Un individ al cărui gât părea mai lat decât înalt a fost primul care mi-a atras atenţia în aeroport. Stătea în faţa unei ieşiri, cu mâinile la spate şi picioarele depărtate, molfăind ceva într-o manieră foarte vizibilă. I-am văzut rânjetul birjăresc, amestecat cu un soi de furie când striga după doamna care-i refuzase taxiul: „Atunci dispari de-aici! Nu vezi că îmi mănânci timpul?” A fost o secvenţă jenantă de Românie haiducească, nu în sensul idilic, ci în sensul brutal, neaoş. La secvenţa aceasta, se adaugă bădărănia din trafic, nervii comersantelor cărora le-ai dat înapoi marfa probată, aerul ofensat al funcţionarelor care cred că îţi fac o favoare, atitudinea superioară a poliţistului căruia îi ghiceşti satisfacţia că te are la mână sau lehamitea unor medici scârbiţi de boale şi bolnavi.

România haiducească se vede cel mai bine, însă, într-un paradox: justiţia particulară alături de o incredibilă indiferenţă. E vorba de românul care îşi face dreptate singur şi, în rest, nu-i pasă. Dacă poate să câştige pe sub mână, dacă nu are nevoie de spital, dacă are ce-i place să mănânce, indiferent de calitatea produsului, e bine, nu vrea schimbarea. Dacă se descurcă aşa, îi e lehamite să facă altfel. Dacă nu, face o factură falsă, dă „atenţii” la spital sau cumpără produse contrafăcute. Viaţă haiducească – te descurci azi, mâine mai vezi tu.

Planurile de viitor presupun să fii administrator, să îţi organizezi viaţa, să înveţi să trăieşti într-o comunitate în care viaţa şi confortul tău interferează cu ale celorlalţi. Guvernanţii ştiu bine cum este majoritatea românilor şi, până când balanţa nu se înclină în sensul responsabilităţii personale, nici ei nu vor face mare lucru întru schimbare. Haiduci sunt şi printre ei.

Reforma în sănătate este unul dintre capitolele vieţii sociale şi politice româneşti care ilustrează foarte bine cele de mai sus. Incredibil de nonşalant, ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, declara, în iulie a.c., la Consiliul Reprezentanţilor Unionali (CRU), că „nici Superman, nici Spiderman” nu puteau face ordine în sistemul sanitar românesc în timpul scurt avut la dispoziţie. Ministrul a fost „consternat” de „halul sistemului” moştenit şi s-a gândit des, în ultimul timp, dacă „merită” ca UDMR să guverneze în situaţia prezentă… Declaraţia e uluitoare. Adică, dacă e prea grea schimbarea, mai bine spui „Nu, mulţumim!” Problema e că ţara asta rămâne a nimănui. Nu zic că n-o deţine nimeni – mereu vor fi unii dornici s-o posede – spun doar că nu o recunoaşte nimeni, nu s-a format o masă critică a celor care chiar vor să aibă grijă de ţară, înainte de alte interese.

Un cineva care să iubească România ar fi prea puţin. Schimbarea nu va mai părea utopică abia atunci când va porni construcţia unei majorităţi care să iubească România. E drept că schimbarea de ansamblu se va produce când statul va crea oportunităţi reale ca oamenii să renunţe la haiducie în favoarea educaţiei şi a traiului aşezat. Dar statul nu va crea oportunităţile până când o masă critică de oameni nu vor impune o gândire mai bună. Un sfânt, un om drept în plus înseamnă un haiduc în minus. Am nevoie de mine cinstit, de aproapele meu cinstit. Şi mai ales de eliminarea ideii că haiducia ne salvează de România.