Fondată pe separarea puterii politice de cea religioasă şi creată de pretinsa forţă eliberatoare a raţiunii, societatea contemporană este condusă de credinţa în progres, ca un înlocuitor pentru credinţa în Dumnezeu. În mijlocul societăţii secularizate se naşte întrebarea: Care mai este astăzi rolul Bisericii?

Încă din secolul al XVI-lea, o serie de factori de ordin cultural şi politic au condus la apariţia fenomenului numit „secularizare”, în urma căruia societatea umană a început să reducă sfera de influenţă a Bisericii. Dacă până atunci religia era considerată ştiinţa supremă ce subordona toate celelalte domenii ale cunoaşterii, în urma schimbării raporturilor dintre societate şi Biserică, teritoriul specific religiei a fost limitat. Secularizarea a însemnat o diluare a valorilor morale şi religioase, valori ce până nu demult erau considerate generatoare de unitate socială. Astăzi, societatea modernă îşi caută coeziunea pornind de la valori civice şi idealuri politice. Structura societăţii din zilele noastre a căpătat un puternic caracter subiectiv, iar acum ea pare să-i domine pe oamenii care iniţial au creat-o.

Societatea europeană a fost construită în principal în jurul a doi poli, care, în timp, au devenit tradiţie: creştinismul şi umanismul. Europa modernă nu îl mai recunoaşte pe niciunul. Deşi nu s-a născut în Europa, creştinismul a avut o contribuţie importantă la unificarea ideologică a spaţiului european. Astăzi, creştinismul are mai degrabă valoare de patrimoniu, şi asta pentru că interesele omului postmodern au fost îndreptate în cu totul alte direcţii, sub presiunea apăsătoare a secularizării, care a privatizat religia şi a mers până acolo încât creştinismul a fost eliminat aproape total din spaţiul public. Atât viziunea estetică şi filosofică umanistă a afirmării „marilor idei generale ale umanităţii” şi a proclamării „nobleţei omului sub forma cultivării sufletului”[1], cât şi viziunea moral-creştină a vieţii au fost înlocuite cu pragmatismul şi relativismul ideologic postmodern. Dacă lucrurile stau aşa şi dacă religia a devenit doar un lucru personal, fiind izolată exclusiv în sfera spaţiului privat, următoarea întrebare revine: Care mai este astăzi rolul Bisericii?

Arhitectura bisericilor creştine – simbol şi semnificaţie

Pentru a vedea care mai este, dar şi care ar trebui să fie, rolul Bisericii şi al religiei în prezent, trebuie mai întâi înţelese rolul şi influenţa lor în trecut. Cercetarea poate beneficia foarte mult de pe urma studiului operelor arhitecturale, care reprezintă adevărate documente istorice şi o mărturie importantă a trecutului. Cercetarea acestor documente se poate asemăna cu o cercetare arheologică, cu un accent pus în mod special pe arheologia gândirii care a dat naştere acestor opere arhitecturale. Din cele mai vechi timpuri, arhitectura a fost un indicator al gradului de dezvoltare şi civilizaţie al unei societăţi, putând fi considerată un barometru al timpurilor în care a fost concepută. Arhitectura este un act social, dar, în acelaşi timp, şi un act cultural, pentru că reflectă cultura, tradiţiile şi obiceiurile locului în care se află şi a societăţii care a creat-o.

Dintre toate tipurile de clădiri, edificiile religioase sunt considerate cele mai importante puncte de reper în istorie. În cadrul multor culturi, religia a ocupat o poziţie centrală, ceea ce a făcut ca biserica să fie clădirea cea mai expresivă, cea mai durabilă şi cu cea mai mare influenţă în cadrul unei comunităţi. În Europa, odată cu recunoaşterea creştinismului ca religie oficială, au început să se ridice clădiri concepute să adăpostească adunarea credincioşilor şi menite să ofere cadrul potrivit pentru închinarea acestora în faţa Divinităţii.

Biserica a ocupat întotdeauna un loc central în cadrul aşezării unde era edificată şi, în acelaşi timp, un loc de seamă în conştiinţa comunităţii care o ridicase. Fie că este vorba de o zonă rurală sau de una urbană, clădirea bisericii trebuia observată de la mare depărtare, ea fiind amplasată în centrul aşezării, câteodată chiar pe o înălţime, pentru a semnala prezenţa lui Dumnezeu în acel loc. În oraşele medievale, dens construite, ale căror străzi formează trasee sinuoase printre fronturile de case compacte, silueta bisericii putea fi distinsă cu uşurinţă, turla înaltă fiind un foarte clar punct de reper, ce marca de obicei centrul oraşului. Aici drumurile se deschid în cadrul unei largi pieţe urbane, un spaţiu public, în jurul căruia se grupează cele mai importante clădiri din viaţa comunităţii: primăria, palatul princiar şi biserica.

Cu trecerea timpului, arhitectura ecleziastică a suferit o serie de transformări semnificative atât ca răspuns la  schimbarea convingerilor, practicilor şi tradiţiilor religioase, cât şi ca urmare a perfecţionării în acord cu dezvoltarea tehnicilor de construcţie. În plus, pentru că ridicarea acestor edificii a atras deseori resurse materiale considerabile şi din ce în ce mai mari, bisericile au rămas, de-a lungul secolelor, printre cele mai impozante clădiri din lume, un fel de zgârie-nori ai epocilor anterioare. De la naşterea creştinismului până în prezent, perioada cea mai semnificativă pentru arhitectura religioasă a fost perioada gotică, ce a lăsat umanităţii edificii ecleziastice impresionante. Impozantele catedrale gotice, adevărate dantelării în piatră, precum Nôtre-Dame din Paris, Chartres, Amiens sau Anvers, Stephansdom din Viena, Domul din Köln sau Domul din Milano, sunt doar câteva exemple care au dăinuit peste timpuri.

Studiul arhitecturii edificiilor ridicate de-a lungul timpului relevă preocupările şi interesele oamenilor care le-au construit. Poziţia centrală din cadrul oraşelor şi aşezărilor rurale a majorităţii bisericilor construite între secolele al X-lea şi al XIX-lea arată poziţia şi importanţa religiei şi a credinţei în viaţa oamenilor. Simbolic vorbind, dincolo de rolul de reper fizic, bisericile, catedralele şi mănăstirile au avut şi rolul de reper spiritual. Adevărate centre de cult şi meditaţie, bisericile erau implicate în educaţia religioasă şi intelectuală, imprimând în mentalitatea oamenilor valorile morale creştine.

Dificultăţile bisericii în secolul al XXI-lea

Astăzi, bisericile îndeplinesc mai degrabă rolul de muzeu. În secolul al XXI-lea, bisericile sunt vizitate mai mult pentru calităţile lor arhitectural-artistice, decât pentru serviciile divine care au loc în interiorul lor. Dacă biserica poate fi considerată în continuare un punct de reper, atunci acest reper este doar unul de ordin cultural, şi mai puţin un reper spiritual. O parte din minunatele clădiri ale bisericilor moştenite de noi din trecut fie au fost dărâmate din diferite motive, fie astăzi nu mai funcţionează ca locaşuri de cult. Din lipsă de enoriaşi, şi implicit de fonduri, în vederea conservării, clădirile bisericilor – multe dintre ele monumente istorice şi de arhitectură – sunt concesionate şi apoi transformate, primind în interiorul lor funcţiuni noi, din cele mai surprinzătoare: hoteluri, restaurante, baruri, biblioteci, locuinţe.

Noile funcţiuni se aşază în vechile forme, iar clădirile bisericilor, golite de înţelesul lor simbolic iniţial, rămân simple carcase fără conţinut. Un hotel cu restaurant ocupă astăzi structura ce a adăpostit mănăstirea benedictină din Catalayud, Spania, construită în secolul al XVII-lea. La fel se întâmplă şi cu un ansamblu mănăstiresc din Maastricht, dar şi cu mănăstirea franciscană din Almendral. Biserica ortodoxă greacă din Glasgow este transformată în hotel cu restaurant şi club de noapte, iar biserica reformată din Amsterdam devine locuinţă particulară. Biserica neo-gotică Sainte Anne din Montpellier, construită în secolul al XIX-lea pe ruinele unei biserici din secolul al XII-lea, a devenit acum un centru expoziţional, iar biserica St. Mary din Dublin găzduieşte un restaurant şi un bar.

Nimic fără Dumnezeu

Până în secolul al XIX-lea, investiţiile materiale consistente făcute în vederea edificării unor clădiri ecleziastice durabile, amplasarea şi dimensiunile bisericilor semnalează poziţia şi importanţa religiei în societate. În egală măsură, istoria contemporană a clădirilor bisericilor arată îndepărtarea societăţii de Biserică, de conţinutul revelat al Bibliei şi, în primul rând, de Dumnezeu. Arhitectura joacă din nou rolul unui barometru care decodifică starea creştinismului şi a creştinilor de astăzi, trăgând semnalul de alarmă în privinţa direcţiei greşite în care se îndreaptă creştinismul demitologizat, secular şi cu valori „aproximative”. Se împlinesc, astfel, într-un anumit sens, cuvintele lui Iisus Christos care, vorbind despre apostolii Săi, spunea: „…dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga” (Luca 19:40).

Societatea creştină modernă nu poate să renunţe la Dumnezeu, mergând înainte ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Într-o lume marcată de relativism şi aflată în derivă ideologică, este nevoie de un punct fix, de repere stabile, de valori care nu se schimbă şi nu se clatină. Soluţia ieşirii din criză şi răspunsul tuturor frământărilor se vor cristaliza atunci când oamenii vor regăsi în vieţile lor „creştinismul tuturor începuturilor”[2]. Societatea modernă poate să îşi continue traseul său evolutiv, dar, cu o condiţie: nimic fără Dumnezeu.