Când mă întreba cineva în trecut care este cea mai mare calitate a românului, răspundeam fără să mă gândesc prea mult: „Este descurcăreţ.”
La primul meu loc de muncă din business acesta era criteriul numărul unu pe care se făceau angajări sau promovări. Cel mai de succes om din firmă era și cel mai descurcăreţ – adică făcea bani numai el știa cum (de fapt știam și noi, dar era rușinos să spui în public). Așa îmi doream și eu să devin: cel mai descurcăreţ = cel mai de succes.
În ultimele zile ale lui ianuarie, când am început să mă informez despre noul coronavirus la sugestia unui prieten, am realizat că avem de-a face cu un potenţial distructiv major. Matematic și statistic nu era loc de nicio altă interpretare. Era o chestiune de câteva săptămâni până ajungea și la noi. Caracteristicile virusului erau de așa manieră încât concluzia să fie evidentă: rata de infectare foarte mare, perioada extrem de mare remanenţă a virusului în pacient și, nu în ultimul rând, rata mare a complicaţiilor și mortalităţii. În plus, astăzi, o asemenea boală este doar la un zbor distanţă de noi. Și așa s-a și întâmplat…
Am urmărit cu atenţie cum a tratat China acest virus și disperarea cu care a aruncat în joc toate forţele. Am văzut simbioza dintre măsurile aparatului opresiv de stat și obedienţa chinezilor. Am văzut cât de puţin descurcăreţi sunt chinezii în raport cu românii: pur și simplu făceau ce li se spunea. Evident, când nu făceau, partidul-tătuc comunist se asigura că abaterea era pedepsită grav.
Astăzi, avem deja aproape trei săptămâni de când virusul a ajuns în România. Nu avem foarte multe cazuri încă, dar multe dintre cele pe care le avem sunt consecinţa acţiunilor românilor „descurcăreţi” – români minţind că nu vin din Italia sau din Spania sau din alte zone roșii de pe harta lumii și îmbolnăvindu-i pe alţii, inclusiv propriile familii; români care puteau bănui că au virusul, dar continuau să se întâlnească cu colegii lor ș.a.m.d. Cunoașteţi bine cazurile larg mediatizate, nu este nevoie să insist…
În momentul acesta, România ar putea fi expusă riscului mai mult decât alte state europene, din două motive: primul este lipsa de pregătire a sistemului nostru medical, pe care nu o să putem să-l schimbăm peste noapte; al doilea este exact spiritul acesta de „descurcăreală”, acea atitudine în care preocuparea mea cea mai mare este să-mi fie mie un pic mai bine, indiferent ce înseamnă asta pentru ceilalţi, chiar dacă acești „ceilalţi” sunt parte din familia mea.
Nu trăiesc într-o lume ireală, nu-mi fac iluzii că spiritul descurcăreţilor o să dispară peste noapte la români, însă este timpul acum să-l lăsăm deoparte măcar pentru câteva luni. Să-l punem undeva pe un raft al minţii noastre, chiar dacă mulţi îl vor lua mai târziu din nou de acolo; căci românul simte că nu ar mai fi român dacă nu ar fi descurcăreţ (și, în unele situaţii, l-a și ajutat).
Dacă nu vom face acest lucru, dacă nu ne vom disciplina de bunăvoie, vremurile care vin ne vor obliga să o facem, probabil prin mâna autorităţilor. Nu este mai bine oare să ascultăm de bunăvoie ca japonezii sau coreenii – care au și cele mai bune rezultate în controlarea acestui virus – și nu de frica autorităţilor, precum chinezii? Pentru că arma cea mai puternică împotriva acestui virus este autodisciplina.
Attila Peli este manager de proiect la Hope Discovery.
