Dacă aș putea retrăi o singură zi din anul acesta, aș alege 8 martie, ziua în care toată primăvara s-a mutat pe bancheta din spate a mașinii mele. Nu bănuiam atunci că acela va fi cel mai frumos moment al unei primăveri pe care izolarea urma să mi-o confiște.

M-am gândit deja de mai multe ori la normalitatea acelei zile pe care mi-aș dori acum, cu mintea cea de pe urmă, să o fi trăit în ritmul ei, și nu sub presiunea pe care o așezase pe umerii mei gândul la un proiect neterminat.

Ploua mărunt duminică dimineaţă, o ploaie care semăna mai mult a lapoviţă, dar aerul era cald și în el plutea festiv un zvon primăvăratic. Mă trezisem devreme, îmi încărcasem bagajul în mașină și plecasem în trombă spre casă, după o noapte prea scurtă în casa rudelor mele. Invitaţia prietenilor de a ne întâlni n-am mai acceptat-o. Aveam de lucru și urma să ne întâlnim peste o săptămână oricum. Sau cel puţin așa am crezut atunci; posibilitatea carantinei nu-mi trecea atunci prin minte, iar noul coronavirus încă era mai degrabă o știre neplăcută decât o realitate care să ne dea târcoale îndeaproape.

Pe drum, de fapt, am elaborat ideea unui 8 martie pe care să nu-l ignor cu desăvârșire. Am transformat bancheta din spate într-o florărie mică, după ce am făcut câteva opriri pentru asta, și am pornit-o hotărât spre adrese la care nu mai fusesem de foarte mulţi ani.

La una dintre ele, unde locuia profesoara care îmi dăduse meditaţii la matematică pentru admiterea la liceu, nu mai fusesem de mai bine de un sfert de secol. Am avut nevoie de ajutorul unui vecin ca să recunosc casa. În prag s-a iţit curând o doamnă peste care timpul trecuse și nu prea. Firesc, a avut nevoie de ceva timp să-și amintească cine sunt. Nu fusesem eleva ei, doar îmi dăduse meditaţii și, chiar și așa, nu strălucisem vreodată la materia pe care o preda. Cu memoria aceea uimitoare a profesorilor, m-a recunoscut totuși, fericită și uimită deopotrivă de faptul că dădeam un semn, vorba ei, „după atâta timp”.

Cu restul adreselor m-am descurcat mai bine, le știam cu ochii închiși, chiar dacă fusesem ori nu acolo de curând. Lacrimi, zâmbete, întrebări, răspunsuri. Pentru câteva clipe, am fost iar o elevă cu funde și degetele ușor înmuiate în cerneală; pentru câteva clipe, ei au fost iarăși dascălii care ne predau în clasa noastră cochetă, cu vedere spre merii din livadă. Oamenii care se bucură să te vadă și să știe cum îţi mai merge, poate cel mai mult după părinţi și bunici.

Mă frapează din nou faptul că ultimii 30 de ani au trecut așa de blând peste profesoara noastră de istorie, pe care nu mă mai săturam ascultând-o în orele în care ne povestea istoriile din Iliada și Odiseea.

Mă atinge emoţia învăţătoarei de altădată în timp ce adună într-o salbă bucuriile și neîmplinirile unui trecut căruia n-o să-i mai putem vreodată îmbrăţișa umerii.

Mă emoţionează aerul deopotrivă tineresc și suferind al profesoarei cu care am conjugat stângaci, pentru prima dată, verbele avoir și être.

Nu intru deloc, niciunde, am o nestare care se întrevede ușor, deși simt nedeslușit că ziua asta cu ploaie caldă și cu freamăt de floare nu merită să fie risipită de graba care mi s-a lipit de piele. Bancheta din spate mai duce încă o povară înmiresmată de zambile și lalele, dar mai am timp, după cum îmi spune necruţător ceasul, pentru o singură oprire.

Aici voi intra puţin, e o doamnă pe care mi-e și rușine să-mi amintesc de câte ori am amânat să o vizitez. E singură, toţi cei dragi sunt departe, dar e luminoasă și tonică și simt că aș vrea să mă cuibăresc aici, lângă sobă, și să-mi încarc bateriile, uitând de toate lucrurile neisprăvite sau nici măcar începute.

Limbile ceasului mă străpung însă necruţătoare, iar aritmia reacţiilor mele spune că e vremea să mă strecor afară, cu promisiuni de reîntoarcere. Care se vor materializa curând, o știu sigur, într-o zi ca asta, în care voi reuși să coc toate tartele pe care le-am promis în gând celor care nu au pe nimeni să le ducă, de aniversare, o prăjitură de casă. În ziua în care îi voi suna pe toţi cei de pe listele mele scurte și lungi, voi pleca să-i văd pe cei care mai au răbdare să mă aștepte, dar poate nu și destul timp, voi trimite acele rânduri de mulţumire încă nescrise, voi expedia scrisoarea care zace în sertarul biroului de atât de mult timp că ar trebui modificată.

Ajung acasă. Neoficial, 8 martie s-a încheiat deja, dar ziua de-abia începe cu adevărat. Deschid caserola cu desert așezată grijuliu de mătușa mea în bagaje, e un desert festiv, ca și ziua, dar îmi dau seama la final că nu i-am simţit bine gustul, cu gândurile deja alergând nestrunite în altă direcţie.

Verific mașina, s-a făcut cald în spaţiul acela mic, florile de pe banchetă au nevoie de apă ca să mai reziste. Doar puţin, încă o zi, poate două, după care vor lumina camera și ziua celor cărora nimeni nu le bate la ușă cu o floare, fie că e 8 martie, fie că nu. De fapt, ca să spunem povestea până la capăt, un alt membru al familiei a împărţit florile până la urmă; iar altele, pe care ţineam morţiș să le duc eu, s-au ofilit până la urmă acasă.

***

Când gândurile hoinăresc pline de regrete pe potecile trecutului, se tot agaţă vrăjmaș de acel 8 martie neterminat, deși, în realitate, n-a fost vorba doar de o singură zi trăită pe jumătate. Ea e doar cireașa de pe un tort care seamănă cumva celui acoperit de pânze de păianjen de pe masa domnișoarei Havisham.

Sunt prea multe zile în care accentul grav s-a așternut deasupra sarcinilor neterminate și prea puţine în care oamenii și nevoile lor să fi contat cel mai mult. Prea mult timp în care am plutit în iluzia călduţă că oamenii vor fi mereu acolo, ca un apel în așteptare la care poţi amâna să răspunzi, că ziua de mâine va avea buzunare mai largi, de unde să recuperez toate intenţiile bune frânte la jumătate.

Izolarea ultimelor zile m-a învăţat că timpul îmi e dușman atunci când îl las să mă poarte în vâltoarea lui, sperând că el se va opri, ca să mă pot opri odată cu el. M-a învăţat că teoria nu e decât un anestezic pentru conștiinţă atunci când nu se poate articula în viaţa de zi cu zi. Că știu degeaba că experienţele noi fac timpul elastic, că timpul dăruit altora ne ajută să suportăm mai bine presiunea timpului sau că sentimentele de uimire/veneraţie pot „dilata” timpul (subiecte despre care am scris aici, aici și aici) dacă, în realitate, trăiesc sub călcâiul nemilos al minutarului.

N-am avut nevoie de un pat de suferinţă ca pacienţii îngrijiţi de Bonnie Ware ca să îmi dau seama că nu mi-am cheltuit timpul într-un mod cu care să fiu pe deplin împăcată; din spatele ferestrei mele am înţeles că nu regret niciun obiectiv ambiţios neatins și nicio sarcină importantă nebifată, ci doar zilele care s-au scurs departe de oamenii dragi sau de cei care ar fi avut nevoie de mine. După cum îmi regret năravul de a fi în două locuri în același timp sau de a glisa între două registre temporale diferite, uitând că gustul prezentului devine fad atunci când rostogolești harnic peste el toate grijile și presiunile viitorului.

Zilele acestea am recitit rândurile scrise de Elisabeth Elliot despre disciplina timpului. „Există întotdeauna timp pentru a face voia lui Dumnezeu”, scrie ea, mărturisindu-și propria-i luptă pentru a gestiona întreruperile, dar și pentru a bifa toate sarcinile de pe o listă mereu în creștere, în timp ce trebuie să se acomodeze unui program obositor, care implică numeroase călătorii departe de casă.

Există însă o încurajare pentru fiecare creștin în cuvintele profunde ale lui Iisus: „Am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”, notează Elliot, subliniind că nici chiar Iisus, supus limitărilor de spaţiu și timp ale unui om, nu a făcut tot ce i-au cerut oamenii și nici măcar tot ce Și-ar fi dorit să facă, dar a avut timp, în cei trei ani și jumătate de lucrare publică, pentru tot ce Îi fusese dat.

De fapt, ori de câte ori „suntem agitaţi, frustraţi, zbuciumaţi, tulburaţi și hărţuiţi, acesta e un semn că acţionăm după programul nostru, nu după al lui Dumnezeu”, conchide scriitoarea.

„Soarta mea este în mâna Ta”, scria psalmistul David și nimic nu poate inunda sufletul cu mai multă liniște decât această perspectivă. Prezentul și viitorul meu nu stau în mâna oamenilor, a crizelor, a schimbărilor geopolitice; nici măcar în abilitatea mea de a mă strecura abil printre toate veștile rele ale zilei ori prin ochiurile dese ale sarcinilor cotidiene. Timpul meu este, de fapt, timpul Lui, iar viaţa mea este un petic împrumutat din viaţa Lui.

Înainte de a ajunge la convingerea că tot cofrajul și conţinutul viitorului stă în mâna lui Dumnezeu, David se plângea că este „uitat de inimi ca un mort”. Un tablou în care ne putem regăsi ușor, fie în postura celui uitat, fie în postura celui care uită.

Totuși, în zbaterile noastre mărunte și în problemele noastre insurmontabile, nu suntem niciodată uitaţi de inima Părintelui: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu niciun chip.”

Nu există primejdia ca El să mă uite, dar există posibilitatea, de atâtea ori confirmată, ca eu să-L uit. Și după aceea să-i uit pe toţi aceia atât de ușor de uitat în iureșul activităţilor obișnuite. Orice aș izbuti să realizez în timp ce mă mișc pe acest teren minat de uitări cronice și episodice nu reprezintă, de fapt, decât un succes lamentabil.

Dacă mă gândesc mai bine, n-am nevoie să retrăiesc o zi din trecut, fie ea și de martie, ci tot ce-mi trebuie este ziua nou-nouţă de astăzi, în care să corectez cu blândeţe tot ce am scris pieziș în ciorna celei de ieri.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.