„Stă în puterea fiecărui om să aleagă subiectele care îi ocupă gândurile și îi modelează caracterul. Adevărata disciplină a vieţii este constituită din lucrurile mici. Educarea gândurilor este esenţială.“[1]

În ultimii ani, știrile privind statisticile fiecărui examen naţional de bacalaureat sunt un prilej de consternare pentru public, de dezamăgire pentru profesori, de îngrijorare a oricărui părinte, de frustrare, resemnare sau contestare din partea prea multor candidaţi. Nedumeririle și acuzele vizează: fie deficienţe ale întregului sistem de învăţământ – de la subfinanţare la politizare și corupţie –, fie motivarea insuficientă și chiar dezinteresul personalului didactic ori al elevilor pentru procesul de învăţământ, fie harababura legislativă și ministerială, fie pregătirea slabă a cadrelor didactice etc. Faptul că scandalurile din acest domeniu strategic pentru ţară izbucnesc doar post factum, la „spartul“ bac-ului, trădează însă nepăsarea și/sau neputinţa celor implicaţi de a interveni la timp și eficient pentru a schimba lucrurile. E firesc să ne întrebăm cum s-ar putea îmbunătăţi această situaţie care s-a cronicizat. Presupunând că toate metehnele menţionate ar fi reale, cum ar fi posibil, totuși, cu mijloace și cu costuri sociale minime, ca tinerii noștri să fie mai bine educaţi?

Examenul de imaturitate

Anul acesta, absolvenţii de clasa a XII-a din promoţia 2012 – 2013 au obţinut un procent de promovare de 62,32%, iar cei din promoţiile anterioare, de 30,82%. Promovabilitatea pe filiere este următoarea: tehnologică – 34,15%, teoretică – 76,95%, vocaţională – 66,39%. Rezultatele sunt nemulţumitoare, dar nu și surprinzătoare, date fiind acuzele de mai sus. Dar, până când sistemul de învăţământ se va îmbunătăţi simţitor, programele vor fi actualizate, ministerul va zbârnâi, iar profesorii își vor face datoria ireproșabil, ce este de făcut în situaţia prezentă? Promoţiile fiecărui an nu pot rămâne victime ale unui sistem complex și greoi, care are nevoie de decenii pentru a se îmbunătăţi. Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ cataloga cam cinic diplomele obţinute anevoios „otrăvite“, spunând că nu-i vor feri pe posesori de șomaj ori de diletantism în varii domenii.[2] Și totuși, sindicatele ar trebui să-i felicite pentru diploma asta, pentru că ea deschide sau închide, ca o cheie, un întreg orizont de viaţă: evoluţie intelectuală sau plafonare, practicare a anumitor profesii elevate sau resemnare cu cele modeste, acces la un mediu social mai bun sau la unul mai precar etc. Performanţele pot veni mai târziu, chiar și cu o medie mică pe diplomă, dar fără ea nu vor fi prea multe opţiuni.

Dintre toate disfuncţiile semnalate în învăţământul românesc, singura pe care o putem aborda concret, acum, în folosul elevilor e chiar mentalitatea lor.

Dacă atitudinea lor faţă de școală reprezintă o parte a problemei, atunci de aici trebuie început, pentru că e singurul aspect ce depinde, în totalitate și în orice clipă, de fiecare dintre ei. Așa cum pacientul e mai interesat decât medicul să se vindece printr-un tratament, și elevul ar trebui să fie mai interesat decât profesorul ca învăţătura să-l ajute în carieră și în viaţă.

Dacă unii arată adesea cu degetul mentalitatea greșită a tinerilor cu privire la școală și, în general, la lume și la viaţă, poate că nu au mereu dreptate, dar, cum se spune, nu iese fum fără foc. La acest capitol, se pare că problemele autohtone ce degradează calitatea educaţiei se regăsesc și în alte ţări. Occidentul oferă prin mass-media un model negativ foarte influent. Unii elevi se grăbesc să guste din privilegiile și libertăţile vieţii de adult când încă nu s-au maturizat, dar fug de obligaţiile vieţii de adult atunci când împlinesc 18 ani, comportându-se ca niște adolescenţi întârziaţi, uneori toată viaţa.

Observând aceste tendinţe negative, autorul american pe teme de educaţie Charles J. Sykes le dădea câteva sfaturi utile conaţionalilor din licee, dintre care unele se aplică pe deplin și la noi. Ele au fost preluate de câteva site-uri cu mesaje inspiraţionale pentru tineri. Iată cum li se adresează Sykes liceenilor, cu cele mai bune intenţii:

• Lumii reale nu prea-i pasă de stima voastră de sine așa cum îi pasă școlii. În lumea reală trebuie să realizaţi mai întâi ceva, ca apoi să vă puteţi simţi bine în propria piele.

• Dacă vi se pare că profesorul vostru e dur, așteptaţi să vedeţi cum e să ai un șef.

• Nu e vina părinţilor dacă o veţi da în bară, voi veţi fi răspunzători pentru asta. E răspunsul primit la replicile generaţiei voastre, de genul „E viaţa mea!” sau „Nu ești tu șeful!”. După 18 ani, sunteţi pe cont propriu.

• Înainte de a vă naște, părinţii voștri nu erau așa plicticoși. Au devenit astfel tot plătindu-vă taxele, punându-vă în ordine camera și ascultându-vă cum le spuneţi voi că sunteţi niște idealiști. Dar, înainte să vă preocupaţi de soarta pădurilor ecuatoriale, aţi putea să faceţi ordine în propriul dulap.

• Televiziunea nu e viaţă reală. Viaţa voastră nu e o comedie lejeră și problemele ei nu se rezolvă în 30 de minute, minus timpul pentru publicitate. În viaţa reală, oamenii pleacă din cafenea și se duc la lucru.

• Fiţi amabili cu tocilarii. S-ar putea să ajungeţi angajaţii lor.

• Fumatul nu vă face să arătaţi grozavi. Vă face să arătaţi stupid, imatur.

• Nu sunteţi nemuritori. Dacă vi se pare romantic să trăiţi intens, să muriţi tineri, lăsând în urmă un cadavru frumos, atunci habar nu aveţi cum e să-ţi vezi un coleg la temperatura camerei…

• Sigur, părinţii vă deranjează, școala nu vă convine, iar viaţa vă deprimă. Dar veţi realiza mai târziu ce minunat era când eraţi puști.[3]

Sykes li se adresează acelor tineri care nu s-au trezit la realitate, care încă nu și-au structurat lumea interioară de valori și de principii călăuzitoare, trăind mai degrabă la voia întâmplării, vulnerabili la factori perturbatori precum modelele negative (din societate sau chiar din familie), grupul de amici cu preocupări meschine, dar cu pretenţii enorme, cu ţeluri nerealiste sau reprobabile și cu o moralitate foarte vagă.

Idealul realizării de sine

Și totuși, orice tânăr își dorește implicit, chiar dacă nu face nimic în acest sens, să se realizeze în viaţă. Uneori amână la nesfârșit, se descurajează ușor, obosește sau se plictisește, dar tot visează la avântul cu care cândva o să ia niște decizii, o să facă un plan de bătaie. Aici ne joacă feste și filmele de duzină în care eroul principal, confruntat cu o problemă care-l depășește, se apucă să studieze, caută prin biblioteci și pe net trei zile și trei nopţi și află tot ce trebuie și rezolvă misterul. Lucrurile sunt mai complicate în viaţa reală, chiar dacă netul și lecturile ajută.

Nimeni nu-și propune, lucid fiind: „Vreau să devin un ratat“. În orice caz, dacă perspectiva nu-l afectează, este pentru că fie se îndoiește că ar fi în stare de ceva, dar maschează neîncrederea în sine prin dezinteres, fie își imaginează un ratat cu posibilităţi și privilegii, trăind hedonist și fără griji.

Dar ce șanse reale și de durată există ca un tânăr care nu luptă pentru sine să nu ajungă un ratat sordid, mai devreme sau mai târziu? Câștigul la loterie nu e o variantă realistă, nu pentru mai mult de o persoană. Cum rămâne cu zecile de mii de tineri fără căpătâi? Se spune că minciuna are picioare scurte; la fel au și planurile de căpătuială rapidă și ilegală. Cine se poate bizui realist pe o viaţă dusă mereu pe ascuns, în primejdii și nesănătos? Ce lungime are acea viaţă? Ce calitate? Chiar merită riscul? Oare ce răspund tinerii majori reţinuţi de poliţie pentru mită la bac? Le sunt recunoscători părinţilor pentru educaţia primită, îi consideră modele?

Când ești tânăr, este imposibil ca tinereţea ta să nu-ţi dea ghes la a pune la încercare tot ce ești, ce ai acumulat, toate capacităţile care uneori ţi s-au confirmat, dar pe care nu le-ai dezvoltat. Dacă nici familia, nici școala, nici grupurile sau comunitatea nu-ţi (mai) oferă un mediu bun pentru dezvoltare, ce e de făcut cu ele? Se știe că unele talente se pot diminua sau pierde dacă nu sunt exersate. La fel e și cu „talentul“ de a duce o viaţă care să merite trăită; de a te realiza ca fiinţă umană, de a lăsa să-și facă loc în tine, așa cum spunea Eminescu, o întreagă lume unică, irepetabilă; o lume pe care tu o creezi în fiecare clipă, cu fiecare gest, gând sau simţire, în care toate culorile și formele ei depind de alegerile tale. A te autorealiza presupune să reușești, pe parcursul vieţii tale pline de potenţial, mai ușor sau mai anevoios, dar cu sentimentul împlinirii, să dai măsura cea mai înaltă a aptitudinilor tale; să creezi prin înzestrările tale; să-ţi cultivi orice calitate și să îmbogăţești această lume prin prezenţa ta; să contribui la binele celor cu care interacţionezi și să atingi astfel satisfacţia și fericirea; să oferi și să te bucuri de darurile acestui univers infinit pentru tine, fiinţă umană finită, chemată acum la existenţă.

Soluţia pe care orice tânăr debusolat și nepregătit o are, totuși, la îndemână, o soluţie care poate fi aplicată de la un an la altul cu rezultate măsurabile (fie și printr-un examen de bac) și care nu cere multă cheltuială, dar cere implicare și hotărâre din partea sa, este autoeducaţia.

Pedagogii consideră că autoeducaţia însoţește educaţia formală, din școală, dar și educaţia permanentă, pe traseul întregii vieţi. E de dorit să fie așa, pentru că, oricâte eforturi ar depune educatorul din faţa ta, dacă tu nu i te alături, rămâi opac la orice învăţătură. Ea ţine de luciditatea de a deveni propriii noștri educatori, alături de cei din mediul școlar, sau chiar în locul lor, dacă ei lipsesc sau lasă de dorit. E marele avantaj al autoeducaţiei: completează ceea ce lipsește, ce nu ai primit din partea familiei, sau a școlii, sau a comunităţii tale, dar și corectează ce ai primit greșit, strâmb, nedrept, înjositor, din partea lor. E marea șansă pe care oricine o are în interiorul lui, depinzând numai și numai de voinţa lui liberă.

Psihologii admit că există în viaţa unora etape de boom intelectual, de „deșteptare“ mai târzie. La fel se întâmplă cu cei care se „trezesc“ mai târziu și-și doresc o viaţă mai bună. Conștienţi fiind de vitregia condiţiilor de mediu, de scăpările lor din trecut, se ambiţionează, simţind în forul interior că sunt capabili de mai mult și ar fi păcat să se irosească mai departe. Uneori, devin mai încrezători în sine prin comparaţia cu alţii, cu rezultatele lor. Cert e că dorinţa de autorealizare poate deveni atât de puternică și de tonică, încât să-i înalţe deasupra tuturor greutăţilor și să atingă scopul pe care și-l propun.

Exemple vii

Ali Ahmed este un băieţel egiptean de 12 ani care a uimit întreaga lume cu acuitatea analizelor sale sociale, politice și civice privind situaţia dramatică din ţara sa. Întrebat cum de știe și înţelege atâtea lucruri, el a răspuns: „Îi ascult mult pe oameni și îmi folosesc propriul creier… În plus, citesc ziare, urmăresc la TV și caut pe internet.“[4]

Un alt exemplu de autodidact, dar și de om autorealizat este octogenarul Ionel Cristescu, din judeţul Teleorman, ce-și bucură semenii cu bunătatea și cu înţelepciunea lui. Crescând ca orfan, fără șansa de a merge la școală, Biblia i-a fost și abecedar, și Cuvânt revelat, iar cultura generală și conduita sa morală de admirat s-au format pe deplin cu ajutorul acestei lecturi de căpătâi, chiar în condiţiile vitrege ale persecuţiei religioase și ale comunismului. Când l-am întrebat care a fost idealul care i-a dat tăria să meargă mereu mai departe, să reziste încercărilor rămânând cu un suflet curat ca de copil, a răspuns: „Să stau mereu lângă Dumnezeu, pentru că El e izvorul înţelepciunii. Apoi, judec în mintea mea: asta-i albă, asta-i neagră. Și la fel recomand cui nu a avut parte de educaţie… Știţi, unii îmi spun că nu au chemare, dar eu le răspund că au chemarea chiar în Biblie, unde zice: «Iată, Eu stau la ușă și bat…» Am primit mereu răspuns de la Dumnezeu când L-am întrebat și m-am rugat. Tot în Biblie scrie că, dacă-ţi lipsește înţelepciunea, s-o ceri de la El și îţi va fi dată.“

Așadar, fie și în lipsa altor posibilităţi de instruire, a altor răgazuri istorice prielnice, dacă dorinţa realizării de sine e suficient de puternică, va exista oricând la îndemână comoara de înţelepciune a „Cărţii cărţilor“. Ea dă sprijinul moral incomparabil, tăria de caracter și de voinţă pe care omul religios le folosește când alţii nu mai au resurse interioare. Pedagogul Constantin Cucoș remarcă: „Cine este educat din punct de vedere religios are un start existenţial favorizant și este pasibil de perfecţionare.“[5]