Toţi oamenii vor să trăiască mai mult, dar nimeni nu vrea să se confrunte cu efectele îmbătrânirii. Înţelegerea procesului de îmbătrânire ne poate oferi însă diferite soluţii pentru a încetini procesul și pentru a ne bucura de sănătate și vitalitate vreme mai îndelungată.

În mitologia greacă există o poveste extrem de tristă a prinţului troian Tithon. Iubita lui, zeiţa Eos, l-a rugat pe Zeus să-i acorde lui Tithon viaţă veşnică, însă a uitat să specifice şi tinereţe veşnică. În timp ce zeiţa zorilor rămâne tânără şi frumoasă, Tithon degenerează într-o senilitate îngrozitoare. În cele din urmă, Eos l-a închis într-o cameră din palatul ei ceresc, de unde se putea auzi vocea lui slabă, cerându-şi moartea.

De-a lungul istoriei, visul tinereţii veşnice se poate întâlni în multe civilizaţii, dar abia în secolul al XX-lea au început cercetările privind longevitatea. Şi deși știm cum îmbătrânim, în afară de procesul biologic, nu știm de ce îmbătrânim. Creștinii și-au găsit răspunsul la această întrebare în Biblia sau Sfânta Scriptură. Este interesant că savanţii spun că, în toate stadiile vieţii, chiar şi până la sfârşitul ei, organismul nostru face tot ce e cu putinţă pentru a rămâne în viaţă – cu alte cuvinte este programat nu pentru îmbătrânire şi moarte, ci pentru supravieţuire.¹

Procesul îmbătrânirii este însă unul de analizat, pentru că fiecare dintre noi ne vom confrunta la un moment dat cu el. De obicei, evităm să ne gândim la sfârşitul vieţii, chiar dacă azi trăim mai mult decât se trăia în trecut. În ţările dezvoltate, speranţa de viaţă creşte cu 5 ore în fiecare zi, încât numărul vârstnicilor care au trecut de 80 de ani este în continuă creştere. În zilele noastre, cauza principală de deces este procesul de îmbătrânire în sine şi diferitele boli la care dă naştere. În secolul al XVIII-lea, speranţa de viaţă era sub 40 de ani. Azi este de 80. În ultimii 100 de ani, speranţa de viaţă a crescut cu peste 30 de ani.

Motivele pentru care media de vârstă și durata de viaţă au crescut sunt destul de clare pentru cercetători. În urma cercetărilor, anumite elemente ale unui stil de viaţă nociv, care ducea mai repede la moarte, au fost catalogate ca fiind rele, iar populaţia a început să ia decizii alimentare sau de stil de viaţă corecte. De exemplu, dacă în secolele trecute obezitatea era considerată ca un semn de nutriţie bună, întâlnită în rândurile clerului sau familiilor regale, azi se ştie că, în special, obezitatea abdominală se asociază cu formarea de metaboliţi toxici, de tulburări în semnalizare a insulinei, de rezistenţă la insulină şi de leziuni ale celulelor pancreatice beta.

De ce îmbătrânim?

Explicaţia cea mai acceptată azi este că moleculele şi celulele sunt lezate, inclusiv membranele lor, şi îmbătrânirea este produsă de acumularea de o viaţă întreagă a acestor leziuni nereparate. Îmbătrânirea duce la creşterea numărului  de molecule biologice disfuncţionale, deoarece mecanismele de înlocuire şi reparare sunt suprasolicitate, crescând astfel vulnerabilitatea faţă de bolile legate de vârstă.

Iată, pe scurt, principalele semne ale îmbătrânirii: pierderea masei musculare numită sarcopenie, pierderea mobilităţii musculoscheletale, scăderea masei osoase (osteoporoza), subţierea şi scăderea elasticităţii tegumentelor, anemia normocitară progresivă, scăderea numărului celulelor în creier, ficat şi rinichi, cu reducerea masei organelor respective, precum şi tulburarea vindecării rănilor.

Telomerele şi îmbătrânirea

Telomerele sunt structuri specializate la capetele cromozomilor, cu rolul de a menţine integritatea lor. Telomerele sunt alcătuite din nucleoproteine şi sunt menţinute de enzima telomeraza. După un număr de diviziuni celulare, telomerele se scurtează atât de mult, încât celula nu mai poate trăi.

Azi se consideră că îmbătrânirea este o boală genetică, multifactorială, pe care o moştenim cu toţii. S-a observat că la animalele de laborator este posibilă întârzierea procesului de îmbătrânire. S-a văzut că reducerea aportului alimentar poate ameliora viaţa la bătrâneţe şi să ducă la prelungirea ei.

Restricţia calorică nu numai că prelungeşte durata de viaţă a animalelor de laborator, dar şi timpul pe care-l trăiesc fără boli. Din anul 1935 ştim că şobolanii ţinuţi la o restricţie calorică au trăit mai mult. La un regim normal, şobolanii trăiesc 3 ani. Dacă au la dispoziţie o hrană îmbelşugată, fără nicio restricţie, trăiesc 2 ani. Dacă sunt supuşi unei alimentaţii cu restricţie calorică trăiesc 4 ani. Şoarecii trăiesc cu 50% mai mult dacă li se reduce aportul de calorii cu 50%. Mai mult chiar, mamiferele supuse unei restricţii calorice sunt protejate de cancer, boli cardiovasculare, diabet de tip 2 şi boala Alzheimer. Se pare că lipsa nutrienţilor face ca organismul să-şi dirijeze resursele de la creştere şi reproducere spre funcţiile de supravieţuire.

Deoarece pe oameni nu se pot efectua studii de restricţie calorică, s-a efectuat un studiu de 20 de ani pe maimuţele macaccus rhesus, care sunt mai apropiate de om din punct de vedere anatomic decât viermii şi şoarecii. Când maimuţele au ajuns la vârsta de 10 ani, care echivalează cu vârsta de adult la om, jumătate din animale au primit cu 30% mai puţine calorii decât celelalte. Grupul cu restricţie calorică a trăit mai mult, a avut o mortalitate mai mică, iar bolile legate de vârstă au apărut mai târziu.

De asemenea, atunci când există un belşug de alimente şi nivelul stresului este mic, genele stimulează creşterea celulară şi reproducerea. Când hrana e mai puţină şi condiţiile mai rele (stres) activităţile genelor se schimbă în direcţia protejării şi menţinerii celulelor. Începând din anii 1990 există Societatea Internaţională de Restricţie Calorică, cu mai multe mii de membri, care se hrănesc cu un aport de calorii mai mic cu 10-30%. Inima acestor oameni este cu 15 ani mai tânără decât a oamenilor cu o nutriţie normală.

Încetinind procesul de îmbătrânire

În prelungirea duratei de viaţă, joacă un rol nu numai restricţia calorică în general, ci şi scăderea ingestiei de proteine. Este foarte interesant că, atunci când se ridică obiecţii împotriva regimului total vegetarian, se spune că nu conţine suficiente proteine şi nici calitatea proteinelor nu este satisfăcătoare.

Aceste păreri sunt contrazise de cercetări care au ajuns la concluzia că organismul uman nu are nevoie de atâtea proteine cum se credea mai înainte, 0,5 g pe kilogram de greutate corporală fiind suficiente. Cercetările recente confirmă faptul că alimentaţia bogată în proteine accelerează îmbătrânirea şi riscul apariţiei bolilor canceroase. Din acest punct de vedere, vegetarienii sunt avantajaţi.

Şi încă un motiv pentru care vegetarienii sunt avantajaţi în ceea ce privește îmbătrânirea este acela că reducerea ingestiei de metionină prelungeşte viaţa, aminoacidul metionină fiind prezent în cantităţi mari în proteinele din carne şi alte produse animale. Iar ultimele cercetări au găsit că restricţia de proteine este mai utilă decât restricţia calorică. Astfel, pentru întârzierea proceselor de îmbătrânire, savanţii recomandă creşterea consumului de zarzavaturi şi fructe. Dacă acestea ar fi fost hrana zeilor din mitologie, atunci poate că Tithon s-ar mai fi putut bucura de câţiva ani de compania zeiţei Eos.


¹ Scientific American Magazine, 2010, septembrie, p.24-31.