Un interviu cu pastorul Lucian Cristescu.

În lunile ianuarie şi februarie, aţi fost speakerul conferinţei televizate „Începe să trăieşti!”. Ce înseamnă acest titlu? Dacă abia acum începem să trăim, până acum ce a fost?

L. C.: Viaţa este plină de paradoxuri şi unul dintre acestea este că viaţa pe care o trăim nu este încă viaţa pe care o dorim, după care tânjim. Ştirile de la ora 5, veştile din ziare, feţele vecinilor cu care ne întâlnim la scara blocului sau pe stradă, simţămintele colegilor de serviciu, relaţiile din familie – toate mărturisesc că omul trăieşte o continuă frustrare. Trăieşte…, dar încă nu trăieşte.

Viaţa ne este dată ca să atingem cota împlinirii sufleteşti. Oamenii caută formula vieţii împlinite. Ca unul care am trecut prin acelaşi tunel în căutarea ieşirii din întuneric sau din beznă, am simţit datoria să împărtăşesc revelaţia pe care Cartea cărţilor mi-a oferit-o. Ea ne desluşeşte condiţia spirituală în care ne aflăm. Putem fi asemănaţi cu un fir de floare, cu un boboc de trandafir tăiat pus într-un pahar cu apă şi care continuă să înflorească, să dea parfum, să devină floare matură când, de fapt, este în curs de a muri. Pavel numeşte starea aceasta moarte proleptică: o viaţă în curs de moarte.

„Începe să trăieşti!” este un apel către speranţele latente după o viaţă autentică pe care nici omul, nici condiţia lui materială, nici societatea nu o poate asigura, ci doar descoperirea în dimensiunile vieţii personale a prezenţei şi implicării Creatorului. Atât experienţa mea, cât şi aceea a nenumăraţi martori vin să confirme certitudinea că există o viaţă mai bună, indiferent de starea în care suntem. O viaţă autentică: cea care nu se sfârşeşte în moarte şi care continuă la infinit.

Aţi avut 10 prezentări despre răspunsul Bibliei la 10 întrebări esenţiale. Le-aţi numit: „Marile probleme ale omenirii.” Sunt aceste 10 răspunsuri ingredientele care garantează că de acum înainte începi să trăieşti?

L. C.: În opinia mea, cea mai mare problemă a omului este aceea că nu se cunoaşte. Este dispus să cunoască multe lucruri din jur, să investigheze lumea obiectivă, însă îi lipseşte timpul, apetitul şi ucenicia de a se cerceta pe sine însuşi, de a-şi identifica problemele şi de a le găsi soluţia. Cele zece seri au prilejuit doar stabilirea unui cadru, a zece lumini de poziţie, în raport cu care omul să ajungă să identifice locul în care se găseşte şi, în funcţie de aceasta, să acţioneze conform reţetei pe care cartea milenară, Sfânta Scriptură, o dă cu garanţia eficienţei.

Nu aţi vorbit despre finanţe, despre criză. Intenţionat? 

L. C.: Cred că toate crizele constituie doar cadrul, constituie doar epifenomene ale problemei reale a omului, care nu ţine de exterior, ci de dezordinea lui lăuntrică. Cine sau ce a declanşat crizele? Ascultaţi ce zic comentatorii, analiştii… Egoismul, rapacitatea, preocuparea doar de sine, de îmbogăţire, exacerbarea pretenţiilor din partea băncilor, speculaţia valului – din punct de vedere economic – toate acestea au creat şi vor mai crea haosul economic. Remediul, cum spunea un gânditor al secolului trecut, Whittaker Chambers, rădăcina tuturor problemelor nu este de natură economică, ci de natură spirituală, morală. Aici cred că se află butonul de acţionare.

Aţi îndemnat oamenii să trăiască, în timp ce, la toate colţurile, se proclamă sfârşitul lumii. Ultima dvs. prezentare s-a intitulat „Apocalipsa de lumină”. Viitorul e despre viaţă?

L. C.: În ultim conferinţă, am amintit în treacăt angoasa pe care omul o încearcă atunci când aude sau pronunţă cuvântul „Apocalipsă”. Chiar fără să fi citit cartea Apocalipsa, el este deja setat să înţeleagă, să traducă cuvântul prin „catastrofă”, „holocaust”, „nimicire”. Apocalipsa este revelaţia lui Iisus Christos, a Aceluia care a demonstrat iubirea Sa dăruindu-Se pe deplin, pentru omul păcătos. Iar viitorul ştiu că este în mâna lui Dumnezeu. El a pregătit pentru toţi cei care Îl aleg un singur destin – viaţa veşnică. Apocalipsa este ultimul spaţiu al păcatului şi al răutăţii. Apocalipsa înseamnă nu nimicirea omenirii, ci nimicirea păcatului, a efectelor lui şi a cauzei păcatului. Cei care Îl caută pe Dumnezeu, care îşi aliniază viaţa la principiile care asigură binele sufletesc şi social, adică îşi aliniază viaţa voii lui Dumnezeu, aceia au asigurarea că Dumnezeu le pregăteşte, prin Apocalipsă, un cer nou şi un pământ nou, unde păcatul, suferinţa și moartea nu vor mai fi. Apocalipsa este o carte a speranţei.

Când aţi început să trăiţi?

L. C.: Întrebarea mă obligă să vorbesc despre mine. Am crescut într-o familie cuminte, bună, care însă n-a avut niciun fel de legătură nici cu Biserica, nici cu Biblia, nici cu rugăciunea. Am trăit crezând în ştiinţă, format de tatăl meu, om bun, dar agnostic. La vârsta când adolescenţii îşi caută identitatea şi caută un sens în viaţă, după ce am încercat versiunea misticii orientale şi a filosofării, cu sufletul tot golit am descoperit Evanghelia. A fost o conjunctură interesantă. La îndemnul profesorului meu de estetică, care a amintit de Evanghelii, m-am hotărât să caut cartea pentru o mătuşă care lucra, paradoxal, chiar la Patriarhie. Am obţinut-o cu greu, iar Evangheliile au fost marea deschidere de obloane, orizontul luminat care a venit cu toate răspunsurile în persoana lui Iisus Christos. Aveam 21 de ani când a avut loc acest fenomen şi, până acum, în ciuda slăbiciunilor personale şi a greşelilor pe care le regret, pot totuşi să spun că viaţa mea a avut o traiectorie cât de cât rectilinie şi ascendentă. Nu datorită mie, ci datorită Aceluia care Se pleacă spre cel care Îi cere ajutorul şi îl asistă într-o viaţă mai bună.

Un om care doreşte să se regăsească spiritual are 1.000 de surse în jur. Se pare însă că, pe măsură ce cunoaşterea creşte, omului îi este tot mai greu să se decidă. Este cunoaşterea un dezavantaj pentru credinţă? Cum poate o persoană educată postmodern să dobândească siguranţa că există criterii clare pentru identificarea drumului spre Dumnezeu?

L. C.: Educaţia a cunoscut şi ea un traseu evolutiv. Una era educaţia la începutul epocii moderne, alta este cea care se administrează astăzi în instituţiile de educaţie. Cu secole în urmă, educaţia urmărea formarea unor oameni. Educaţia de astăzi este orientată aproape exclusiv spre lumea obiectivă sau a obiectelor, spre lumea din jur, spre cadrul în care omul trebuie să trăiască, ignorându-l pe om. Chiar şi aşa-zisele ştiinţe pozitive, cum e psihologia, nu vorbesc despre problemele omului, ci mai mult descriu omul ca pe un obiect. Care ştiinţă din curriculumul şcolar se mai ocupă astăzi de omul în sine, de problemele şi căutările sale, de nevoile sufletului său? Postmodernismul etalează un deşert în care oamenii bântuie sau rătăcesc fără direcţie.

Niciodată dezvoltarea intelectuală nu a obstrucţionat relaţia omului cu Dumnezeu. Am în minte o statistică de la începutul secolului trecut, confirmată după cca 70 de ani, care indică 40-42% de savanţi creştini, cu profund ataşament faţă de valorile spirituale. Acest lucru elimină orice comentariu. Sunt laureaţi Nobel care îşi mărturisesc în mod deschis apartenenţa lor la Dumnezeul iudeo-creştin.

Din momentul în care omul se pleacă spre sine însuşi, sondându-şi nevoile, va descoperi caracterul unic şi inconfundabil al singurei surse care poate să îi ofere stabilitate şi răspuns în hăţişul problemelor lui. Omul care a beneficiat de o instruire solidă şi care şi-a descoperit adevăratul loc înaintea necunoscutului şi a lui Dumnezeu va fi favorizat în a beneficia de oferta lui Dumnezeu mai mult decât acela care a fost privat de informaţie sau de sursele de informaţie.

Ce loc credeţi că ocupă postmodernismul în planul lui Dumnezeu pentru lume? Este postmodernismul doar o etapă tulbure? Ce mai poate urma?

L. C.: Cineva ar putea spune că postmodernismul nici nu a existat în planul lui Dumnezeu. Este o etapă de degenerescenţă. În atotştiinţa Lui, Dumnezeu nu este surprins, iar postmodernismul, în loc să fie un handicap, poate să fie fereastra de lansare cea mai fericită. Postmodernismul a construit o lume fără Dumnezeu, iar sufletul omului, sufletul lui homo religiosus, cum spunea Eliade, tânjeşte după o atingere cu transcendentalul. Foamea aceasta este resortul cel mai puternic care îl poate împinge pe om spre sursa revelaţiei lui Dumnezeu. Cred că postmodernismul sau foamea spirituală cronică şi, în același timp, acută este cadrul cel mai potrivit pentru ca lumea globalizată să audă şi să reverbereze la un ultim apel al lui Dumnezeu înaintea ceasului de lumină al Apocalipsei.

Cum poate Biserica să-şi păstreze identitatea, dar şi credincioşii, într-o lume care nu mai agreează impunerile? De o parte e dogma imuabilă, rece, acuzată de inadecvare socio-culturală. De cealaltă parte este compromisul: cedezi un pic, ca să nu pierzi tot. Există o soluţie mai bună decât cele două opţiuni?

L. C.: Cineva m-a întrebat, într-o ocazie, dacă sunt conservator sau liberal. Cu alte cuvinte, dacă ţin la ce a fost şi care ar trebui să rămână sau dacă accept adaptarea la datele unei lumi în continuă schimbare. Orice răspuns dai, este greşit. Din punct de vedere al valorilor, eu cred că există o permanenţă. Legea gravitaţiei este o constantă. Nu se schimbă, indiferent de opţiunile omului. Sufletul îşi are şi el legile sale care sunt mulate pe caracterul lui Dumnezeu şi care sunt ajustate exact structurii şi funcţionalităţii noastre. Ele nu pot fi schimbate. Dacă percepem dogmele ca nişte verdicte instituţionale e una, dar dacă dogmele sunt esenţa revelaţiei divine şi a cărţii noastre tehnice, e alta. Din punctul de vedere al ataşamentului faţă de valorile şi principiile care asigură viaţa şi pe care le-a emis Dumnezeu, eu sunt conservator. Vizavi de modul în care le aplic nu pot să fiu decât liberal, în sensul de a-mi ajusta tirul şi modul de adresare şi modalitatea de reacţie în funcţie de datele în schimbare. Eu cred că Biserica şi-a pierdut identitatea în momentul în care, în primul rând, a încercat să negocieze ceea ce nu este de negociat şi, în al doilea rând, chiar dacă nu a negociat, a uitat să aplice, să trăiască modelul teoretic al vieţii creştine. Ceea ce îi reproşa Mahatma Gandhi religiei creştine erau creştinii, adică divorţul dintre teorie şi practică. Biserica îşi face probleme gratuite atunci când încearcă să adapteze dogmele. Lumea cere altceva: puncte fixe şi modele practice.

Ca pastor şi lider creştin care credeţi că sunt argumentele care să convingă omul simplu, de pe stradă, că Biserica nu este doar o etapă în evoluţia lumii, ci o instituţie necesară permanent?

L. C.: Spuneam că omul este homo religious… Biserica nu este o instituţie care a apărut printr-o conjuncţie istorică, socială, ci este cadrul dimensiunii spirituale pe care omul o poartă în suflet. Religia a existat dintotdeauna şi va rămâne, instituţională sau nu.

Se vorbeşte mult despre faptul că Marea Britanie este un model pentru celelalte ţări care vor pierde instituţia Bisericii…

L. C.: Eu cred că instituţia Bisericii a încetat să mai fie Biserică din momentul în care s-a instituţionalizat. Vreau să mă explic… În modelul apostolic, Biserica era lipsită de ierarhii şi privilegii, de cler şi laici, şi era un organism funcţional, în care fiecare organ slujea altor organe şi întregului. Din momentul în care au apărut drepturi, poziţii şi ierarhi, din momentul în care omul a fost împiedicat de la o relaţie nemijlocită cu Dumnezeu, mediată în schimb de un şir de sfinţi – „până la Dumnezeu…” – Biserica a intrat pe panta descendentă. Revoluţiile epocii moderne, revoluţiile burghezo-democrate au rupt ultimul văl de autoritate şi transcendenţă pe care Biserica îl mai purta ca să mascheze lipsa ei de relevanţă pentru societate. Eu cred totuşi într-o Biserică vie, în care cel mai mare este slujitorul celorlalţi, în care se exersează prin modelul întâi-stătătorilor, dragostea, jertfirea, slujirea creştină. Această Biserică este singura care supravieţuieşte în postmodernism şi chiar creşte.

Unii consideră că religia trage societatea în jos, în timp ce Occidentul cunoaște o dezvoltare accelerată datorită secularismului. Cum evaluaţi o asemenea interpretare?

L. C.: Ţările nordului Europei au un standard de viaţă şi de civilizaţie superior ţărilor din sudul Europei, dar, dacă cineva urmăreşte istoria acestor ţări, poate să descopere că nordul a beneficiat de Reformă, care poate să fie redusă la o singură esenţă: punerea Bibliei în mâna credinciosului de rând. Lucrul acesta este cel mai semnificativ act prin care reformatorii îşi justificau crezul în preoţia universală – fiecare credincios devine un preot cu acces direct la Mântuitorul şi la Dumnezeu.

Responsabilizarea individului a transformat societatea. Ceea ce vedem noi azi în ţările nordice este doar inerţia unor vectori sau forţe care au impulsionat un progres şi o traiectorie. Cu toate că locomotiva a fost desprinsă de vagoane sau, altfel spus, cu toate că societatea L-a pierdut pe Dumnezeu, inerţia acestei mişcări încă se recunoaşte în gradul de respect faţă de valorile comunităţii, faţă binele social şi al cetăţii. Acesta este, în opinia multor istorici şi filosofi, marele secret al înaltelor civilizaţii europene.

Lumea postmodernă vrea esenţe, în 30 de secunde. Care ar fi versiunea dvs.?

L. C.: Pentru că dezbatem mottoul „Începe să trăieşti!”, îţi voi împărtăşi crezul meu: viaţa este asigurată de legi. Legile acestea sunt neschimbătoare. Au fost aceleaşi în urmă cu 2.000 de ani. Sunt aceleaşi şi astăzi. Viaţa împlinită şi fericirea sunt la fel de posibile cum au fost pe timpul lui Iisus Christos. Cred că în faţa fiecăruia se află uşa deschisă al cărei prag aşteaptă doar să fie trecut.

A apărut, nu demult, o carte a Papei Benedict al XVI-lea. Titlul cărţii este Light of the World: The Pope, the Church and the Signs of the Times. Care credeţi că sunt „semnele timpului” acum, în anul 2011?

L. C.: Mă voi rezuma la opinia lui Iisus Christos, pe care a exprimat-o în Evanghelia după Matei, capitolul 24. Cu toate că evenimentele se află într-un curs precipitat în predicţia Mântuitorului – războaie, boli, foamete, nelinişte socială – nu pe acestea le indică El drept semne. Ele au fost dintotdeauna, chiar dacă astăzi sunt mai ample. Pentru El, singurul semn care marchează cu adevărat ultimul segment al istoriei este explozia de lumină şi de informaţie cu privire la salvarea individului. E ceea ce El spunea în Matei 24:14, că Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea. Atunci va veni sfârşitul. Răspunsul la această propovăduire a Evangheliei este condiţionat de gradul de foame al sufletului. Din acest punct de vedere cred că niciodată omenirea n-a fost mai flămândă după Evanghelie, după salvarea lui Dumnezeu, după o filosofie a vieţii şi a dăinuirii. Pierderea ancorelor, degradarea valorilor care au fost bune timp de milenii, împreună cu consecinţele – haos şi nefericire – pe care această degradare le-a adus, toate pregătesc apetitul dureros al omului după mesajul lui Dumnezeu. Priveşte în jur şi vei vedea o lume în agonie, care se zbate, vrea să trăiască și nu ştie cum. „Începe să trăieşti!” este apelul actual pentru omenirea din jurul meu.