Zilele acestea ne dorim cu toţii să auzim vești bune. Că viaţa va reintra în matca ei curând și ne vom putea întoarce la problemele noastre de ieri, care par mărunţișuri astăzi. Între timp, stilul nostru de viaţă trece printr-un set de schimbări pe care nu ni le-am fi putut imagina cu doar câteva zile și săptămâni în urmă.
În această așteptare, jalonată de breaking newsuri, declaraţii ale specialiștilor și știri false, oamenii se gândesc de două ori dacă să vorbească despre experienţele și poveștile triste. Ale lor sau ale altora.
Frânturi din istorii de (ne)povestit
Pe măsură ce informaţiile despre răspândirea COVID-19 se actualizează, suntem tot mai flămânzi după informaţii sigure, vești despre un posibil antidot, dar și după detalii din istoriile celor „ghinioniști”, așa cum se autoeticheta pacientul numărul 32 din România (care între timp, din motive știute doar de el, și-a șters postarea și contul de Facebook).
Moartea are și ea alt chip în mijlocul pandemiei, de departe mai hidos, scrie Alberto Ceresoli, de la ziarul local din Bergamo, vorbind despre oamenii care „mor singuri și sunt îngropaţi singuri. Nu au avut pe cineva să-i ţină de mână și înmormântările trebuie să fie restrânse, cu o slujbă expeditivă oficiată de preot”.
Jurnalista Adela Mohanu, care locuiește în prezent în Lombardia, cea mai afectată regiune a Italiei, a scris și ea despre drama vecinilor ei, după îndelungi ezitări. Poate că oamenilor nu le fac bine istoriile triste, dar aceasta este una dintre miile de istorii ce se derulează în Italia, scrie jurnalista, povestind cum infecţia cu coronavirus i-a separat pe doi soţi, vecinii ei. În viaţă, dar și după moarte, pentru că soţia nu a putut participa nici măcar la înmormântarea soţului, fiind în carantină. Trebuie să fie cumplit să jelești fără ca cineva să te poată ţine măcar de mână, scrie Mohanu, explicând că nu a văzut nicio floare, nicio persoană veghind în faţa porţii vecinilor, în semn de solidaritate. Într-o vreme grea, istoriile triste ne cer să nu uităm să fim oameni „și cu cei care ar fi putut lua virusul. Să-i mai întrebăm de sănătate”, conchide jurnalista.
Vremea schimbărilor care (nu) trec
Poate că nu știm prea multe detalii despre povestea celor care s-au vindecat sau au murit după infectarea cu coronavirus, dar vedem de la o zi la alta cum realitatea din jur se modifică. Odată cu ea, și stilul nostru de viaţă, iar unele modificări ar putea să persiste mai mult decât ne-am aștepta acum, scrie Gaby Hinsliff, jurnalist al ziarului The Guardian.
Se pare că intrăm într-o nouă etapă a vieţii după coronavirus, într-un soi de experiment social involuntar, care ne va arăta ce obiceiuri cotidiene pot să dispară cu viteza fulgerului, notează jurnalistul. E o vreme în care „obloanele se trag peste Europa”, iar viaţa pare că va lua un alt curs, unul care ar putea să se menţină și după ce virusul va fi, cumva, înfrânt, susţine Hinsliff.
Hinsliff analizează una dintre deciziile care ar fi fost de neconceput cu doar puţin timp în urmă: Jenny Brown, directoarea City of London School for Girls, le-a cerut școlilor private să renunţe la pregătirea pentru General Certificate of Secondary Education (un fel de examen de treaptă în învăţământul liceal). Deși pare o măsură aberantă pentru unii dascăli, scopul ei este să ajute adolescenţii care deja se luptă cu anxietatea să se implice în alte proiecte, care să reducă presiunea pe care o resimt.
Pe de altă parte, dacă cele mai pesimiste scenarii de răspândire a coronavirusului se vor materializa, „atunci, aruncarea miilor de copii în săli de examen la jumătatea lunii mai ar putea fi lipsită de sens”, punctează Hinsliff. Poate că examenele vor fi amânate în acest an sau chiar anulate, așa cum „este posibil să intrăm într-o eră în care lucruri ce păreau imposibile devin aproape imposibil de evitat”. Și cine știe dacă, atunci când lucrurile vor reveni la normal, definiţia normalităţii va rămâne aceeași, punctează jurnalistul, inventariind modul în care crize din trecut au modificat albia realităţii mult după încheierea lor.
Când viaţa cotidiană ia o nouă turnură
În ultima zi a anului trecut, China alerta OMS cu privire la mai multe cazuri de pneumonie misterioasă în orașul Wuhan, cu 11 milioane de locuitori. La distanţă de nici 3 luni de zile, noul coronavirus a schimbat relieful vieţii obișnuite, pe măsură ce a început să se disemineze cu rapiditate în majoritatea ţărilor de pe glob. Viaţa cotidiană a fost și mai puternic alterată pe măsură ce nouă state europene (printre care și România) au decretat stare de urgenţă pentru a putea răspunde mai rapid și mai eficient crizei provocate de pandemie.
„Am dori să realizăm că mai putem face, ca naţiune, toate acele lucruri pe care le făceam acum câteva luni”, a declarat recent dr. Anthony Fauci, directorul Institutului Naţional de Alergii și Boli Infecţioase din SUA, subliniind că schimbările vizează inclusiv statele care nu au înregistrat cazuri de coronavirus. Americanii ar trebui să se pregătească pentru săptămâni în care să trăiască diferit de ritmul cu care erau obișnuiţi, a declarat și Thomas Bossert, fost consilier pentru securitate internă al președintelui Trump.
În noul context, responsabilitatea a devenit cea mai importantă valoare, scrie jurnalistul italian Ezio Mauro, subliniind că a venit momentul în care „trebuie să renunţăm la părţi din libertatea noastră în numele responsabilităţii. Și chiar dacă politicienii nu o spun încă deschis, aceasta este confirmarea reală a stării de urgenţă.”
Pe măsură ce pandemia se răspândește în Europa, crește consensul pentru aplicarea de măsuri severe, autoritare chiar, scrie Steven Erlanger, corespondent-șef diplomatic pentru Europa din partea The New York Times.
„Paradoxul unui virus care nu cunoaște frontiere este că soluţia necesită graniţe, nu doar între ţări”, afirmă Nathalie Tocci, consilier al Uniunii Europene. Cu școli închise, angajaţi care lucrează de acasă sau sunt în pericol să-și piardă locul de muncă, străzi mai goale și o viaţă socială îngheţată, noul mod de a trăi presupune graniţe stricte între persoane.
„Acum, celălalt este persoana de care ţi-e frică. Toată lumea din jurul tău poate purta virusul”, punctează Ivan Krastev, directorul Centrului de Strategii Liberale din Sofia. Dintr-odată, lumea nu mai pare un loc atât de sigur, așa că decizia de a rămâne sau a pleca nu e deloc ușoară. De fapt, nici Krastev nu este sigur dacă ar trebui să rămână la Viena (la Institutul de Știinţe Umane din Viena) sau ar trebui să-și ducă familia în Bulgaria, unde sistemul medical nu este atât de performant, dar virusul s-a răspândit mai puţin. Și, nu în ultimul rând, unde se află majoritatea prietenilor și membrilor familiei sale.
Italia este cel mai elocvent studiu de caz asupra modului în care viaţa obișnuită s-a schimbat după coronavirus, scrie în The Guardian jurnalistul Tobias Jones. Orașul în care locuiește Jones (Parma) arată apocaliptic, cu patrule de poliţie pe străzile pustii, cu spitale neîncăpătoare pentru fluxul tot mai mare de bolnavi, cu oamenii zăvorâţi în casă, care ascultă știri ce fac și mai pregnantă impresia de sfârșit de lume, notează jurnalistul, explicând că pandemia a transformat subit o naţiune însetată de socializare într-una obsedată de spaţiul personal. Oricum nu poţi merge nicăieri, muzeele, magazinele (în afară de cele alimentare), școlile, bibliotecile, sălile de sport sunt toate închise. În unele privinţe, „te simţi ca și cum ai fi în Evul Mediu”, notează Jones. Te simţi singur, apăsat de soarta celor dragi, de ce va rămâne în urma pandemiei.
Pe de altă parte, pandemia ne-a deschis ochii spre lucrurile pe care iureșul vieţii le eclipsase. Oamenii stau mai mult în familie, interacţionează cu cei dragi, își rearanjează priorităţile, redescoperă jocul împreună cu copiii și ritmul tihnit al treburilor casnice. Oamenii își simt lipsa, se caută la telefon, cântă în balcon, apreciază mai mult munca și sacrificiul personalului medical.
Jones mărturisește că nu a știut până acum că unul dintre vecini cântă la chitară. Acum aude acordurile de chitară până seara târziu. Chiar și natura arată altfel când ești închis în casă și ai tot timpul s-o privești, deși de la distanţă; porumbeii și cireșii înfloriţi par mai frumoși ca în alte primăveri, susţine jurnalistul.
Lumina care străpunge obloanele
În timp ce criza a scos la iveală egoismul și frica deghizată în comportamente și atitudini indezirabile, ea a arătat într-o altă lumină și altruismul, solidaritatea și grija faţă de semeni, invitându-ne să ne alegem valorile (și, implicit, tabăra) într-o vreme de incertitudine și pericol.
Poate că mulţi dintre noi ne-am dat seama că suntem însetaţi după relaţiile umane pe care le-am tratat ca pe niște cenușărese pentru prea multă vreme; că suntem deja bogaţi când suntem împreună și că am folosit un metru greșit ca să ne măsurăm prosperitatea; că viaţa este atât de preţioasă și că, deși trudim pentru nevoile trupului, sufletul are întotdeauna prioritate, chiar și în vremea boomului economic.
O vreme de criză poate fi momentul în care să scuturăm firele de praf de pe Cuvântul care iradiază speranţă și de pe exerciţiul uitat al rugăciunii. Dacă Dumnezeu ţine până și evidenţa firelor noastre de păr și ne poartă pe umerii Săi încă de la nașterea noastră, dacă gândurile Sale cu privire la noi sunt „gânduri de pace și nu de nenorocire”, atunci El știe frământările noastre și are soluţii, chiar și în crizele cele mai tăioase. Și are încă un viitor care traversează toate crizele lumii, croindu-și drum spre eternitate.
Este o vreme în care suntem nevoiţi să privim lumea ca niște prizonieri, de la ferestrele celulelor noastre, concluziona Tobias Jones. Dar ar putea fi și vremea în care, deși multe ferestre se închid, să ridicăm storurile de la fereastra spre cer. Acolo nu s-a epuizat încă speranţa, nici antidotul pentru cea mai letală dintre bolile cu care s-au confruntat pământenii.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului
