Aproximativ 3% din populaţia Statelor Unite afirmă că a trecut printr-o experienţă în apropierea morţii, conform unui sondaj Gallup. Cercetătorii au încercat să găsească explicaţii pentru aceste experienţe misterioase trăite de oameni în starea numită „moarte clinică” sau în timpul episoadelor de durere fizică sau emoţională intensă.

„Dintr-odată, în mijlocul durerii, am văzut o lumină foarte slabă în depărtare. S-a apropiat de mine și totul era foarte liniștit. Era cald și toată durerea a început să dispară (…) și m-am simţit ca și cum cineva și-ar fi pus braţele în jurul meu.” Relatarea de mai sus aparţine unei femei de 48 de ani care a fost foarte aproape de moarte, din pricina complicaţiilor legate de o tumoare la coloana vertebrală.

Elemente din experienţa sa se regăsesc și în istorisirile multor altor persoane care au crezut că vor muri, iar fenomenul nu se restrânge la lumea occidentală. În apariţia acestor experienţe, factorii psihologici și fiziologici se împletesc cu cei socioculturali, punctează Tim Newman, care a studiat neuroștiinţe la Universitatea din Manchester. Astfel, un bărbat alb din Nebraska ar putea avea viziunea unui bărbat învăluit în lumină, care îl întâmpină în faţa unor porţi încrustate cu perle; populaţia mapuche, din America de Sud, tinde să vadă peisaje și vulcani; tibetanii sunt predispuși să vadă lumini sau să aibă viziuni despre reîncarnare, în timp ce în Thailanda și în India este mult mai puţin probabil ca persoanele să relateze despre prezenţa unor lumini sau tunele, arată Newman.

Un studiu olandez publicat în The Lancet a investigat regularitatea experienţelor în preajma morţii (NDE), încercând să identifice factorii cauzali. Investigând 344 de pacienţi care au fost resuscitaţi după un stop cardiac, cercetătorii au descoperit că 50% dintre pacienţii care experimentaseră NDE au crezut că muriseră, 24% au raportat experienţa părăsirii propriului corp, 31% au descris călătoria printr-un tunel, iar 32% au povestit că se întâlniseră cu persoane decedate. În total, 18% dintre pacienţi au descris experienţe avute în preajma morţii, majoritatea având sub 60 de ani, în timp ce femeile au raportat mai frecvent experienţe cu un grad mai mare de profunzime.

Studiul nu a clarificat de ce atât de puţini pacienţi cu stop cardiac trăiseră aceste experienţe – dacă lipsa oxigenării creierului ar fi fost explicaţia fiziologică, mai mulţi pacienţi în moarte clinică ar fi trebuit să relateze o experienţă de acest gen.

Prima cercetare care a demonstrat o cauză fiziologică a NDE este considerată cea a medicului Lakhmir Chawla, specialist în terapie intensivă la centrul medical al Universităţii „George Washington”, din Washington.

„Cred că experienţele din apropierea morţii pot fi provocate de un val de electricitate emis de creier atunci când rămâne fără oxigen”, a declarat Chawla. Medicul explică faptul că, în urma scăderii nivelului de oxigen, celulele creierului emit un ultim impuls electric care se răspândește în tot creierul și poate crea senzaţii foarte intense.

În cercetarea sa, dr. Chawla a folosit encelograful în cazul pacienţilor în stare terminală, constatând o intensificare specială a activităţii cerebrale în momentele dinaintea morţii, care durează între 30 de secunde și 3 minute.

Un alt studiu a descoperit că piloţii de avion au avut senzaţii NDE, inclusiv viziunea tunelului, atunci când au trecut prin stări de inconștienţă.

Sunt cercetători care explică experienţele în preajma morţii prin eliberarea de endorfine specifică evenimentelor stresante, care ar putea produce trăiri asemănătoare NDE. În mod similar, anestezice de tipul ketaminei pot declanșa senzaţii de decorporalizare.

Sunt și teorii care sugerează rolul unui halucinogen, dimetiltriptamina (DMT), în apariţia experienţelor din preajma morţii. Un studiu realizat de profesorul de psihiatrie Rick Strassman a arătat că oamenii au acest gen de experienţe, precum și unele mistice, după injectarea acestui halucinogen. Strassman susţine că organismul uman eliberează în mod natural DMT la naștere și la moarte. Teoria nu poate explica totuși toată paleta de experienţe trăite în preajma morţii.

Alţi cercetători au arătat că, stimulând joncţiunea temporo-parietală, se poate induce în mod artificial senzaţia părăsirii propriului corp. Joncţiunea temporo-parietală reprezintă locul de întâlnire a lobului temporal, responsabil de funcţia auditivă, memorie și limbaj cognitiv, cu lobul parietal, care răspunde de informaţia senzitivă.

Persoanele care suferă de Alzheimer sau de Parkinson pot avea și ele halucinaţii în care vorbesc cu persoane decedate ori văd fantome, aceste experienţe fiind legate de palidotomie, lezarea chirurgicală a unei părţi din formaţiunea numită globus pallidus.

Experienţele din preajma morţii sunt un fenomen complex, care are o serie de mecanisme în spate, iar moartea în sine este o experienţă fiziologică și psihologică unică, așa că apropierea de ea poate atrage multe senzaţii și trăiri inedite, punctează Newman.

Faptul că oamenii au o serie de credinţe legate de ce urmează după moarte poate juca un rol major în declanșarea acestor experienţe, fiind vorba de o profeţie autoîmplinită, susţine neurologul Dean Mobbs, de la Universitatea Cambridge.

Un obstacol în calea aprofundării experienţelor din apropierea morţii îl reprezintă analizarea lor experimentală, afirmă neurologul Olaf Blanke, de la Institutul Federal de Tehnologie Elveţian din Lausanne, Elveţia. Dar nu e un obstacol de neînlăturat, crede neurologul: „Munca noastră a arătat că acest lucru se poate face pentru experienţele în afara corpului, deci de ce nu și pentru senzaţiile asociate experienţelor din apropierea morţii”?