităţii intrinseci a Bibliei, comparând un text cu altul, plecând de la afirmaţiile clare la cele mai puţin clare și ţinând cont de contextul biblic al pasajelor, vom găsi răspunsurile la întrebări și vom realiza că Biblia este cu adevărat de încredere.

Cum se interpretează corect Biblia

Biblia este ceea ce o face interpretul să fie. Același cuvânt al lui Dumnezeu poate să fie adevăr în gura cuiva și neadevăr în gura altcuiva. În timp, studierea adevărului istoric și spiritual al Bibliei doar s-a aprofundat, iar numărul interpretărilor posibile doar a crescut. Există numeroase volume care fac apologetica unor interpretări culturale ale Bibliei, hermeneutica afro-americană, sud-coreeană sau cea feministă fiind doar câteva exemple sonore. Astfel, hermeneutica afro-americană definește teologia creștină în raport direct cu istoria populaţiei de culoare și caută să întărească ideea că Dumnezeul Scripturii se definește ca Salvator.[13] În teologia sud-coreeană, Biblia este citită prin prisma clasei minjung, adică a celor „oprimaţi politic, alienaţi social, exploataţi economic și ţinuţi fără educaţie în chestiuni culturale și intelectuale”[14], scoţând în evidenţă caracterul radical al lui Iisus. Iar perspectiva feministă, care deplânge „sanctificarea unor obiceiuri vechi ale culturii evreiești împotriva femeilor”, descoperă o cheie interpretativă care se bazează pe aceeași temă centrală a eliberării și care anulează și invalidează textele ce sunt ostile femeilor.[15] Aceste interpretări, al căror rol principal este de a sugera feluri în care Biblia poate deveni relevantă pentru o anumită cultură sau grup social, sunt doar câteva din spectrul întreg al interpretărilor biblice multiculturale care contrastează cu formulările tradiţionale care au dominat teologia creștină. Însă este vreuna corectă? Care? Mai sunt și altele corecte?

Experienţa personală este punctul de plecare al oricărei teologii practice, spune Lael Caesar, profesor de Vechiul Testament[16], și așa este normal să se întâmple. O credinţă care, pe lângă mărturia Bibliei, ignoră raţiunea sănătoasă și experienţa de viaţă este, de fapt, o credinţă oarbă, pe care Dumnezeu nu o așteaptă de la nimeni, completează și pastorul Nicu Butoi.[17] Cum însă putem să ţinem lucrurile în echilibru și să nu ajungem într-o situaţie în care recunoaștem drept bună doar acea interpretare care ne face dreptate doar nouă sau grupului nostru? Diferenţa o face punctul de plecare. „Biblia nu trebuie citită apologetic, ci exegetic, adică nu pentru a face din ea muniţie pentru ideile tale, ci pentru a o descoperi așa cum este cu adevărat, și anume o călăuză spre marele Învăţător”,[18] punctează Nicu Butoi. Dacă punctul de plecare este experienţa personală, și nu revelaţia divină, cu greu am putea ajunge la concluzii echilibrate și benefice pentru toată lumea, iar dacă am plecat cumva de la un angajament, conștient sau nu, să ne facem dreptate și să acţionăm împotriva semenilor noștri pe baza Bibliei, recurgem la un act de sfidare a Cuvântului lui Dumnezeu, avertizează Caesar.[19] Dumnezeu nu face deosebirile dintre oameni pe care le facem noi, din cauza sensibilităţilor culturii în care am crescut. El ne susţine pe toţi.

Acestea fiind spuse, este posibilă explicarea Evangheliei într-un mod adecvat și relevant pentru diversitatea culturală de astăzi, bazându-ne pe lucrarea apostolului Pavel, care mărturisește metoda sa – „Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei” (1 Corinteni 9:20-23, RMNN). Ceea ce nu s-a schimbat în aceste metamorfoze a fost baza, fundamentele, rădăcinile creștinismului, pe care Pavel le vedea extrem de clar. „În general, punctul de plecare al contextualizării teologice este eul și grupul de euri. (…) Apostolul Pavel ne arată însă că punctul nostru de plecare trebuie să fie Dumnezeu, așa cum ni S-a făcut El cunoscut prin Biblie. (…) Iarăși, punctul de plecare pentru teologii amintiţi mai sus este aici și acum. Pavel ne arată că punctul de plecare trebuie să fie începutul în care Dumnezeu a făcut toate lucrurile la o calitate superlativă. Deși păcatul I-a pătat creaţia perfectă, Dumnezeu S-a angajat să o refacă”[20], conchide Caesar. Niciun ideal pe care ni-l putem închipui pentru noi sau grupul nostru aici și acum nu poate depăși idealul pe care Dumnezeu Îl are pentru noi în final și pentru care am fost creaţi de la bun început.

Footnotes
[1]„Nicu Butoi, « Lui Dumnezeu Îi plac întrebările», Editura Viaţă și Sănătate, 2017, p. 37”.
[2]„Ibidem, p. 38”.
[3]„Kwabena Donkor, «Cine a decis ce cărţi ar trebui incluse în Biblie?», Interpretarea Scripturii – Institutul de Cercetări Biblice, Editura Viaţă și Sănătate, 2012, p. 9”.
[4]„Ibidem, p. 11”.
[5]Ibidem.
[6]Ibidem.
[7]„Ibidem, p. 12”.
[8]„Peter van Bemmelen, «De ce unii au unii creștini o Biblie mai mare?», în Interpretarea Scripturii, op.cit, p. 21”.
[9]„Gerhard Pfandl, «Este Biblia de încredere?», în Interpretarea Scripturii, op.cit, p. 53”.
[10]„Nicu Butoi, op.cit. p.38”.
[11]„Frank Hasel, «Există greșeli în Biblie?», în Interpretarea Scripturii, op.cit, p. 41”.
[12]„Ibidem, p. 43”.
[13]„Lael O. Ceasar, «Hermeneutică și cultură», în Principii de Înţelegere a Bibliei – Institutul de Cercetări Biblice, Editura Viaţă și Sănătate, 2013, p. 301”.
[14]„Ibidem, p. 302”.
[15]„Ibidem, p, 303”.
[16]„Ibidem, p.307”.
[17]„Nicu Butoi, op.cit. p.46”.
[18]„Idem”.
[19]„Lael O. Ceasar, op.cit., p.308”.
[20], „Idem”.
[21]„Nicu Butoi, op.cit. p.38”.

„Nicu Butoi, « Lui Dumnezeu Îi plac întrebările», Editura Viaţă și Sănătate, 2017, p. 37”.
„Ibidem, p. 38”.
„Kwabena Donkor, «Cine a decis ce cărţi ar trebui incluse în Biblie?», Interpretarea Scripturii – Institutul de Cercetări Biblice, Editura Viaţă și Sănătate, 2012, p. 9”.
„Ibidem, p. 11”.
„Ibidem, p. 12”.
„Peter van Bemmelen, «De ce unii au unii creștini o Biblie mai mare?», în Interpretarea Scripturii, op.cit, p. 21”.
„Gerhard Pfandl, «Este Biblia de încredere?», în Interpretarea Scripturii, op.cit, p. 53”.
„Nicu Butoi, op.cit. p.38”.
„Frank Hasel, «Există greșeli în Biblie?», în Interpretarea Scripturii, op.cit, p. 41”.
„Ibidem, p. 43”.
„Lael O. Ceasar, «Hermeneutică și cultură», în Principii de Înţelegere a Bibliei – Institutul de Cercetări Biblice, Editura Viaţă și Sănătate, 2013, p. 301”.
„Ibidem, p. 302”.
„Ibidem, p, 303”.
„Ibidem, p.307”.
„Nicu Butoi, op.cit. p.46”.
„Idem”.
„Lael O. Ceasar, op.cit., p.308”.