Unul dintre motivele, dacă nu chiar Motivul pentru care istoria primei alegeri ratate a omului, a eșecului originar, este dezavuată vehement este duritatea aproape brutală cu care acest eveniment – o simplă decizie „dietetică” ce s-a dovedit a fi cea mai costisitoare decizie luată vreodată de un om – ne reamintește, mai puternic decât orice altă istorie, cât de dureroase pot fi urmările pașilor noștri greșiţi. Nu gustăm deloc istoriile care ţin morţiș să ne atenţioneze, moralizator, asupra consecinţelor implacabile ale alegerilor noastre greșite.
Lucrul cel mai greu de acceptat după o alegere dezastruoasă este durerea consecinţelor, mai ales când pasul greșit ne costă toată viaţa. Atunci abia înţelegem valoarea inestimabilă a capacităţii de a anticipa cât de costisitor va fi pasul pe care intenţionăm să-l facem. Întrebarea este de ce, de multe ori, ne dovedim incapabili să anticipăm consecinţele nefaste ale deciziilor noastre și devenim brusc conștienti de costuri doar când ajungem să le simţim pe pielea noastră? De ce descoperim cu durere cât de mult valora un lucru sau o fiinţă abia după ce am pierdut acel lucru sau acea fiinţă?
Costul și valoarea sunt cele două feţe ale monedei: o alegere te costă fix valoarea pierdută în urma acelei decizii. Prin urmare, capacitatea de a preţui lucrurile la valoarea lor reală definește capacitatea de a anticipa costurile alegerilor noastre. Dar ce determină atunci capacitatea de a preţui lucrurile la adevărata lor valoare? Evident, aceasta depinde de cât de corecte au fost evaluările valorilor pe care le-am receptat și metabolizat în sistemul nostru de gândire din multiplele surse cărora le-am acordat autoritate și credibilitate, pe care le-am crezut „pe cuvânt”. Câtă vreme la temelia sistemului nostru de valori nu au fost așezate evaluări corecte ale valorii lucrurilor, este complet nerealist să ne așteptăm că vom putea anticipa cu succes pierderile și suferinţele antrenate de deciziile noastre.
„Ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” – sună raportul de evaluare a tuturor lucrurilor din această lume întocmit de Iisus în textul biblic din Matei, capitolul 16. La limită, riscăm deci să ne vindem sufletul, viaţa, pe nimic tocmai pentru că n-am (pre)văzut cât este de preţios, orbiţi de supraestimarea grosolană a valorii lucrurilor acestei lumi. Mai precis, pentru că am ignorat raportul de evaluare făcut de Iisus sau n-am crezut, n-am „cumpărat” această evaluare. „Veniţi și cumpăraţi (…) şi sufletul vostru va trăi” – este de altfel invitaţia explicită făcută în cartea profetului Isaia, în primele trei versete ale capitolului 55. Neacceptând evaluarea, refuzăm de fapt să recunoaștem credibilitatea de bun evaluator a autorului acesteia, legitimitatea și autoritatea sa de a stabili cotaţia corectă a valorilor acestei lumi.
Cumpărarea unui raport de evaluare esenţial diferit presupune renunţarea la evaluările curente, pe baza cărora ne-am construit, mai mult sau mai puţin conștient, sistemul de valori. Ori de câte ori nu vindem, nu renunţăm la un lucru, luăm de fapt decizia de a cumpăra acel lucru. Indecizia este în fond o decizie în sens contrar, cu urmări la fel de palpabile ca orice altă decizie, adesea mult mai dureroase.
Lamentările post factum sună familiar: „Oh, dacă aș fi știut, înainte să iau această decizie, care sunt costurile, dacă s-ar fi găsit cineva să-mi spună cât de costisitor va fi să fac acest lucru!” Sau varianta: „Cum am putut să nu-l ascult, să nu-l cred pe cuvânt pe omul acela care mi-a spus cât mă va costa?”. Dacă suntem onești cu noi înșine, ne vom recunoaște, într-un final, responsabilitatea: am fi știut dacă am fi vrut să știm. Adesea se întâmplă însă că dorim cu îndărătnicie să facem sau să avem un anumit lucru, valorizăm excesiv ori nelegitim acel lucru, iar „strălucirea orbitoare” a lucrului dorit ne ţine, paradoxal, în întuneric: nu vrem sau nu ne interesează să știm care vor fi costurile sau chiar, în cazuri limită, nu știm că nu știm, nu știm că e ceva de știut – întunericul absolut. „Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” constată cu tristeţe evaluatorul Iisus în predica de pe munte.
Ochiul evaluator inflamat se hrănește până la saţietate cu strălucirea bogăţiilor acestei lumi, pe care le valorizează suprem. Simptomul ultim al bolii este saţietatea de junk food, suficienţa fără fisură – „Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic» şi nu ştii că eşti (…) sărac, orb şi gol.” Netratată, orbirea devine impenetrabilă, lumina-întuneric devine atotstăpânitoare, iar lipsa luminii nu mai este resimţită ca atare.
Oferta de vindecare este repetată: cumpărarea raportului de evaluare a lucrurilor întocmit de Iisus: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi.” Odată acceptat, remediul produce, în ochiul însănătoșit, răsturnarea valorilor, iar pacientul începe să simtă, în fine, că duce lipsă. Noua sa situaţie de flămând după valorile veritabile, nutritive, face posibilă împlinirea personală, plinătatea bucuriei: „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată.”
Ceea ce face, prin urmare, posibilă prevenirea eșecurilor costisitoare, la limită, a colapsului existenţial, piatra unghiulară a edificiului vieţii noastre este capacitatea de a vedea valoarea reală, legitimă a lucrurilor, de a le vedea în adevărata lor lumină și strălucire. Dacă această vedere este sănătoasă, întregul edificiu va fi sănătos. „Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină.” Ochiul discernământului între veritabil și contrafăcut, între esenţial și accesoriu, între strălucirea mărgăritarului de mare preţ și lumina-întuneric, falsa strălucire. Însănătoșirea acestui ochi face posibilă detectarea lucrurilor preţioase, astfel că renunţarea la vechile evaluări pernicioase, „vânzarea” acestora (până la „lichidarea stocului”), devine, în sfârșit, dezirabilă: „Şi, când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are, şi-l cumpără. (…) Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră.”
Asumarea costurilor propriilor decizii este semnul însănătoșirii, ca precondiţie a salvării. Înainte de a cere și primi mântuirea, tâlharul răstignit pe cruce își asumă consecinţele faptelor sale: „Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre (…)”.
Nu putem fenta consecinţele alegerilor noastre. Dacă ne-a lipsit capacitatea de a anticipa cât de usturătoare vor fi urmările deciziilor noastre, rămâne totuși în puterea noastră să acceptăm tratamentul necesar vindecării mentalităţii: cumpărarea unor evaluări legitime, care să structureze o hartă mentală complet nouă, cu trasee și repere valorice neîndoielnice.
Să ieșim așadar la cumpărături!
