De câte ori ţi s-a întâmplat să stai la serviciu după ce ţi-ai făcut treaba și teoretic s-a terminat și programul, doar pentru că ceilalţi mai stau și nu vrei să fii văzut ca „ăla” care pleacă primul acasă?

Cultura programului flexibil, în care programul începe târziu, după ora 9, și fiecare vine când vrea între 9 și 10 sau chiar mai târziu, împreună cu lălăiala de la masa de prânz, care îţi mai mănâncă cel puţin 30 de minute, și cuplată cu pretenţia șefului ca nimeni să nu plece înaintea lui, duce la o viaţă fracţionată în bucăţi de timp prea mici pentru a le investi în altceva, chiar și doar într-o simplă, dar veritabilă relaxare. Chiar și pentru o persoană singură, acest stil de viaţă este greu. Ajungi seara între 19 și 20 acasă și simţi nevoia să faci ce face orice persoană care ajunge acasă între 16-17, să te vezi cu un prieten, să te relaxezi la un serial, să mânânci ceva bun, asta după ce ai pus la spălat sau ai călcat sau te-ai dus la sală. La 22 deja ești obosit, te-ai putea culca, dar normal că nu o faci, doar abia ai ajuns acasă acum 2 ore. Stai până la 24-01, dar nu faci nimic productiv, pentru că nu mai ești în stare la cea oră. Te culci târziu, te scoli târziu, deja ești obosit și oricum nu ai mai avea timp să faci ceva care îţi ia mai mult timp, așa că o lași pe diseară… iar.

„Eram iritabil, nu mai aveam răbdare cu oamenii, mă durea capul, dormeam prost, mă trezeam dimineaţa la 7 de parca aș fi dormit o oră, deși dormisem 7-8 ore, nu mă mai puteam concentra, aveam o stare de rău interior pe care nu mi-o puteam explica.” Aceste cuvinte îi aparţin, culmea, unui psihiatru care se luptă și el, ca mulţi alţii, cu ceea ce știinţa numește Sindromul burnout”. Ritmul de viaţă infernal, cuplat cu stresul de la locul de muncă, cu rapacitatea și consumismul din societate, duce la această boală a societăţii moderne, de multe ori cuplată cu depresia, care, conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în trei ani va deveni a doua cauză de mortalitate la nivel mondial. De multe ori, nivelul de evoluţie al societăţii este dat de speranţa de viaţă. În ultimii 20 de ani, speranţa de viaţă a crescut cam în toată lumea și se preconizează că va crește în continuare, ajungând ca, până în 2030, media în ţările dezvoltate să atingă și chiar să depășească 90 de ani. Ce veste bună, dacă nu ne gândim la faptul că va trebui să muncim mai mulţi ani pentru a face faţă solicitărilor bugetului de stat, ceea ce înseamnă o și mai mare expunere la stres cronic, generator de boli și depresie!

De ce ne muncim atât de mult, încât să ajungem să spunem că nu mai avem nicio bucurie în viaţă? Toţi spunem că o facem pentru că trebuie, pentru că nu avem încotro. Pentru unii, asta înseamnă că muncesc ore suplimentare sau au două joburi doar pentru a avea un trai decent, pentru a-și putea plăti facturile și ratele la bancă (46,6% din gospodăriile românești suportă cu dificultate sau cu mare dificultate cheltuielile curente ale vieţii). Pentru alţii înseamnă că muncesc pentru a-și permite să facă un copil. Iar alţii muncesc din FOMO, frica de a rămâne în urmă cu tot ce e cool să ai și să faci pe Instagram și Facebook, în timp ce, la polul opus, sunt cei care muncesc pentru că, din punct de vedere cultural, asta are o valoare mai mare decât viaţa de familie și viaţa socială. Zilele acestea, Japonia a devenit un experiment social în sine în ce privește efectele asupra societăţii ale orelor prelungite de muncă.

Moartea familiei japoneze

Japonia are deja un renume la acest capitol, după ce mai multe persoane au murit de extenuare și nu doar o dată au apărut în presa internaţională imagini cu persoane care au ajuns să doarmă pe stradă, fiind prea extenuate să mai ajungă de la serviciu acasă. Drept urmare, anul trecut Institutul Naţional de Statistică al Japoniei anunţa că rata fertilităţii a atins cel mai scăzut prag din 1899, anul în care s-au născut mai puţin de un milion de bebeluși, și că, dacă trendul se menţine, în mai puţin de 50 de ani populaţia ţării va ajunge la doar 40 de milioane, de la 127 de milioane, cât este în prezent. Ar fi un dezastru demografic, pe care experţii îl pun seama interesului și abilităţii tot mai scăzute a tinerilor de a întemeia familii, împreună cu o rată tot mai scăzută a imigraţiei.

Este moartea familiei”, spune Mary Brinton – sociolog la Harvard care studiază Japonia –, despre cultura muncii care sacrifică viaţa socială și de familie pentru orele extra la serviciu. Această cultură nu este nouă, dar situaţia actuală este fără precedent, pentru că doar acum câteva zeci de ani munceau extensiv doar bărbaţii, în timp ce femeile se ocupau de casă și de copii. Acum însă tot mai multe femei intră și ele în câmpul muncii, unde muncesc la fel de mult. Din multe raţiuni practice, în momentul de faţă este imposibil pentru ambele sexe să mai găsească timpul și interesul necesar pentru a încerca măcar să formeze familii. Un studiu realizat tot anul trecut arăta că, deși cei mai mulţi japonezi își doresc să se căsătorească la un moment dat, 70% dintre bărbaţii între 18 și 34 de ani și 60% dintre femeile din aceeași categorie de vârstă nici măcar nu erau într-o relaţie la momentul respectiv. Ce este și mai rău din punctul de vedere al intereselor guvernamentale este că cele două sexe se deconectează tot mai mult, 42% dintre bărbaţii tineri și 44,2% dintre femeile tinere admiţând că sunt virgini. În altă ţară, asta ar putea fi un gest lăudabil de abstinenţă din principii morale, dar în Japonia nu indică nimic mai mult decât deconectare și dezinteres. Guvernul face eforturi de stimulare a nașterilor, prin diverse programe administrative, dar acestea nu pot funcţiona ca săgeţi ale lui Cupidon. Este prea târziu pentru ca declinul să poată fi stopat cu totul, cred unii experţi.

Vin roboţii…

Multe alte ţări dezvoltate au probleme similare cu o rată a fertilităţii scăzută, inclusiv SUA, Danemarca, China și Singapore, dar cazul Japoniei este cel mai grav. În ultimii ani au murit mai multe persoane decât s-au născut, iar până în 2060 autorităţile se așteaptă ca 40% dintre cetăţeni să aibă cel puţin 65 de ani, comparativ cu 27% cât este în prezent rata, o mare problemă pentru bugetul de stat. Deja peisajul economic al ţării în care 90% dintre companii sunt IMM-uri este afectat de îmbătrânirea populaţiei. Forţa de muncă ar putea fi preponderent înlocuită de roboţi, lucru cu care deja Japonia, campioană la robotică, cochetează deja.

Firma de asigurări Fukoku Mutual Life Insurance deja a înlocuit 34 de angajaţi cu un sistem bazat pe un software al companiei IBM care poate analiza și interpreta toate informaţiile din baza de date, inclusiv text nestructurat, imagini, fișiere video și audio, după care calculează cât ar costa poliţele de asigurare, ce apoi sunt aprobate de un angajat. Alte sisteme inteligente au fost integrate în activitatea ministerială, pentru a elimina birocraţia, iar roboţii nu sunt folosiţi doar în industria manufacturieră, în construcţii și în domeniul agroalimentar, ci și în cel turistic odată cu apariţia „hotelurilor-robot”, adică hoteluri unde prezenţa umană a angajaţilor este minimă și care folosesc în schimb sute de roboţi și alte sisteme de inteligenţă artificială. Totuși aceste sisteme nu sunt încă atât de avansate încât să treacă examenul de admitere la prestigioasa Universitate din Tokyo, spre dezamăgirea grupului de cercetători care au dezvoltat sistemul: „AI nu este atât de avansată încât să răspundă la genul de întrebări care cer să ai abilitatea de a extrage un sens dintr-o gamă variată de domenii.” Cu toate acestea, conform unui studiu realizat de Institutul de Cercetare Nomura, aproape jumătate din numărul total de joburi din Japonia vor fi preluate de roboţi, până în 2035, scrie The Guardian.

…ce să facem?

Situaţia din Japonia se înscrie în scenariile conceptului de societate post-muncă, teoretizat în ultimii ani în dezbaterile intelectuale din Occident și având rădăcini în literatura science fiction americană a anilor 1970-1980”, scrie Digi24. Impactul tehnologiei asupra societăţii și economiei începe să devină evident în toate sectoarele. Companii precum Amazon, Ebay și Alibaba au schimbat piaţa de retail, Google și YouTube – lumea publicităţii, Skype, Facebook și Twitter au schimbat felul în care comunicăm, LinkedIn – felul în care se face recrutare, AirBnB – lumea turismului, iar Uber – sectorul transporturilor, iar acestea sunt doar câteva exemple. Maniera în care au devenit afaceri de succes toate aceste inovaţii este complet nouă pentru economie, dar și pentru societate. 

Istoric vorbind, întotdeauna efectul distructiv al avansului tehnologic pe piaţa muncii a fost cuplat cu unul de capitalizare, care a fost predominant. Prin urmare, în continuare, majoritatea economiștilor cred că progresul tehnologic a creat și va crea mai multe locuri de muncă decât a distrus sau va distruge. Cu toate acestea, cifrele pe care le scot la iveală tot mai multe cercetări sunt cel puţin înfricoșătoare: un raport al Forrester Research arată că, în următorii 10 ani, inteligenţa artificială va crea 15 milioane de locuri de muncă în SUA și în același timp va distruge 25 de milioane, iar în 20 de ani va ajunge la 50% din piaţa muncii (60% în India, 75% în China și chiar 60% în România). Diferenţa istorică este că atunci când tehnologia a avansat în trecut ca să înlocuiască munca umană manuală, oamenii au răspuns prin educaţie și au apărut joburi care folosesc în primul rând mintea, nu mușchii. Acum însă vor fi înlocuiţi și mușchii, dar și mintea, cu un ritm prea rapid pentru capacitatea umană de a adopta noi abilităţi prin educaţie. Acesta este și motivul pentru care încă de astăzi se poartă două discuţii: (1) spre ce meserii ar trebui să se îndrepte tinerii de azi și (2) cum să ajungem la un model economic care să garanteze un venit de bază universal. O a treia discuţie care ar trebui să înceapă să capete tracţiune este ce ar însemna pentru rasa umană să nu mai trebuiască să muncească, să trăiască fără a avea acest scop în jurul căruia s-a format istoria pe acest pământ. În ce soi de animal social s-ar transforma atunci omul și societatea, la rândul ei?