Am citit Parabola talanţilor (sau a minelor, cum o intitulează Luca) de mai multe ori și am înţeles-o diferit la momente diferite din experienţa mea. La ultima lectură, am întâlnit un comentariu privind omul care primise un singur talant și care a ales să îl îngroape. Autoarea Ellen White scria că „Domnul dorește ca poporul Lui să urce pe cea mai înaltă treaptă, astfel încât să îi poată da slavă luând în posesie abilităţile pe care El este dornic să le ofere.”

Pentru cineva nefamiliarizat cu lexiconul creștin, conceptul de mântuire ca „predare a inimii lui Dumnezeu” este destul de ermetic. Însă pentru un segment semnificativ de creștini practicanţi, sună a „acasă”. Altfel spus, din punctul lor de vedere, e numai firesc ca Dumnezeu să vrea ca oamenii să își consacre viaţa în slujba Lui, cu aceeași încredere cu care un copil îi oferă tatălui său jucăria preferată. Copilul știe că tatăl nu o va păstra pentru el, ci i-o va înapoia, poate îmbunătăţită sau poate după ce i-a arătat un mod și mai interesant în care să se joace.

În experienţa mea însă, acest mod de a înţelege nu a fost, nici pe departe, firesc. Pentru mine, „predarea” se traducea mai degrabă prin „sacrificiu”. Ceva ce trebuia să fac pentru a satisface standardul perfect al lui Dumnezeu. Ceva ce niciodată nu puteam face cum trebuie și nici nu prea credeam, ca să fiu sinceră, că voi reuși să fac pe deplin. (Cu toate acestea, continuam să încerc, fiindcă simţeam că nu am nicio altă opţiune rezonabilă.)

Punctul confuz

Prin definiţie, predarea este o acţiune pasivă. Altcineva pretinde dreptul de posesie asupra a ceva ce îţi aparţine, iar tu cedezi orice drept ai mai putea avea asupra acelui lucru. Însă, în mediul religios, predarea este mai degrabă activă și privește un lucru doar administrat, nu și posedat. Aici lucrurile pot deveni confuze. Cel puţin, în cazul meu, așa s-a întâmplat.

Mi se părea imposibil să înţeleg predarea ca pe altceva decât o „faptă”, ceva ce trebuie să facem pentru a ne pecetlui mântuirea. Bucuria predării lipsea, încrederea în răsplata de după era șovăitoare – ce (răs)plată poţi spera pentru un produs defect? Era ceva ce depășea capacitatea mea de înţelegere și de acţiune și nu puteam face nimic altceva decât să merg înainte, așa cum pot.

Parabola minelor are multe straturi de sens, iar mântuirea este unul dintre ele.

Atunci când a plecat, nobilul le-a poruncit în mod explicit angajaţilor săi: „Folosiţi-le în negoţ până când mă întorc eu!” (Luca 19:13, NTR). Însă, pe fondul nemulţumirii sociale îndreptate împotriva nobilului (Luca 19:14, NTR), al treilea sclav a început să își vadă stăpânul drept un lider autoritar și nedrept. Omul nu era un rebel declarat. Nu era un angajat corupt. Dacă ar fi fost, ar fi luat talantul și l-ar fi folosit în scop personal. Putea să se alăture corului de nemulţumiţi care îl urau pe stăpân și, ca și ei, putea să spere că acesta nu se va mai întoarce niciodată în ţara lui. Însă omul nu a furat. A respectat proprietatea nobilului, doar că a făcut lucrul acesta într-o manieră extrem de reţinută. Iar reţinerea aceasta contrazicea flagrant porunca pe care o primise.

Sincer greșit

Este posibil ca omul să fi fost sincer când spunea: „M-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru, care iei ceea ce n-ai pus şi seceri ceea ce n-ai semănat!” Într-un astfel de scenariu, ar putea fi de înţeles că omul, având o imagine atât de negativă despre șeful lui, a ajuns îngrozit de perspectiva oricărei mișcări comerciale. Dacă greșea ceva și pierdea vreo parte din ceea ce îi fusese încredinţat? Dacă dădea greș cu totul? Ar fi fost cu siguranţă inacceptabil și de neiertat în ochii nobilului cel puternic. „O fi el bogat, dar tot ar face un scandal uriaș dacă ar fi să pierd vreo părticică din mina lui, oricât de neglijabilă.”

Am simţit nevoia să explorez mai mult scenariul în care acest om ar fi fost sincer – așa cum și eu eram când Îl înţelegeam pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu aspru, care pretinde unor fiinţe egoiste de la natură să nutrească dragoste pură și de la fiinţe cu liber-arbitru să renunţe la propriul sine. Eram sinceră când mă întrebam: „De ce mi-ar da liber-arbitru, pentru ca apoi să îmi ceară să trec prin durerea de a-l dezrădăcina și a-l preda?”.

Însă sinceritatea e doar un singur pas în drumul spre înţelegere. Și probabil nu este niciodată un pas suficient, dacă rămâne singurul. Sinceritatea mea nu a ajuns atât de departe încât să observe că Însuși Fiul lui Dumnezeu a trebuit să își predea voia Tatălui. Poţi să fii sincer și, totuși, să greșești.

Judecaţi după propriile paradigme

Primul lucru pe care stăpânul îl face după ce revine nu este acela de a contrazice sentimentele sclavului. Nu începe să îi spună: „Să nu văd picior de fricos pe moșia mea!” Ci îi spune că „frica trebuia să te facă înţelept! OK, credeai că sunt un despot, totuși nu ai făcut nimic ca să îmi câștigi favoarea, de exemplu să pui banii la zarafi, ca să iau dobândă.” Această afirmaţie este dovada că stăpânul este drept chiar și judecându-l pe om după propriile lui cuvinte. Nu se simte ofensat, nu așteaptă imposibilul, dar are totuși pretenţia ca omul să fie consecvent, chiar dacă are premise de proastă calitate.

Cu toţii avem bagaje emoţionale, mintale și spirituale diferite. Unora dintre noi le lipsește educaţia, altora, accesul la cunoștinţe teologice, în timp ce alţii pot chiar să simtă că le lipsește capacitatea de a înţelege. Omul din parabolă are și el o dizabilitate: frica. La fel ca lui, și nouă ne poate fi uneori frică să ne savurăm mântuirea, de teama de a nu o pierde.

La urma urmei, doar am învăţat prea bine că inima noastră este înșelătoare (Ieremia 17:9) și că nu putem avea încredere în sentimentele noastre fluctuante; suntem ca un copil care îi dă tatălui jucăria și apoi i-o smulge din mână înapoi. Știm că așa facem. Ca să compensăm acest neajuns, unii dintre noi am încercat să fim hiper-precauţi: Îi cerem iertare lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, apoi ne evaluăm intenţiile după faptele pe care le au drept rod și, de fiecare dată când facem vreo greșeală, de fiecare dată când demonstrăm încăpăţânare, concluzionăm că predarea noastră iniţială nu a fost autentică, deci nu e validă și suntem încă pierduţi. Unii dintre noi s-ar putea atunci să schimbe strategia și să încerce să se ancoreze într-un spaţiu spiritual cât mai sigur, îngrădit de reguli vizând cele mai scrupuloase detalii ale existenţei. Aceste reguli devin un standard al sfinţeniei, idolul nostru nebănuit. Trăim ca să respectăm regulile. Ne îngropăm mântuirea. Murim.

Să murim încercând

„Domnul dorește ca poporul Lui să urce pe cea mai înaltă treaptă, astfel încât să îi poată da slavă luând în posesie abilităţile pe care El este dornic să le ofere.” Este posibil ca Dumnezeu să ne ceară uneori o predare pasivă, fiindcă, dacă menţinem noi înșine frâiele, ne așteaptă eșecul (Ioan 15:5, NTR). Însă alteori El poate aștepta de la noi o predare activă, o credinţă neînfricată, fiindcă un efect secundar al încrederii este curajul (Marcu 4:40, NTR). Curajul de a crea (obiecte, stiluri de viaţă, sens, copii). Curajul de a ne asuma responsabilitatea pentru acţiunile noastre, nu în manieră stoică, strângând din dinţi în independenţa noastră, ci într-un cadru relaţional, al iubirii. Și curajul de a face greșeli pe parcurs, fără să ne temem că aceste greșeli ar avea cumva puterea să Îl răzgândească pe Dumnezeu cu privire la noi. El oricum ne-a văzut în cele mai proaste momente ale noastre, și cele prezente, și cele viitoare. Și tot S-a jertfit pentru noi!

El nu ne-ar respinge eforturile, la fel cum nici o mamă nu și-ar certa bebelușul care o lovește în timp ce încearcă să o mângâie, fiindcă, spre deosebire de copil, ea este perfect conștientă că micuţul nu stăpânește mișcările prea bine.

Dumnezeu nu este niciodată primul care să renunţe la noi. El luptă pentru noi chiar și atunci când noi înșine nu o mai facem. Sacrificiul Lui plin de iubire a avut loc înainte ca noi să ne fi născut. Chiar dacă ar fi ca cel mai grav păcat al vieţii noastre să fie undeva în viitor, încă necomis, Fiul lui Dumnezeu a murit și pentru iertarea acelui păcat. Singura condiţie pentru ca această iertare să echivaleze cu mântuirea noastră este ca noi să fim încă dornici să o primim. Iar acest lucru nu este nici pe departe ceva de tratat cu ușurătate. Bunătatea lui Dumnezeu nu este abonamentul nostru la iresponsabilitate, la neglijenţă spirituală, la ambivalenţă paralizantă sau la inacţiune. Avem, uneori, nevoie să fim zguduiţi și confruntaţi cu un vocabular de război. Însă acesta nu poate fi niciodată îndeajuns pentru a explica povestea mântuirii.

Căi încurcate

Cu excepţia lui Iisus, absolut fiecare erou din Biblie a continuat să facă greșeli egoiste chiar și după ce a trăit o întâlnire profundă cu Dumnezeu.

Cu excepţia lui Iisus, absolut fiecare erou din Biblie a continuat să facă greșeli egoiste chiar și după ce a trăit o întâlnire profundă cu Dumnezeu. Pentru o gândire simplă, acest lucru s-ar traduce prin „har ieftin”. Altfel spus, că Dumnezeu îi va ierta la nesfârșit pe păcătoși, chiar dacă ei ar arăta la nesfârșit o lipsă totală de interes faţă de persoana și legea (caracterul) Lui. Lucrul acesta este o greșeală flagrantă. Istoriile mântuirii din Biblie sunt toate relaţionale.

Atunci când eroii credinţei păcătuiesc, păcatul lor nu este sfârșitul poveștii. Uneori, Biblia relatează pocăinţa teribilă a celui greșit, cum este cazul regelui David sau al apostolului Petru. Alteori, putem doar să bănuim că omul a trăit această pocăinţă.

Putem doar să ne imaginăm prin ce transformare uluitoare trebuie să fi trecut credinţa lui Avraam de la momentul în care L-a întâlnit pe Dumnezeu și L-a rugat să cruţe Sodoma la momentul în care, de frică, a expus-o pe Sara riscului de a fi violată de Abimelec și până la momentul în care a fost dispus să își jertfească fiul, încrezându-se în egală măsură și în promisiunea lui Dumnezeu, și în porunca Lui.

Biblia omite să radiografieze inima lui Avraam cu un scop. Poate cu acela de a ne deturna de la obiceiul de a căuta acea poveste liniară a convertirii, care este atât de cunoscută creștinilor contemporani (povestea tip: „Înainte să Îl cunosc pe Dumnezeu, furam și omoram, mă drogam și mă prostituam, dar, după ce am auzit un verset biblic, am spus o rugăciune de pocăinţă și am devenit în mod miraculos creștinul perfect.”). Ce ne arată Biblia este reverenţa nestrămutată pe care Avraam o avea faţă de Dumnezeu, chiar și în cele mai negative momente ale lui.

Și regele David invoca torturi necruţătoare asupra dușmanilor săi, dar făcea lucrul acesta în rugăciuni (psalmi). Cu asta Dumnezeu poate lucra. Dumnezeu poate lucra cu orice aducem în relaţia cu El, câtă vreme rămânem (activ) în relaţie. Și, de multe ori, chiar și când nu rămânem, Dumnezeu nu renunţă la noi. Vezi, de exemplu, cazul lui Ilie, atât de inexplicabil de deprimat după succesul miraculos și public împotriva profeţilor lui Baal încât își dorea să moară. Dumnezeu a avut grijă de el, i-a vorbit pe singurul ton la care mai răspundea inima lui („blând și dulce”) și l-a adus înapoi pe calea cea bună.

Așadar, păcatele noastre post-predare nu Îl iau prin surprindere pe Dumnezeu și nu ar trebui să ne ia nici pe noi prin surprindere. Nici nu ar trebui să ne descurajeze. Biblia este plină de astfel de păcate.

Uneori nu avem nici cea mai vagă informaţie despre modul în care Dumnezeu a lucrat la inima unui erou al credinţei, dar ni se spune doar că, în final, credinţa a câștigat. Așa cum este misteriosul caz al lui Samson. Să ne îndoim de credinţa lui, doar fiindcă nu îi cunoaștem detaliile? Ar însemna să ne credem mai deștepţi decât Pavel, care îl numără între părinţii credinţei (Evrei 11:32). Lecţia care reiese de aici e aceeași pe care Iisus încercase să i-o predea lui Nicodim: putem distinge căile în care Duhul Sfânt ne modelează inimile cu aceeași precizie cu care un fariseu de secol I putea distinge sursa și direcţia unui curent de vânt (Ioan 3:8). Adică nu putem.

În feluri insuficient explorate, Dumnezeu face loc greșelilor noastre în programul de reabilitare spirituală numit, în mod tradiţional, „plan de mântuire”.

Dumnezeu nu așteaptă perfecţiunea absolută de la noi, ci tânjește ca noi să o iubim cu adevărat și să ne-o dorim (Matei 5:48). Nu am putea-o atinge niciodată strict prin eforturile noastre, oricât de disciplinate și de perseverente ar fi. El este Cel care ne-o va dărui cândva, așa cum ne-a dăruit și Jertfa Sa. Până atunci, ar trebui să facem tot ce ne stă în putere ca să ne scuturăm de lene (Matei 25:26) și să împiedicăm frica să ne acapareze întreaga existenţă și să ne împiedice să Îi dăm glorie lui Dumnezeu, printr-o luare în posesie a darurilor pe care ni le-a oferit.

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.