Coboram de pe vârful Omu alături de câteva zeci de tineri. Nu fusese un traseu ideal și eram în întârziere faţă de planul originar. Era aproape 9 seara și mai aveam încă 3-4 ore de mers până la tabără. Pădurea făcea și mai dens întunericul care începea să îmbrace muntele și, încet-încet, minţile noastre.

Vezi toate articolele din seria „Pandemie de speranţă”.

Nu cred că are cineva dificultăţi în a-și imagina pentru ce n-am rugat în acea noapte, pe munte: să ne găsim drumul în întuneric și să scăpăm bine din toată povestea. Pentru ce altceva să ne rugăm dacă nu pentru protecţie și pentru un sfârșit cât mai grabnic al crizei?Oamenii, până atunci voioși, au devenit întâi tăcuţi, apoi încordaţi. Rugăciunile calme și încrezătoare, înălţate cu voce tare în grup, au fost primul răspuns la criză. Dar teama ameninţa să se transforme în panică, la unii mai repede decât la ceilalţi.

Panica însă are puterea să-i transforme pe oameni. Nu mult după rugăciuni, printre propuneri mai puţin raţionale, lacrimi, reproșuri, ţipete sporadice de teamă și gesturi mai degrabă egoiste, am avut cu toţii suficient (aparent interminabil) timp să descoperim ce reacţii apar în faţa necunoscutului ameninţător.

A doua zi, în tabără, ne străduiam să uităm lucruri pe care fie le făcuserăm, fie le văzuserăm cu o seară înainte și să ne purtăm ca și când toate acele lucruri nu se întâmplaseră. Rugăciunile ne fuseseră ascultate și ajunseserăm cu bine în tabără, dar, precum bruiajul la un aparat vechi de radio, o disonanţă se strecurase în gândurile noastre și ne tulbura starea…

De ce atâtea reacţii de care ne era rușine? În același timp, ar fi fost oare posibil să fi reacţionat complet diferit? Iar aceste două întrebări duceau inevitabil la o a treia:

Ne-am rugat oare pe munte pentru tot ce ar fi trebuit?

De ce nu realizăm carenţele rugăciunii în timp de criză?

„Să nu exagerăm noutatea situaţiei”[1], scria C.S. Lewis când tocmai noutatea era unul dintre aspectele principale ale crizei căreia încerca să-i răspundă. Bomba atomică își anunţase prezenţa prin două demonstraţii tragice la Hiroshima și Nagasaki și anxietatea oamenilor era în creștere. „Cum să trăiești cu o asemenea ameninţare?” La această omniprezentă întrebare, Lewis răspunde succint: ca în orice altă perioadă în care diverse ameninţări au planat asupra omenirii. Cel mai important, credea Lewis, este ca ameninţarea sau criza să nu ne împiedice să facem lucrurile fără de care viaţa noastră nu mai anticipează Cerul (să ne rugăm, să lucrăm, să învăţăm, să ascultăm muzică, să îmbăiem copiii, să ne jucăm, să vorbim ș.a.m.d.) și fără de care noi nu mai anticipăm mântuirea.

Bombele „ne pot distruge trupurile (și un microb poate face același lucru), dar nu e nevoie să ne ia în stăpânire minţile”[2], încheia Lewis.

Departe de a sugera contestarea pericolului sau ignorarea lui, cuvintele lui Lewis ne fac favoarea de a ne concentra atenţia la o întrebare esenţială:

Nu cumva, în vreme de criză, viaţa ar trebui să însemne mult mai mult decât preocuparea de a evita ameninţarea și nu cumva, în vreme de criză, rugăciunile noastre ar trebui să cuprindă mult mai mult decât cererea de a fi protejaţi?

În ciuda aparenţelor, cuvintele lui Lewis nu reprezintă o exagerare. Dimpotrivă, dacă recunoaștem relevanţa exemplului lui Iisus aflat în cea mai mare criză între grădina Ghetsimani și Golgota, realizăm că răspunsul lui Lewis este doar o reflexie parţială a Modelului.

Modelul lui Iisus

Isus le-a zis atunci:„Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici și vegheaţi împreună cu Mine.” Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ și S-a rugat, zicând:„Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu” (Matei 26:38-39).

În criză, Iisus S-a rugat pentru eliberarea de povară („depărtează de la Mine paharul acesta!”). Dar a fost în permanenţă conștient și dispus să accepte că cererea lui ar putea fi imposibil de îndeplinit.

În criză, Iisus a simţit atât nevoia de sprijin, cât și durerea de a nu-l fi primit de la cei pe care îi iubea. Dar nu a fost măcinat de resentimente. În criză, Iisus a primit mângâierea Tatălui, și aceasta i-a hrănit compasiunea cu care, în timp ce criza Lui se intensifica, i-a îndemnat pe discipolii Săi să se odihnească.

În cuvintele lui Iisus trebuie descoperit însă și gândul acela al Mântuitorului pe care Îl descria mai târziu apostolul Pavel (Filipeni 2:5-8): Iisus ar fi dorit îndepărtarea cupei, dar doar dacă aceasta s-ar fi putut face fără să fie periclitat planul Lui prioritar – acela de a-l salva pe om. În criză, Iisus iubea.

Cuvintele „totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu” nu au însemnat abandonul sau resemnarea Sa, ci o cerere. Fără să Se îndoiască de superioritatea planului lui Dumnezeu în faţa nevoii Sale de îndepărtare a suferinţei, în criză Iisus tânjea să se împlinească voia lui Dumnezeu.

Mai târziu, dar tot în criză, Iisus a dat de mai multe ori mărturie despre caracterul lui Dumnezeu (în faţa judecătorilor Săi și a gloatei). A continuat să Se roage, dar nu doar pentru Sine, ci și pentru ceilalţi (soldaţii care L-au răstignit). A iertat (pe Petru, pe tâlharul răstignit). A avut grijă de mama Sa (i-a încredinţat-o lui Ioan). S-a cutremurat de spaima despărţirii de Tatăl, dar Și-a exprimat-o făcând apel tot la cuvintele Scripturii (confirmând astfel că până și acea spaimă L-a îndreptat tot către Tatăl căruia nu-I mai putea simţi prezenţa).

Nimic egoist, niciun gest regretabil. Dimpotrivă, a continuat să Se roage, să lucreze, să înveţe de la Tatăl, să asculte, să aibă grijă de ai Săi, să li se adreseze celor care au avut nevoie de cuvintele Lui. Și astfel a devenit modelul nostru.

Ce ne dezechilibrează în criză?

Moartea. Teama de ea.

Iisus a dat de înţeles că în ochii Săi toate morţile sunt la fel de urâte – și cele în urma îmbătrânirii, și cele premature, generate de boli, de catastrofe sau accidente. Toate amintesc de faptul că moartea a intrat în lume prin păcat, este o consecinţă a păcatului și, în final, o plată pentru păcat. Iar oamenii care nu acceptă iertarea lui Dumnezeu, indiferent cât de mult s-ar zbate pentru a-și prelungi viaţa pe pământ, nu pot aștepta la Marele Sfârșit nimic altceva (Luca 13:1-5).[3] Dacă singurul mobil din spatele acţiunilor cuiva este teama de moarte, niciuna dintre strategiile pe care și le-ar construi și niciuna dintre acţiunile pe care le-ar întreprinde nu îi va fi în final de vreun folos.

Pe această temelie, învăţătura lui Iisus din Luca 13 transmite un mesaj implicit: singurul nostru răspuns benefic în faţa tragediei este cercetarea sinelui, a propriei vieţi și schimbarea acesteia. O criză poate trece mai ușor sau ne poate cere să plătim un preţ greu de suportat. Dar, oricare ar fi situaţia, o criză nu e un moment în care să-L căutăm pe Dumnezeu de frică sau pentru a-I merita favoarea și protecţia. Criza este un moment în care să înţelegem că există un plan mai larg și mai bun al lui Dumnezeu pentru noi. E un moment în care să realizăm că putem ieși de sub blestemul morţii și că putem trăi cu încredere în salvarea oferită de Dumnezeu.

Într-un moment de grea încercare, cea mai mângâietoare revelaţie este că, prin criza Fiului lui Dumnezeu, a devenit posibilă ieșirea cu bine din criza noastră cea mai cruntă – moartea eternă. Teama de moarte se disipează, pentru că devine irelevantă în contextul învăţăturii lui Iisus („Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul” – Matei 10:28).

Teama de despărţire, în schimb, este esenţa dramei lui Iisus („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” – Matei 27:46). Și, pentru că Iisus știa că aceasta este – fie că ne dăm seama, fie că nu – și esenţa dramei noastre, surparea zidului de despărţire dintre noi și Dumnezeu a devenit esenţa crizei Sale, motivul și ţinta jertfei lui Iisus. „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” În niciun caz „necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia” (Romani 8:35). În niciun caz, deci, criza. Criza poate aduce, în cazurile cele mai rele, moartea. Dar nici criza, „nici moartea” (Romani 8:38) nu poate să producă despărţirea noastră de Dumnezeu!

Răscrucea

Există o distincţie determinantă între teama de moarte și teama de despărţire, care explică diferenţele dintre comportamentele oamenilor și rugăciunile lor pe timp de criză.

Unii se tem de moarte și fac orice, până și cele mai reprobabile gesturi, pentru a-și salva viaţa. Frica de moarte ne limitează rugăciunile la ce avem nevoie pentru conservarea vieţii. Nu e nimic demn de urmat într-un asemenea exemplu, „căci oricine va vrea să-și scape viaţa o va pierde” (Marcu 8:35)

Alţii se tem de despărţire. Nu doar de Dumnezeu, ci și de cei dragi. Nu e nimic vinovat, rușinos sau degradant în această teamă. Iisus Însuși S-a temut de despărţire. Nu S-a temut de moarte, ci de despărţirea de Tatăl pe care o putea produce ea. Teama despărţirii are însă un rezultat opus celui generat de teama de moarte.

Teama despărţirii nu ne îndepărtează de cei de lângă noi, ci ne aduce și mai aproape de ei, nu ne face mai egoiști, ci mai altruiști, nu ne face să ne panicăm, ci să ne ordonăm gândurile, nu ne face să simţim că ni se scurge timpul printre degete, ci ne face să umplem timpul cu cele mai valoroase amintiri pentru cei dragi.[4] Teama despărţirii nu ne face să implorăm cu disperare cruţarea propriei vieţi, nici să dezvoltăm frustrări împotriva lui Dumnezeu, ci ne face să ne lipim inima de inima Lui, pentru că dorim să-L revedem în ziua învierii.

Rugăciunea născută din teama despărţirii nu elimină și nici nu are motive să elimine invocarea protecţiei lui Dumnezeu sau solicitarea sprijinului din partea Sa și a celor din jur.

De fapt, teama despărţirii nu sărăcește, ci îmbogăţește conţinutul rugăciunilor noastre, în acord cu ceea ce înseamnă o viaţă trăită pentru Dumnezeu și pentru cei din jur, mai ales în vreme de criză.

Întrebări mai bune…

O asemenea perspectivă asupra rugăciunii în timp de criză face să apară pe radarul preocupărilor noastre întrebări de profunzime, care trec dincolo de necesarele întrebări despre riscurile aduse de o criză și soluţiile pe care le avem. „Cât de bine Îl cunosc și Îl înţeleg pe Dumnezeu?”, „Câtă încredere am ajuns să am în El?”, „Sunt dispus să merg cu El pe orice drum mi s-ar deschide?”, „Cum sunt viaţa mea și relaţiile mele acum?”, „Cum m-ar găsi orice criză care ar putea apărea în viaţa mea?”.

Modelul lui Iisus, în criza Sa dintre Ghetsemani și Golgota, ne dezvăluie că rugăciunile Sale au reflectat astfel de preocupări profunde. Iar în răspunsul Lui la criză descoperim treptat pentru ce putem și merită să ne rugăm și noi în vreme de criză:

– să fim găsiţi, în orice criză, trăind în dragoste, pace și armonie cu cei de lângă noi, cu încredere în Dumnezeu, bucurându-ne de El și de cei pe care ni i-a oferit;

– să ne asigurăm că viaţa noastră și viaţa celor dragi nouă sunt puse în mâna lui Dumnezeu;

– să avem credinţa că El are „putere să păzească ce I-am încredinţat” (2 Timotei 1:12) și că nimic din ce ni se întâmplă nu ruinează planul Lui pentru noi;

– să fim capabili să înţelegem mai mult din voia lui Dumnezeu, din planurile Lui care ne includ și sunt bune, să înţelegem mai mult din gândurile lui Dumnezeu;

– să fim pregătiţi să-I dăm slavă lui Dumnezeu prin încrederea, loialitatea noastră faţă de El și prin mărturia dată în faţa oamenilor, chiar și dacă ni s-ar întâmpla lucruri de care toţi se tem;

– să fim pregătiţi să le vorbim oamenilor despre răspunsul pe care ni L-a oferit Dumnezeu în crizele noastre, să știm cum să li-L facem cunoscut și să-i ajutăm să-L înţeleagă pe Dumnezeu.

… și întrebări rămase fără obiect

Pe lângă sursele de cunoaștere profundă a lui Dumnezeu la care ne oferă acces, o asemenea rugăciune lasă fără obiect unele dintre cele mai crunte întrebări pe timp de criză.

De pildă, atunci când noi înșine sau cineva drag are de suferit, tindem să întrebăm de ce noi, de ce familia noastră. Sau, când cineva ajunge să-și piardă viaţa, tindem să întrebăm de ce tocmai acea persoană trebuia să-și piardă viaţa. Unii se învinovăţesc pe ei pentru acest deznodământ. Alţii, mai mulţi, se gândesc că e vina lui Dumnezeu. Ambele tendinţe sunt nenecesare și nepotrivite. După cum nu e necesar, nici înţelept, să se întrebe cineva dacă nu cumva omul care s-a stins a fost mai rău decât alţii.

De fapt, toate aceste întrebări induc în eroare. Moartea intervine în multe feluri în lumea în care trăim. Din păcate, suntem condamnaţi la moarte înainte să ne naștem. Dacă la un moment dat societatea se confruntă cu un risc nou, o nouă ameninţare la adresa vieţii (precum cea reprezentată de noul coronavirus), nu avem de-a face de fapt cu nimic nou. Putem muri oricând, în multe feluri. Moartea nu e diferită în funcţie de ce anume a generat-o. E drept, ne-am obișnuit să primim mai bine moartea mai puţin surprinzătoare sau mai puţin violentă. Dar adaptarea noastră, resemnarea noastră, în faţa unui anume tip de moarte nu face moartea respectivă cu nimic mai bună decât oricare altă moarte. Indiferent cum vine, moartea este tot un intrus, o realitate nedorită și traumatizantă. Și, mai ales, este tot implacabilă. De aceea, în analiză ultimă, deși nu ne place să auzim acest lucru, cum murim contează infinit mai puţin decât cum trăim.

Nu avem deci motive, indiferent de criza prin care trecem, să ne lăsăm mintea stăpânită de teama de moarte. Moartea a fost învinsă, „moartea nu va mai fi” (Apocalipsa 21:4).

Teama despărţirii de Dumnezeu și de cei dragi, în schimb, ne concentrează benefic și nobil atenţia și rugăciunile pe cum trăim acum și aici. Înainte de a întâlni criza și chiar și atunci când am pășit deja în ea.

Dar chiar și teama despărţirii nu poate deveni teroare, pentru că este întotdeauna temperată de promisiunile lui Dumnezeu. Nu suntem singuri. Și atâta vreme cât ne dorim asta, nimic nu ne va despărţi de dragostea lui Dumnezeu.

Vezi toate articolele din seria „Pandemie de speranţă”.

Norel Iacob este redactorul-șef al revistei Semnele timpului. Acest material face parte dintr-o serie de 9 articole, precum și 9 scurte prezentări video, adunate sub genericul Pandemie de speranţă. Puteţi urmări integral programele aici.