Joaquín Carmona avea 16.000 de urmăritori pe Twitter, iar postările sale despre atletism erau apreciate chiar și de profesioniștii acestui sport. Niciunul dintre urmăritorii săi nu-l întâlnise vreodată personal, iar când pe contul său s-a așternut liniștea timp de 3 luni, oamenii au început să îl caute, să-i scrie și să se întrebe cine este, cu adevărat, Carmona.

„Nu știam că ne va lipsi atât de mult”, scria, pe 13 iunie, jurnalistul Alfredo Varona pe blogul sportiv La bolsa del corredor. De fapt, cum a ajuns să le lipsească iubitorilor de atletism un om absolut străin, despre care nimeni nu știe multe, nici măcar dacă fotografia de pe Twitter îi aparţine sau dacă Joaquín Carmona este numele său real sau un pseudonim? În afară de o fotografie, despre care nimeni nu știa dacă îi aparţine, și de un oraș menţionat pe contul său (Madrid), tot ce ţine de  Carmona este învăluit în mister, notează Varona, explicând însă că acesta și-a câștigat notorietatea pe merit.

Un necunoscut, o pasiune și un lucru bine făcut

„Nimeni dintre noi, cei legaţi de acest sport, nu știe cine este”, a declarat Gerardo Cebrián, ofiţer de presă la Federaţia Spaniolă Regală de Atletism între 1982 și 2017 și comentator sportiv (de atletism) la Televisión Española. Misterul desăvârșit din jurul lui Carmona nu l-a împiedicat pe Cebrián să se „îndrăgostească” de acesta, explicaţia fiind una simplă: „Poate pentru că oamenii care fac atât de bine un lucru câștigă acest drept fără să intenţioneze acest lucru.”

Cunoscutul comentator sportiv spune că a căpătat o încredere absolută în informaţiile pe care necunoscutul le postează pe Twitter și că, deși toate postările sunt supuse greșelilor, „Joaquin este infailibil. Nu greșește niciodată.”

Mai mult, Cebrián povestește că a primit uneori mesaje de la Carmona atunci când a prezentat vreo informaţie eronată în cursul unei transmisii TV și că a corectat imediat eroarea, pentru că are încredere în informaţiile solide pe care Carmona le deţine pe subiectele legate de atletism. De când a dispărut de pe Twitter, Cebrián i-a trimis mai multe mesaje pentru a afla ce i s-a întâmplat, dar n-a primit niciun răspuns.

Cunoscutul antrenor Antonio Serrano, din Federaţia Spaniolă de Atletsim, mărturisește că a intrat pe Twitter doar pentru a vedea dacă există postări noi ale necunoscutului. Pasionat de statistici și de orice fel de informaţii legate de atletism, Serrano a remarcat că Joaquín Carmona transmite informaţiile „mai bine și înaintea oricui. Are un atu pe care ceilalţi nu-l au și care îl face să fie diferit, ceea ce ne determină pe toţi să ne întrebăm acum: «Unde este?», «Ce i s-a întâmplat?».

Atletul spaniol Miguel del Pozo admite că s-a întrebat de multe ori cine este Carmona. A cochetat uneori cu ideea că este un statistician îndrăgostit de atletism: În orice caz, nimeni nu prezintă și nu explică mai bine date și curiozităţi legate de acest sport, așa că del Pozo l-a rugat să revină pe Twitter, acolo unde este îndelung așteptat.

Un mister dezlegat

În agitaţia creată de dispariţia lui Carmona, toreadorul Daniel Luque și-a exprimat nădejdea că bărbatul e bine și că doar circumstanţele îl împiedică să revină pe Twitter („Să sperăm că este într-un oraș fără Wi-Fi.”). Mulţi s-au temut că această enciclopedie a atletismului ar fi căzut victimă COVID-19, care a îndoliat Spania, dar explicaţia dispariţiei este una simplă și dramatică deopotrivă.

Joaquín Carmona locuiește în Madrid, de fapt într-unul dintre parcurile orașului, pentru că, de peste zece ani, nu își permite să închirieze o locuinţă. Singura sa avere este formată dintr-un rucsac, trei cărţi împrumutate de la bibliotecă, o saltea găsită pe stradă și un laptop achiziţionat demult, pe care nu a avut cum să-l mai încarce în ultimele 3 luni, după ce pandemia a închis cafenelele și biblioteca. Și o pereche de șlapi, deși nu e încălţămintea cea mai potrivită pentru nopţile mai reci, dar banii nu-i prisosesc, așa că, în timpul stării de urgenţă a mâncat chiar și lucruri aruncate la gunoi.

Joaquín are 46 de ani și deţine o cantitate impresionantă de cunoștinţe despre atletism și cinematografie. Totuși, pentru trecători, el nu este decât un om al străzii, care citește suspiciunea cu care îl privesc poliţiștii ori de câte ori își deschide laptopul – probabil se întreabă dacă nu cumva este furat.

Provine dintr-o familie disfuncţională, în care boala mamei și alcoolismul tatălui l-au forţat să devină independent de timpuriu. A venit în Madrid de la 19 ani, căutându-și de lucru, și în toţi acești ani i-a mers când mai bine, când mai rău. A avut o mulţime de slujbe. Ultimul eșec a fost atunci când municipalitatea a închis chioșcul de îngheţată în care vindea. Slujbele găsite ulterior au fost temporare, ajutându-l să câștige doar atât cât să supravieţuiască.

Ultima dată când și-a deschis calculatorul a fost în martie; încerca să posteze un mesaj pe Twitter în staţia de metrou Atocha, dar poliţia i-a ordonat să plece și nu a mai apucat să termine mesajul. Are cont pe Twitter din 2010 și, în timp ce era nevoit să doarmă pe stradă și să se spele la câte o baie publică pentru 0,5 euro, platforma de social media a fost pentru el o formă de „terapie”. Și un mijloc de a evada din lumea reală.

Epilog nescris

Alfredo Varona l-a găsit pe Carmona abia după ce a lansat pe reţelele de socializare întrebarea care plutea pe buzele atâtor împătimiţi de atletism: „Știe cineva cine este Joaquín Carmona?”. Într-un final a venit și răspunsul: un bărbat din Torino care locuise în Madrid îl știa pe Carmona de la bibliotecă. Știa și că acesta dormea pe stradă.

Varona l-a găsit într-unul din parcurile orașului. Nu a dezvăluit numele parcului, la rugămintea lui Carmona. Destul de reticent la dezvăluirea propriei povești, bărbatul s-a deschis în timpul conversaţiei și a acceptat invitaţia jurnalistului la un burger, prilej cu care acesta a mai aflat un detaliu despre Carmona: este vegetarian.

Jurnalistul a lansat o strângere de fonduri pentru Carmona, așa că acesta a reușit să se cazeze la o pensiune și să-și încarce laptopul. După 10 ani în care nu l-a sunat nimeni, bărbatul s-a declarat emoţionat de avalanșa de mesaje primite.

Următorul pas pentru ca viaţa bărbatului să se schimbe radical ar fi găsirea unui loc de muncă sigur, poate chiar unul care să se plieze pe marea sa pasiune.

Alergătorul la distanţă mijlocie Kevin López, olimpic la Londra și Rio, se numără printre cei care cred că Joaquín Carmona ar fi un câștig pentru Federaţie, dacă aceasta s-ar decide să-l recruteze, în ciuda vremurilor de criză pe care le traversăm.

Nu știm în ce direcţie se vor mișca lucrurile pentru Carmona, dar povestea lui mi-a amintit de Emily Zamourka, femeia de 52 de ani din Los Angeles pe care un poliţist a filmat-o cântând la metrou aria „O mio babbino caro”. Emily trăia de câţiva ani pe stradă, după ce starea de sănătate și o serie de probleme financiare au adus-o în punctul de a nu-și mai putea plăti chiria. După ce videoclipul a devenit viral, femeia a primit o ofertă pentru un album de la Joel Diamond, un producător nominalizat la Premiile Grammy.

Câteva luni mai târziu, peste povestea lui Emily s-a așternut tăcerea. Două sau trei publicaţii au scris că proiectul albumului nu s-a mai concretizat, iar din motive incerte niciun cent din suma de peste 80.000 de dolari adunaţi pentru Emily de platforma GoFundMe nu ajunsese încă la ea.

Finalul poveștii lui Carmona poate curge în orice direcţie (și cel al istoriei lui Emily Zamourka, de asemenea), dar cred că am putea învăţa câte ceva din aceste experienţe.

Despre merite și perseverenţă

În primul rând, am putea verifica gradul în care ni s-au tocit compasiunea, sensibilitatea și solidaritatea. Probabil credem că oameni precum Emily sau Joaquín Carmona merită salvaţi pentru abilităţile lor uimitoare, dar acest lucru înseamnă că aceia care nu au niciun talent care să-i facă vizibili în această categorie stigmatizată căreia îi aparţin nu merită să aibă un acoperiș deasupra capului?

„Vrem să schimbăm imaginea persoanei fără adăpost”, spunea anul trecut Branimir Kvartuc, purtător de cuvânt al consiliului local din Los Angeles. Kvartuc recunoștea că municipalitatea mai are de lucru pentru a putea oferi un loc de adăpost oamenilor care dorm pe străzile orașului și sublinia că aceștia sunt mai mult decât „o adunătură de rataţi”.

Adevărul este însă că tindem să-i privim pe oamenii străzii ca pe niște fiinţe umane doar pe jumătate, iar modul în care relaţionăm cu ei transmite clar acest mesaj (vezi articolul „Uneori lui Dumnezeu Îi este foame”). Credem că sunt singurii responsabili pentru situaţia lor mizeră, deși, în realitate, oricine ar putea ajunge într-o situaţie-limită, iar cauzele pentru care o persoană ajunge să doarmă sub cerul liber sunt foarte variate, de la divorţ și violenţă domestică la probleme de sănătate și dependenţă de droguri.

Viaţa unui om al străzii este un mozaic strident de „descurajare, durere, distrugere și lipsă de predictibilitate”, scrie pastorul Ward Draper într-un articol pentru The Huffington Post, subliniind cât de puţine lucruri mai poate controla cel pentru care cuvântul „acasă” s-a golit de semnificaţii.

Pornind de la nevoia de mai multe locuinţe sociale, un editorial publicat în The Guardian amintește că, potrivit statisticilor, o persoană fără adăpost se poate aștepta să trăiască 45 de ani dacă este bărbat, și 43 de ani dacă este femeie, deși speranţa de viaţă a britanicilor este de 76, respectiv, 81 de ani.

„Persoanele fără adăpost mor adesea în timp ce trăiesc, în anonimat, pe fondul indiferenţei generale”, conchide editorialistul.

Pe de altă parte, istorii precum cea a lui Carmona vorbesc despre puterea și perseverenţa de a propulsa o pasiune la un nivel care să trezească admiraţia profesioniștilor, în condiţii cât se poate de ostile performanţei. Dacă el a reușit să facă dintr-o pasiune un proiect care i-a adunat laolaltă pe amatori și pe profesioniști, oricine are un acoperiș deasupra capului, un prânz decent, cărţi neîmprumutate și un calculator pe care îl poate deschide oricând dorește, pornește deja cu un avantaj consistent spre atingerea unui vis, oricare ar fi acela.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.