„Atunci când bunicii intră pe ușă, disciplina zboară pe fereastră”, spunea poetul Ogden Nash, rezumând unul dintre cele mai comune motive de conflict între generaţii – modul în care intervin bunicii în procesul educării nepoţilor.
Aproape jumătate dintre părinţi au admis existenţa unor dispute legate de creșterea copiilor cu unul sau mai mulţi bunici, potrivit unui sondaj realizat în 2020 de cercetătorii de la Michigan Medicine. Un părinte din șapte a declarat că aceste conflicte au fost îndeajuns de serioase pentru a decide limitarea timpului petrecut de copilul lor cu bunicii. Disciplinarea copiilor (57%), alegerile alimentare (44%) și timpul petrecut în faţa ecranelor (36%) au constituit cel mai frecvent mărul discordiei, alte subiecte spinoase fiind cele legate de bunele maniere, siguranţa și sănătatea copiilor, ora de culcare, tratament părtinitor al nepoţilor și publicarea de fotografii sau informaţii pe reţelele de socializare.
Atunci când dezacordurile au devenit evidente, 43% dintre părinţi le-au solicitat bunicilor să își schimbe comportamentul, iar dintre aceștia 47% spun că bunicii chiar au făcut o schimbare. Pe de altă parte, 36% dintre părinţi au raportat că bunicii au fost de acord cu cererile lor, dar nu au schimbat nimic, iar 17% au declarat că bunicii au refuzat schimbarea.
Părinţii percep că autoritatea lor este subminată atunci când bunicii stabilesc nepoţilor limite mai stricte sau mai largi decât cele parentale, iar bunicii au deseori dificultăţi cu înţelegerea faptului că sfaturile medicale și cele legate de parenting s-au schimbat foarte mult – punctează cercetătoarea Sarah Clark. Situaţia este și mai complicată atunci când bunicii sunt implicaţi în îngrijirea copiilor (pentru că părinţii lucrează și nu vor sau nu își permit să plătească o bonă), dar discutarea limitelor de la bun început ar putea preveni apariţia unor conflicte majore mai târziu.
De asemenea este important ca bunicii să încerce să aplice cât mai consecvent regulile părinţilor, pentru le sprijini munca oricum dificilă, dar și pentru a nu periclita relaţia cu nepoţii, care are multiple beneficii pentru toate părţile implicate.
Vești bune pentru bunici și nepoţi
Relaţiile intergeneraţionale armonioase se răsfrâng într-un mod foarte pozitiv asupra stării de bine a bunicilor (și nu numai), un adevăr reliefat de o serie de studii.
O fluenţă verbală mai bună, un nivel mai înalt de satisfacţie, emoţii pozitive mai puternice și o diminuare a senzaţiei de singurătate reprezintă câteva dintre câștigurile bunicilor care întreţin o relaţie apropiată cu nepoţii. De asemenea, persoanele în vârstă care s-au implicat ocazional în îngrijirea nepoţilor au avut un risc de mortalitate cu 37% mai mic decât cei care nu au fost implicaţi în creșterea nepoţilor sau nu au avut nepoţi.
Apropierea emoţională dintre nepoţii adulţi și bunici reprezintă un factor de protecţie împotriva depresiei pentru ambele categorii, potrivit cercetătorilor de la Universitatea din Boston. Alte studii arată că implicarea bunicilor în viaţa nepoţilor în timpul copilăriei se asociază cu dezvoltarea emoţională, funcţionarea cognitivă și adaptarea socială a acestora în perioada maturităţii timpurii. De asemenea, lecţiile învăţate de la bunici în copilărie, în special cele legate de spiritualitate și dezvoltarea morală, persistă și la vârsta adultă.
„Dragostea și cunoștinţele bunicilor sunt esenţiale pentru stima de sine și identitatea unui copil. El are nevoie (…) să își găsească locul și să se simtă parte dintr-o familie care are o istorie”, remarcă psihoterapeutul Roslyn Hunter.
Există, așadar, motive foarte bune pentru ca bunicii să petreacă mai mult timp în preajma nepoţilor, dar și pentru ca bunicii și părinţii să găsească un teren comun pe care să se întâlnească, inclusiv pe subiecte sensibile precum cel al disciplinării copiilor.
Când (și de ce) ar trebui să intervină bunicii în disciplinarea nepoţilor?
Chiar și atunci când încearcă să nu se implice în disciplinarea nepoţilor, faptul că mulţi bunici sunt implicaţi în îngrijirea celor mici face ca totul să devină mai dificil. Chiar și așa, sfaturile pe tema disciplinei nu ar trebui oferite dacă nu au fost cerute, spune Rog Parson, fondatorul organizaţiei Care for the Family, admiţând că acest lucru poate genera frustrare, „pentru că ne trezim că suntem de prisos chiar în momentul în care știm cum ar trebui să ne descurcăm ca părinţi”.
Totuși este treaba părintelui să fie părinte: el „deleagă autoritatea bunicilor și nu invers”, subliniază profesorul de pediatrie J. Lane Tanner, explicând că, pentru a evita stresul și confuzia, este necesar ca un copil să știe cine conduce jocul.
Părintele „deleagă autoritatea bunicilor și nu invers.”
Când este treaba bunicilor să se implice în procesul de disciplinare (care nu este sinonim cu pedepsirea, ci cu aplicarea regulilor de comportament stabilite în familie)? Atunci când părinţii le dau voie, atunci când este vorba de siguranţa copilului sau atunci când comportamentul copilului îi afectează în mod direct, răspunde Tanner.
Comunicarea în privinţa așteptărilor rostite și nerostite și a regulilor negociabile sau care nu lasă loc de negociere este esenţială. De asemenea, este important ca fiecare parte să se simtă respectată, spune autoarea creștină Bev Phillips, care oferă câteva sfaturi pentru a menţine armonia între părinţi și bunici. Părinţii au nevoie să se simtă sprijiniţi în misiunea lor plină de provocări. Nu există niciun dubiu că responsabilitatea deplină pentru creșterea și educarea copiilor le revine lor. Nu este nimic nefiresc în alegerea părinţilor de a-și disciplina copiii altfel decât au fost ei crescuţi și cu cât bunicii vor fi de acord cu mai multe dintre alegerile copiilor adulţi deveniţi părinţi, cu atât apropierea faţă de ei și implicit faţă de nepoţi va fi mai mare. Chiar dacă, în absenţa părinţilor, bunicii vor considera normal să preia frâiele, este înţelept ca ei să ceară sugestii cu privire la gestionarea anumitor situaţii sau cu privire la implementarea regulilor, recomandă Phillips.
Bunicii trebuie să afle dacă părinţii nepoţilor se așteaptă ca ei să se implice în procesul disciplinării și, dacă nu, cum anume să procedeze atunci când copiii refuză să respecte regulile, scrie Josh Mulvihill, autorul mai multor cărţi despre familie. O atitudine de cooperare, care transmite părintelui că îi sunt respectate alegerile cu privire la timpul petrecut pe dispozitivele digitale sau cu privire la deserturile permise copilului, creează o atmosferă de încredere și de respect. Părintele observă dacă acele subiecte care contează pentru el contează și pentru bunici.
Citește și: Mai mult decât praf de stele | Bunicii și moștenirea lor spirituală
La un moment dat, bunicii trebuie să discute cu părinţii despre cum să gestioneze derapajele de comportament ale nepoţilor și cu cât o fac mai devreme, cu atât riscul apariţiei unor situaţii tensionate este mai mic, afirmă psihologul Nancy Buck. Aplicarea regulilor diferă în funcţie de rolul asumat de bunici și uneori de „teritoriul” unde se află nepoţii. Bunică la rândul ei, Buck spune că nepoţii ei urmează regulile ei atunci când se află acasă la ea. „În casa mea, facem lucrurile în felul meu”, explică psihologul, subliniind că sunt totuși reguli stabilite de părinţi pe care nu le încalcă niciodată, cum ar fi faptul că unul dintre nepoţi are o dietă vegetariană. Pe de altă parte, atunci când nepoţii au un comportament mai puţin dezirabil de care părintele este conștient deja, bunicii nu ar trebui să insiste asupra acestuia, lăsându-i părintelui libertatea de a pune în ordine lucrurile.
Într-o lume imperfectă, neînţelegerile și frustrările sunt adesea inevitabile, chiar dacă toţi actorii sunt bine intenţionaţi. Tanya Copenhaver este una dintre mamele care a învăţat că, deși nu poate ajunge la un acord cu mama ei în toate privinţele, cel puţin nu când e vorba de fiica ei de numai 4 ani, beneficiile implicării în viaţa nepoatei depășesc generos inconvenientele.
De dragul celor pe care îi iubim
Dacă părintelui nu-i este ușor să fie părinte, nici bunicii nu-și iau în primire rolul fără dificultate, scrie psihiatrul Thomas Verny, observând că adaptarea la un nou rol social (de obicei, la sfârșitul vârstei mijlocii) presupune exersarea unor comportamente care interferează cu vechile obișnuinţe. Poate că erau deprinși să aibă casa curată lună, cu fiecare lucru așezat la locul său ori să se odihnească netulburaţi pe canapea, în faţa televizorului, după cină, dar vor trebui să își schimbe obiceiurile dacă aleg să se implice în viaţa nepoţilor.
Flexibilitatea ar trebui să fie cuvântul-cheie în această importantă reţea de relaţii. Bunicii trebuie să înţeleagă că, așa cum ei au făcut greșeli ca tineri părinţi, și copiii lor vor greși în educaţia propriilor copii. La rândul lor, părinţii trebuie să accepte că răsfăţul și relaxarea unor limite fac parte din fișa postului de bunic și că amintirile create acum vor fi foarte preţioase pentru copiii lor. „Este bine să lăsăm bunicii șă fie bunici”, spune cercetătoarea Sarah Clark, sfătuind părinţii să facă un mic pas înapoi în lucrurile mai puţin importante.
Chiar când relaţiile dintre bunici și copiii lor (sau partenerii acestora) curg mai anevoios, ceea ce trebuie să își amintească fiecare parte este să așeze nevoile copilului pe primul loc, punctează psihologul Joshua Hunter. „Relaţia dintre bunic și nepot este una de vulnerabilitate comună, caracterizată de un soi de inocenţă”, explică Hunter, pledând pentru a ocroti această resursă infinit de preţioasă pe care o reprezintă „un bunic iubitor și implicat”.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
