Sfârșitul lumii a fost prezis și așteptat de multe ori. Puţine alte evenimente trebuie să fi fost atât de anunţate și exploatate, precum în povestea ciobănașului care a strigat de (prea) multe ori că vine lupul. Totuși, amânarea și interpretările eronate ne îndreptăţesc să credem că sfârșitul lumii nu va mai veni?
Suntem în anul 66 d.Hr. Are loc o rebeliune în Iudeea, iar generalul roman Vespasian este însărcinat de împăratul Nero să înăbușe revolta. Ceea ce a urmat însă a fost o cascadă de intrigi politice. Dar și un șir de morţi. În urma unui război civil, Nero s-a sinucis, în anul 68 d.Hr., iar Galba, guvernatorul Spaniei și liderul facţiunii anti-Nero, a revendicat tronul. Șase luni mai târziu, Galba a murit, iar Otho, fostul lui aliat, i-a luat locul. Însă 91 de zile mai târziu, după ce a suferit înfrângeri militare, s-a sinucis, pentru a evita să se predea unui alt lider: Vitellius, care devine împărat pentru doar câteva luni, înainte ca sprijinul de care se bucură să slăbească. Vitellius moare în timpul luptelor de stradă pentru cucerirea Romei, iar Vespasian este declarat împărat pe 21 decembrie 69 d.Hr., punând capăt așa-numitului „An al celor patru împăraţi”.
Deși toate aceste războaie și zvonuri de războaie trebuie să fi fost devastatoare pentru oamenii de rând din imperiu, esenienii, membrii unei secte religioase evreiești, nu le-au considerat semnificative, cel puţin în raport cu masacrele care aveau loc sub Vespasian. Acţionând sub comanda liderului Simon Bar Giora, esenienii vedeau în revolte începutul „Zilei Domnului” – sfârșitul lumii –, fiind convinși că Mesia se va arăta și îi va distruge pe romani. Dar Vespasian a început să cucerească ţara regiune cu regiune, lăsând un adevărat măcel în urma lui și rezervând Ierusalimului ce era mai rău.
Istoricul evreu Flavius Josephus susţine că mai mult de un milion de oameni au pierit în asediul Ierusalimului, în timp ce istoricii moderni cred că aproximativ o treime din populaţia evreiască din Iudeea a fost ucisă în timpul războiului. Aproximativ 100.000 de evrei au fost capturaţi și aduși la Roma ca sclavi. Se presupune că Titus, fiul lui Vespasian, a refuzat să accepte o coroană pentru victoria lui, susţinând că tot ce a făcut el a fost să împrumute armele lui Dumnezeu, care se mâniase pe evrei. Pentru evreii care locuiau în Ierusalim și în împrejurimi a fost sfârșitul lumii, deși nu cel pe care îl așteptau.
Cruciadele și sfârșitul lumii
Mergem foarte rapid prin istorie, trecem peste următorul mileniu și ajungem într-un moment în care o altă religie cucerise o mare parte din lumea cunoscută atunci: islamul. Impulsionaţi de zelul lor religios, de uneltiri politice și de febra sfârșitului lumii, creștinii europeni s-au angajat cu entuziasm în toate acele expediţii militare pe care le cunoaștem astăzi sub numele de „cruciade”. Multe dintre aceste expediţii au fost operaţiuni de mică amploare, conduse de regi sau de nobili, în timp ce altele au fost iniţiate și conduse chiar de papi.
De pildă, papa Inocenţiu al III-lea a comandat două cruciade sângeroase. Pentru că era îngrijorat de ce se întâmpla în jur (sau poate pentru că sprijinul pentru aceste expediţii militare costisitoare scădea), papa a apelat atât la imagini apocaliptice, cât și la retorica xenofobă pentru a descrie ascensiunea islamului: „A apărut un fiu al pierzării, falsul profet Mohamed, care a abătut mulţi oameni de la adevăr prin ispite lumești și plăcerile cărnii. (…) Ne punem totuși încrederea în Domnul, care ne-a dat deja un semn că va veni binele, că se apropie sfârșitul acestei fiare, al cărei număr, conform Apocalipsei Sfântului Ioan, se va sfârși în 666 de ani, dintre care au trecut deja aproape 600.”[1]
Citește și: Sfârșitul lumii, pe harta convingerilor care ne înspăimântă
Inocenţiu al III-lea credea că în 1284, la 666 de ani de la apariţia islamului, lumea se va sfârși, dacă creștinii nu recuceresc Ţara Sfântă. În 1291, Acre, ultima fortăreaţă controlată de cruciaţi, a căzut în mâinile musulmanilor. Spre surprinderea tuturor, sfârșitul lumii nu a venit, așa cum prezisese Inocenţiu al III-lea. Multe alte cruciade au avut loc în deceniile următoare, vărsând râuri de sânge și aducând puţine beneficii pentru musulmani și creștini.
Primul Război Mondial și timpul Armaghedonului
Mai recent (și în același timp cu destul de multă vreme în urmă), chiar revista Signs of the Times (Semnele timpului) s-a implicat în prezicerea sfârșitului lumii. În 1914, în Europa a izbucnit un război care a angrenat într-un timp scurt întreaga lume, chiar și îndepărtata Australie. Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din Australia a distribuit peste 55.000 de exemplare ale unei broșuri intitulate Este acesta Armaghedonul[2]? Broșura spunea, printre altele, că, deși acest război nu era Armaghedonul, „trăim într-adevăr în timpul sfârșitului și există numeroase dovezi care arată acest lucru”.
Mai mult, L.A. Smith, autorul broșurii, susţinea că „evenimentele cruciale ale profeţiei sunt gata să se întâmple, potrivit Scripturii și istoriei, în viitorul imediat. Marele război din Europa, care face ravagii în prezent, este un preambul al timpului de necaz «cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum», care se va abate asupra tuturor ţărilor din cauza apropierii sfârșitului”.
„Marele război din Europa, care face ravagii în prezent, este un preambul al timpului de necaz «cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum»”.
Cu alte cuvinte, Marele Război (așa cum avea să fie numit la scurt timp) nu era sfârșitul lumii, ci precursorul acestuia. Ediţia din Australia/Noua Zeelandă a revistei Signs of the Times a publicat două numere separate despre război – în 1914 și, respectiv, 1915 –, care s-au vândut în peste 100.000 de exemplare.
Biserica a încercat să tempereze febra credincioșilor privind sfârșitul lumii, dar acest lucru nu i-a împiedicat pe mulţi să facă predicţii îndrăzneţe despre Imperiul Otoman și locul său în profeţia biblică, inspirându-se în special din cărţile Daniel și Apocalipsa. Pe măsură ce timpul a trecut, aceste predicţii s-au dovedit false și, la rândul lor, au fost uitate. În cazul în care nu știai, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu este străină de predicţiile despre sfârșitul timpului. Înaintașii săi au fost milleriţii, care au creat, la mijlocul secolului al XIX-lea, o mișcare care avea la bază data revenirii lui Iisus. Numai că El nu a venit în ziua în care Îl așteptau.
Sfârșitul lumii. Mai mult decât satisfacerea unei curiozităţi
Ce ar trebui să înţelegem din toate aceste speranţe, interpretări și prognoze? O căutare rapidă pe internet va dezvălui sute – dacă nu mii – de persoane care au făcut afirmaţii similare cu cele prezentate aici. Chiar și apostolul Pavel i-a încurajat pe credincioșii necăsătoriţi să nu își întemeieze familii, întrucât „chipul lumii acesteia trece” (1 Corinteni 7:31). Pavel credea, ca mulţi alţii din primul secol, că Iisus se va întoarce în timpul vieţii sale. Este ușor să fii cinic atunci când privești retrospectiv ultimele două milenii; mulţi credincioși s-au lăsat cuprinși de entuziasm, doar pentru a fi dezamăgiţi amarnic. Și, de asemenea, mulţi sceptici au găsit încă un motiv pentru a nu avea încredere în biserică și în afirmaţiile sale.
Indiferent dacă ești credincios sau sceptic, scopul mesajului apocaliptic al Bibliei nu este „satisfacerea simplei curiozităţi legate de viitor”[2].
Pe măsură ce înţelegerea mea s-a conturat mai bine, am învăţat să menţin în tensiune două idei aparent opuse: (1) încrederea de nezdruncinat în revenirea în curând a lui Iisus și (2) conștientizarea faptului că încercările mele de a prezice timpul și modul în care va reveni sunt inutile. Eu cred că Iisus va veni în curând. Când anume înseamnă curând? Atunci când Dumnezeu decide. Însuși Iisus ne-a spus: „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:36). Dacă nici Iisus nu știa ziua revenirii Lui, de ce am avea îndrăzneala de a crede că știm noi?
Iisus nu i-a învăţat niciodată pe ucenici să își petreacă zilele căutând semnele sfârșitului. Mai degrabă El i-a instruit să-i iubească pe cei neiubiţi, să-i slujească pe cei săraci și să împărtășească vestea bună a Evangheliei. Aceasta înseamnă, de fapt, să te pregătești pentru vremea sfârșitului. Iisus vine curând, așa că aleg să mă pregătesc să-L întâmpin.
Jesse Herford este pastor și editor asociat al ediţiei australiene/neozeelandeze a revistei Semnele timpului. Locuiește în Sydney, Australia, împreună cu soţia sa, Carina, și câinele lor, Banjo. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
