Mielul care a fost înjunghiat pentru mine

„Iată focul şi lemnele, dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?” (Geneza 22:7).

Poate că întrebarea aceasta ar merita un loc de frunte într-un clasament al celor care au străpuns urechea şi inima ascultătorilor. Este o întrebare simplă şi logică, de altfel, pentru cel care o articulează. În ceremonia de aducere a unei jertfe, mielul era elementul central. Şi, în timp ce tatăl și fiul urcau pe munte, depărtându-se tot mai mult de orice loc în care ar fi putut găsi un animal care să fie jertfit, Isaac a remarcat că tot ce aveau erau lemnele, cuţitul şi focul. Fără să existe însă o victimă, nu putea avea loc jertfa.

Credinţa care (nu) se clatină

Viaţa lui Avraam a fost, de la un capăt la altul, o călătorie a credinţei. Nu ştim dacă s-a adaptat uşor cu acest statut de străin şi călător şi nici cât de greu i-a fost să îşi părăsească ţara, rudele, prietenii, moştenirea. Ceva din el însuşi trebuie să fi rămas în locul pe care-l numise, timp de 75 de ani, „acasă”, după ce, la chemarea lui Dumnezeu, a plecat „fără să ştie unde se duce” (Evrei 11:8).

In capitolul 22 al cărţii Geneza ne întâlnim cu un Avraam care trecuse prin multe şi care părea să trăiască, în sfârşit, happy-end-ul aşteptat. Ajunsese în ţara făgăduinţei şi primise darul aşteptat o viaţă întreagă – fiul prin care aveau să fie binecuvântate toate familiile pământului, moştenitorul făgăduit, venit atunci când doar un miracol l-ar mai fi putut aduce. Poate că se vedea deja ajuns la capătul drumului lung, străbătut de mână cu Dumnezeu, bucurându-se de răsplata unei bătrâneţi fericite şi îndestulate.

Tocmai când credea că ar putea trage linie şi întocmi bilanţul unei vieţi jalonate de încercări, Avraam stă faţă în faţă cu testul vieţii lui.

Dar călătoria nu se sfârşise, iar drumul cel mai văluros abia începea. „După aceste lucruri” (Geneza 22:10), tocmai când credea că ar fi putut trage linie şi întocmi bilanţul unei vieţi jalonate de încercări, Avraam stă faţă în faţă cu testul vieţii lui. O poruncă divină, pe cât de şocantă (Deuteronom 12:30-31), pe atât de clară: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în ţara Moria și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune” (Geneza 22:2).

La jumătate de secol distanţă de primul sacrificiu care i se ceruse, acela al abandonării locurilor natale şi oamenilor dragi, este chemat să renunţe la fiul dorit cu ardoare, la sprijinul şi mângâierea bătrâneţelor lui. Nu putea fi vorba de o confuzie cu privire la identitatea celui pe care trebuie să-l sacrifice – nu este vorba de Ismail, nici de slujitorul lui, Eliezer din Damasc (Geneza 15:2), ci de Isaac, fiul lipit de inima lui. Fiul pe care ar fi considerat o tragedie să-l piardă printr-un accident sau o boală[1] şi pe care era chemat acum să-l sacrifice cu propria-i mână. Şi, în timp ce Avraam se pregăteşte, frânt de durere, de o nouă călătorie, nu ştie cât de aproape de el merge Acela care-i înţelege agonia, pentru că are şi el un Fiu preaiubit, în care-Şi găseşte toată plăcerea.

Mielul de jertfa

Textul biblic ne lasă doar să bănuim chinul de moarte prin care a trecut Avraam. Nu este relatată vreo frântură de conversaţie cu oameni apropiaţi, pentru că el decide să nu împartă decât cu Dumnezeu povara care-i zdrobeşte inima. Dar înalţa, negreşit, rugăciuni fierbinţi – ca să i se confirme că a înţeles corect porunca divină sau ca să fie îndepărtat de la el (aşa cum un Altul va implora în viitor) paharul acesta. Ce vedem sunt doar acţiunile care urmează teribilei lupte sufleteşti: se trezeşte devreme, înşeuază măgarul, taie lemnele şi porneşte la drum însoţit de Isaac şi de doi dintre slujitorii săi (Geneza 22:3).

O călătorie de trei zile este suficient de îndelungată pentru ca şi cea mai robustă credinţă să cedeze sub asaltul îndoielilor. Ar putea Dumnezeu să fie Autorul unei cereri atât de pline de cruzime, El, care a poruncit oamenilor să nu ucidă? Ce fel de mesaj ar transmite Avraam, ca mesager al Dumnezeului adevărat, popoarelor păgâne, prin uciderea fiului său? Iar dacă Dumnezeu a promis că va face din Isaac o binecuvântare pentru tot pământul şi că din urmaşii lui se va naşte Însuşi Răscumpărătorul lumii, cum se putea împäca făgăduinţa cu moartea lui Isaac? În tot acest hăţiş al gândurilor frânte la mijloc străluceşte o credinţă de neclătinat: „Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu (…) Căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar și din morţi; și, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi” (Evrei 11: 17-18).

Pentru cel care nu fusese martor şi nici măcar nu auzise să fi avut loc fie şi o singură înviere, gândul acesta, de care s-a agăţat, reprezintă apogeul credinţei într-un Dumnezeu care împlineşte tot ce promite, chiar şi atunci când poruncile Lui par să anuleze şansa împlinirii promisiunii. La fel ca El, Avraam îşi va primi înapoi fiul, ca (şi cum ar fi fost) înviat din morţi. Dar până când Dumnezeu i-a redat fiul, Avraam n-a primit nicio garanţie cǎ învierea lui Isaac, în cazul în care ar fi avut loc, s-ar fi produs imediat (sau măcar în timpul vieţii lui).

Pentru cel care nu fusese martor şi nici măcar nu auzise să fi avut loc fie şi o singură înviere, gândul acesta, de care s-a agăţat, reprezintă apogeul credinţei.

Isaac era rodul unui miracol înfăptuit de iubirea divină. Pe muntele Moria, Avraam dovedeşte ca este dispus să-I returneze Domnului acest dar, fără garanţia revederii lui iminente. Sacrificiul lui deschide o fereastră spre inima străpunsă a Dumnezeului care S-a despărţit de Fiul Lui preaiubit, cu riscul de a-L pierde pentru totdeauna.

Dacă lupta Fiului cu păcatul a fost reală şi înverşunată, atunci şi riscurile implicate au fost la fel de reale, pe măsura mizei, notează scriitoarea Ellen White: „Noi nu vom putea pricepe niciodată cât a costat răscumpărarea noastră, până nu vom sta în faţa tronului lui Dumnezeu, împreună cu Răscumpărătorul nostru. Când slava locuinţelor veşnice va străluci înaintea ochilor noştri extaziaţi, ne vom aminti că Iisus a părăsit toate acestea pentru noi şi nu numai că S-a exilat din curţile cereşti, dar a riscat să fie înfrânt şi să fie pierdut pentru veşnicie”[2].

În momentul în care Dumnezeu îi arată locul unde trebuie adusă jertfa, Avraam se desparte de slujitorii lui, continuându-şi drumul cu Isaac. Acesta poartă în spate legătura cu lemne,  aşa cum, mai târziu, un Altul Își va purta crucea de lemn pe umerii zdrobiţi. „E o imagine emoţionantă a victimei care poartă instrumentul morţii sale.” Confruntat cu nedumerirea lui Isaac asupra absenţei animalului de jertfǎ, Avraam nu îi dezvăluie încă adevărul nemilos: el era jertfa. În schimb, răspunsul tatălui aduce la lumină credinţa care continuă să pulseze chiar și sub presiunea durerii şi necunoscutului: „Fiule, Dumnezeu Însuşi va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot” (Geneza 22:8).

Biblia nu ne spune cum a primit Isaac vestea sau în ce cuvinte i-a prezentat Avraam o poruncă pe care el însuşi nu o înţelegea. Ea ne prezintă doar faptele: tatăl a zidit un altar, a aşezat lemnele pe el şi l-a legat pe fiul său deasupra lemnelor. Având în vedere diferenţa de vârstă dintre cei doi şi raportul inegal de putere (tocmai pentru că era un tânăr robust, Isaac a urcat pe munte purtând lemnele, în locul vârstnicului său tată), este limpede că fiul n-a opus rezistenţă.

Iubire, suferinţă, supunere – o cale pe care au mers, de la întemeierea lumii, un alt Fiu şi un alt Tată.

Altarul acela trebuie să fi fost martorul multor lacrimi şi al unor îmbrăţişări din încleştarea cărora niciunul n-ar fi vrut să se smulgă, dar, în final, acela a fost locul în care Isaac s-a supus, la fel ca tatăl lui, poruncii cereşti. Iubire, suferinţă, supunere – o cale pe care au mers, de la întemeierea lumii, un alt Fiu şi un alt Tată.

Doar că, acolo, niciun înger al Domnului nu a mai strigat din cer (Geneza 22:11-12), ca să oprească moartea Fiului. Cerul a rămas tăcut, în timp ce Iisus era ţintuit pe cruce de piroane şi de dureri fără nume. El era Mielul şi nimeni altul nu putea să-L înlocuiască.

Mielul fără cusur

Atunci când şi-a părăsit cortul, mergând spre muntele Moria, Avram a început o călătorie la capătul căreia îl aștepta un miel. Dacă ar fi știut lucrul acesta, cât de uşor s-ar fi destrămat bezna durerii lui! De fapt, întreaga sa călătorie, de la ieșirea din Ur, l-a condus la „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8). La Dumnezeul care S-a lăsat ucis, ca un animal de jertfă, pentru „pentru bucuria care-I era pusă înainte” (Evrei 12:2). O bucurie în care am fost cuprinşi toţi, nume cu nume, viaţă cu viaţă, pentru ca nimeni să nu ne mai poată smulge din strânsoarea iubirii Lui.

Îndoielile, descurajările, poticnirile ne încolţesc adesea pe drumul către El, pe care ne iese în cale vrăjmaşul aprig al sufletelor noastre. Strigătele lui de leu mânios încearcă să acopere singura întrebare care contează: „dar unde este Mielul?”.

O bucurie în care am fost cuprinşi toţi, nume cu nume, viaţă cu viaţă, pentru ca nimeni să nu ne mai poată smulge din strânsoarea iubirii Lui.

Pe cea mai dificilă porţiune a drumului, atunci când deznodământul se apropia, Biblia menţionează, și chiar repetǎ, faptul că Avraam şi Isaac „au mers amândoi împreună” (Geneza 22:6.8). Dar Cineva mai mare decât încercarea prin care treceau mergea nevǎzut alǎturi de ei.

În zilele de îngrijorare, de frustrare sau de teamă, Mielul ne însoţeşte, învăluindu-ne în dragostea Lui temerară. Atunci când nu se mai zăreşte niciun indicator, El ne-a pregătit deja locul din care să privim, prin credinţă, finalul glorios al poveştii noastre. Ca şi lui Moise, El ne adresează o invitaţie de nerefuzat: „Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă” (Exod 33:21).

Iar când siguranţa cu privire la mântuirea noastră începe să se clatine, în timp ce numărăm intimidaţi, pe degete de lut, prea puţine izbânzi şi prea multe eşecuri, remediul este să ne amintim unde este Mielul în planul de salvare. Pentru a clarifica rolul pe care îl joacă fiecare actor în planul mântuirii, autorul şi pastorul Philip Dunham îşi conduce cititorii printr-un test fulger, despre slujbele instituite în sanctuarul din Vechiul Testament: „Despre ce a spus Dumnezeu să fie «fără cusur»: despre jertfitor sau despre jertfă? (…) Ce făcea ispăşire: sângele păcătosului sau sângele mielului? Era păcătosul îndreptăţit, curăţit, împăcat cu Dumnezeu pentru că era jertfitorul ideal sau pentru că aducea jertfa ideală?”.[3]

„Era păcătosul îndreptăţit, curăţit, împăcat cu Dumnezeu pentru că era jertfitorul ideal sau pentru că aducea jertfa ideală?”

Atunci când Dumnezeu a privit spre durerea şi haosul unei lumi condamnate la moarte, a ştiut că există un singur preţ pentru salvare şi Unul singur vrednic să-l achite: „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi (…) ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:18-19).

Doar prin Mielul care a murit în locul nostru, subliniază Dunham, am primit în dar tot ce are Dumnezeu de oferit: mântuirea (Efeseni 2:8), iertarea și pocăinţa (Faptele apostolilor 5:31), neprihănirea (Romani 5:17), credinţa (Romani 12:3), biruinţa asupra păcatului (1 Corinteni 15:57), o inimă nouă (Ezechiel 36:26) şi viaţa veşnică (Romani 6:23).

Mielul Însuşi este darul pe care numai o inimă de Tată L-ar fi putut gândi.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.