Timpul liber al copiilor, între atunci și acum

Am copilărit pe o stradă lăturalnică din Ploiești, neasfaltată. Când veneam de la școală sau în vacanţa de vară, alcătuiam un „trio” cu M. și C., vecinii de vârsta mea. Eram mai tot timpul pe stradă. Dacă era prea cald sau ploua, ne puteai găsi în curtea unuia dintre noi.

La M. ne jucam de-a naufragiul, pentru că avea un foișor și mai multe plante în curte. La C. făceam construcţii din LEGO, pentru că avea cele mai multe seturi și ni se părea fascinant să poţi construi ce dorești din piese așa frumoase. La mine făceam corturi din pături puse pe sârma de rufe, ne jucam de-a farmacia (luam doar cutiile de carton de la medicamente, pentru că primisem interdicţie să mă joc cu medicamentele; însă despre cutiile acestora nu mi se specificase nimic), de-a școala, de-a magazinul – cu bani din frunze de salcâm. Foloseam lădiţe de legume pentru a amenaja un mic mobilier, iar când venea mama acasă cu duba de marfă și avea de descărcat lădiţe mai ușoare, dădeam și noi o mână de ajutor. Apoi primeam câţiva bănuţi cu care luam ciocolată mică Sando, cu arahide, sau îngheţată de la dozator.

Alteori ne alăturam la joaca celor cu 3-4 ani mai mari ca noi și ne umpleam de praf jucând fotbal, castelul, omul negru, sticluţa cu otravă, pititea sau leapșa. Ne plăcea să facem cornete și să le suflăm, iar când se coceau strugurii, foloseam bobiţe în loc de cornete. Într-o vară, un vecin s-a supărat pe noi că i-am pătat gardul cu struguri. Puneam o sfoară drept fileu din gard în gard și nu o dădeam jos decât când trecea o mașină. Așa de des treceau.

Ne plăcea să meșterim bărcuţe din polistiren, cu beţe de chibrit și fire de aţă, pe care le „lansam” în bălţile create după vreo ploaie mai zdravănă, sau să stăm pe gard și să sorbim nectarul din florile de caprifoi, să povestim, să ne uităm pe reviste sau pe cărţi cu ilustraţii și să facem prăjiturele din noroi, decorate cu frunze și coji de fructe.

Mai făceam și teme (îngrășam porcul la finalul lui august), mai repetam la pian, mergeam la biblioteca judeţeană să împrumut cărţile din lista de lectură, iar la finalul vacanţei ne întorceam la școală juliţi, bronzaţi și cu tolba plină de amintiri.

Dacă vreunul din noi căpăta vreun oreion, vreo varicelă sau altă boală a copilăriei și trebuia să stea izolat mai multe săptămâni, cei doi rămași „liberi” compuneau scrisori la care atașau desene și le puneau în cutia poștală a celui bolnav. Iar bolnavul trimitea răspunsul în același mod, folosind fratele mai mare sau un părinte pe post de poștaș. Cam așa era în anii ’90–’95.

Cum e acum

Acum, după aproape 30 de ani, tabloul s-a schimbat. Locuim tot pe o stradă lăturalnică, dar n-ai loc să mergi pe trotuar din cauza mașinilor parcate. De jucat pe stradă? Nici vorbă, e periculos. Cu vecinii ne salutăm și vorbim puţin doar când ne întâlnim ocazional. Nu mai avem timp de stat la povești, la poartă. Mă refer la mediul urban, oraș mare.

Fiica mea are 5 ani acum, dar mă uit și la alţi copii, de vârstă școlară, și le văd programul: multe teme, activităţi extracurriculare, vara merg la cluburi de vacanţă sau li se umple programul, în așa fel încât părinţii să poată merge la serviciu și să-și știe copiii în siguranţă. Ecranele sunt o soluţie pentru a câștiga liniște și pentru a ști că e copilul aproape de tine. Pe de altă parte, ecranele sunt cerute de copii și ca mecanism de coping, ca să se refugieze în mediul virtual atunci când emoţiile sunt prea puternice și nu știu să le facă faţă. Ca și mâncatul compulsiv sau alte comportamente similare.

Sunt copii care se dezlipesc cu greu de ecrane. Nu mai vor să iasă afară. N-au cu cine să se joace; toţi ceilalţi colegi se joacă în reţea, online. În timpul școlii, unii copii abia au timp să mai respire. Program de școală, teme peste teme la afterschool, apoi sunt plimbaţi la opţionale de tot felul și se întorc acasă extrem de obosiţi.

Opţionale fără opţiuni

Am avut o perioadă în care am predat un opţional în școli și grădiniţe și vedeam copii fără stare, care își doreau să iasă în curte, să se joace liber, nu să stea în sala de clasă pentru pictat, modelat lut sau desenat cu tuș. Îmi spuneau că sunt deja obosiţi și că trebuie să termine repede, că apoi mai au și înot/baschet, că lor nu le place opţionalul, dar „mama m-a înscris și, dacă a plătit, trebuie să particip”. Lucrau ceva în grabă, doar să umple hârtia, iar apoi voiau să plece la joacă, la ceilalţi colegi care nu erau înscriși la opţional. Iar eu trebuia să-i antrenez cu altceva atractiv, că trebuia să-i ţin până la finalul orei.

Mă întreb care este procentul de copii înscriși la opţionale care chiar își doresc acest lucru și participă cu bucurie în comparaţie cu procentul de copii care doar bifează niște dorinţe sau neîmpliniri ale părinţilor, adunând frustrări. Câţi părinţi organizează timpul liber al copilului pe principiul „eu n-am avut când eram mic și mi-am dorit asta”? Sau părinţi care își petrec weekendurile la concursuri, apoi postează fotografii dintr-o motivaţie simplă: „Ia uitaţi câte diplome și medalii adună ăsta micu’, hai cu like-urile, să-mi crească egoul”?

Ce s-a pierdut

Mi se pare că, la oraș cel puţin, am pierdut din bucuria jocului liber pe stradă, din siguranţa pe care o aveai când tot „satul” de vecini era atent la copiii tuturor. Am pierdut din simplitatea în care trăiam atunci, mai mult de nevoie, pentru că nu aveam prea multe opţiuni. Și creativitatea era folosită la maximum, pentru că transformai obiectele comune în jucării și găseai tot felul de soluţii.

Parcă sunt din ce în ce mai mulţi copii sedentari, care au antrenaţi doar mușchii degetelor ce se fugăresc pe tastatură sau pe consolă. Și „sportul” acesta virtual are ca suport o alimentaţie bazată pe junk food. E nevoie de programe educative care să facă sportul și alimentaţia sănătoasă atractive pentru copii. Nu zic că e peste tot la fel; știu și copii care nu fac parte din aceste categorii.

Ce s-a câștigat

Când eram eu mică, primeam rar cărţi noi. Pentru cele creștine, mergea tata la librăria Stephanus, când avea drum la București, și îmi aducea noutăţi pe care le reciteam de nenumărate ori. Acum avem din abundenţă cărţi: foarte multe cărţi bune pentru copii, atât din categoria celor laice, cât și din categoria celor creștine. Îi citesc zilnic copilului meu, și majoritatea cărţilor (alese pe sprânceană) trezesc emoţii și în mine, ca adult, iar unele idei din text sau din ilustraţii îmi dau de gândit.

Avem din abundenţă programe educative în instituţiile de cultură și nu numai, aparţinând atât statului, cât și unor iniţiative private, multe muzee care învaţă să fie prietenoase cu copiii, case ale experimentelor sau expoziţii interactive, concerte de tip lecţie sau musicaluri puse în scenă pentru cei mici – experienţe în urma cărora pleci mai bogat decât ai venit.

Avem din abundenţă materiale de lucru pentru artă, crafturi și hobbyuri; avem tutoriale gratuite pe internet, din care copiii pot învăţa cum să realizeze o mulţime de lucruri în timpul lor liber.

Plictiseala

Și totuși, deși e abundenţă, e și multă plictiseală în acest timp liber. Plictiseala e bună; lăsaţi copiii să se plictisească și să devină creativi. Dar, uneori, „sunt plictisit” se traduce prin „mă simt singur”: „Aș vrea să te joci tu cu mine, mamă, pentru că am nevoie de conectare. Am nevoie să fiu văzut. Am nevoie să mă tratezi ca pe telefonul tău, să tresari la cea mai mică notificare de-a mea și să-mi acorzi atenţie.” Alteori, se traduce prin „aș vrea să stăm împreună în timpul nostru liber, tată, pentru că am nevoie de îmbrăţișarea ta; sau am nevoie să învăţ de la tine și să mă simt mai competent, să mă simt în control”.

Câteva idei

Câteva idei legate de alegerea activităţilor pentru petrecerea timpului liber al copiilor:

• să fie ceva care să le aducă bucurie;
• să fie activităţi care să ajute la dezvoltarea lor pe toate planurile – fizic, mintal, emoţional, spiritual; am văzut copii foarte dezvoltaţi din punct de vedere cognitiv, dar care nu reușesc să tolereze mici frustrări;
• să nu le încarce excesiv programul, ca să poată avea și timp pentru joacă liberă.

Îndemn la echilibru

Ar fi multe de spus; am atins doar câteva aspecte în acest text. Atât la serviciu, în emisiunea pentru copii pe care o realizez la Speranţa TV (o emisiune în care le ofer copiilor și părinţilor astfel de idei pentru timpul liber), cât și în calitate de mamă, în ce privește timpul liber al copilului meu, încerc să urmez aceeași cale a echilibrului. Nu cred în reţete general valabile – fiecare trebuie să decidă cum e mai bine pentru copilul său. Nu cred că acum e mai rău ca atunci sau invers.

Cred că suntem binecuvântaţi și că avem de unde alege, fără să punem presiune pe noi sau pe copii, ci trăind frumos și crescând împreună.

La fel cum ni se spune și în Biblie, despre Iisus, în copilăria Sa: „Și Iisus creștea în înţelepciune, în statură și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor” (Luca 2:52).

Mioara Mihai realizează emisiunea „Căsuţa cu idei”, la Speranţa TV. A absolvit UNArte și, de-a lungul timpului, a conceput și a implementat diverse programe educative, recreative și creative pentru cei mici.