Articolul de faţă este al treilea și ultimul din seria „Școala părinţilor”. Primele două părţi au fost publicate în ediţiile din lunile mai și iunie ale revistei Semnele Timpului.

Etapa responsabilităţilor reprezintă perioada în care părintele poate reuși cel mai ușor să-și îndrume copilul înspre dobândirea abilităţilor practice. Copilul în proximitatea vârstei de 5-6 ani, pentru a se eschiva de la anumite activităţi pe care nu le preferă, se folosește adesea de metoda lui „nu pot”. În perioada prepuberală, tendinţa lui naturală rămâne aceeași. Trecerea de la „nu pot” la independenţă depinde în mare măsură de aptitudinea părintelui de a găsi metode prin care să-l responsabilizeze. Jocul rămâne încă cel mai bun procedeu prin care copilul evoluează. Dacă în etapele parentale precedente copilul avea nevoie să înveţe că viaţa este un joc, în etapa responsabilităţii are nevoie să înveţe că munca este o joacă, iar munca poate fi percepută de către copil ca joc doar dacă domeniul de activitate se corelează cu abilităţile și plăcerile lui.

“Infantilizarea“ copilăriei prin jucării

Mercantilizarea societăţii afectează până și inocenţa copilăriei. Industria jucăriilor, sub influenţa filosofiei mercantile, determină o „infantilizare” a copilăriei. Pe lângă degradarea morală a multor modele propuse de jucăriile din prezent, acestea reușesc pe deasupra să fure și realismul vieţii. Nu doar că imaginarul ia locul realităţii, dar, prin jucăriile care imită realităţile proxime, copiii pot ajunge să prefere imitaţiile serbede. Biciclete de jucărie, mașinuţe de jucărie, ciocănel din plastic, jocuri pe telefon prin care se imită tunsul ierbii sau jocul de fotbal, alergatul s.a.m.d, toate aceste imitaţii le fură copiilor percepţia plăcută a realităţii. Culorile, ușurinţa cu care sunt folosite, imaginile și poveștile atașate jucăriilor, stimulate de absenţa părinţilor din activităţile lor, sunt argumente în favoarea folosirii lor, dar în detrimentul implicării în activităţile reale pe care jocurile le imită.

Este mai facil pentru un părinte să lucreze singur în timp ce copilul poate sta liniștit timp îndelungat, fără a deranja, jucându-se pe un telefon. În felul acesta sunt create dependenţe care pot satisface senzorial copilul pe termen scurt, dar pe termen lung sunt dovedite a fi distructive. Aceste dependenţe produc o satisfacţie superficială în raport cu satisfacţia jocului/activităţilor reale.

În cazul în care activităţile sunt adaptate vârstei copilului și sunt realizate în tovărășia părintelui, ele au potenţialul de a împlini profund nevoile joviale ale copiilor. Mai multă bucurie se poate găsi în plimbatul pe bicicletă decât în a imita mersul pe bicicletă printr-un dispozitiv digital; mai plăcut este jocul de tenis decât jocul de pe telefon care imită tenisul; mai multă bucurie poate găsi un copil în a-și construi lucruri decât în a le avea gata replicate și a le utiliza folosindu-se de imaginaţie; mai multă bucurie are un copil atunci când conduce o mașinuţă electrică sau cu pedale decât atunci când plimbă o replică a vreunei mașini cu mâna sa. Mai bine decât să își imagineze realitatea este să o trăiască. În egală măsură, munca în grădină sau în casă poate să îl satisfacă pe copil dacă este făcută în spirit vesel, în tovărășia părinţilor, fără presiune și dacă este adaptată capacităţilor lui.

Este just să protejăm familia de o astfel de infantilizare, ce poate perverti capacităţi și gusturi într-o asemenea manieră, încât imitaţia să fie preferată realităţii. Ea nu doar că transpune copilul într-o dimensiune virtuală, ci lipsa implicării în activităţi, munci și jocuri îl atrofiază pe copil atât din punct de vedere fizic, cât și psihic și spiritual. Fiinţa în ansamblul său psihosomatic este privată de ceea ce îi poate facilita dezvoltarea, fericirea și evoluţia.

Spirala dezvoltării personalităţii

În etapa responsabilităţilor, copilul între 7 și 12 ani are nevoie să-și înţeleagă și să-și îndeplinească îndatoririle. Sarcinile realizate de copil aduc, pe lângă satisfacţie personală, și creșterea valorii de sine. Încrederea în forţele proprii se realizează doar prin reușite individuale. Rezultatele obţinute de copil în toate domeniile de activitate cresc stima de sine, dezinhibă comportamente, determină iniţiative și astfel dezvoltă creativitatea. Acest tipar ciclic devine spirala cunoașterii și dezvoltării personale și se realizează direct proporţional cu creșterea independenţei faţă de părinţi.

Dezvoltarea spiritului independent

În această etapă, copilul are nevoie să înceapă parcursul independenţei faţă de părinţi prin formarea unei conștiinţe de sine și a unei personalităţi tot mai clare. Rolul părintelui este acela de a-i fi sprijin și îndrumător. Lucrurile care stau în putinţa copilului de a fi făcute nu trebuie realizate de către părinte, iar, în cele în care capacitatea copilului este depășită, părintele are sarcina de a-l implica. Biblia îl creionează pe Dumnezeu într-o imagine identică: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.“[1] Părintele mereu prezent în preajma copilului și gata să intervină îl privește și se bucură văzându-l cum lucrează.

Etapa aceasta îi plasează părintelui, cu precădere, rolul de a responsabiliza, motiva și instrui. Dacă în primii 7 ani educaţia copilului este centrată îndeosebi pe valori, începând cu vârsta de 7 ani, valorile învăţate sunt aplicate în viaţă prin capacităţile personale. Dobândirea acestor abilităţi este realizată tocmai pe fundamentul valorilor dobândite precedent și cu ajutorul acestora. Iată cum etapele parentale se întrepătrund și sunt în dependenţă unele faţă de altele.

Alegerea exersată de timpuriu – alegeri timpurii, riscuri minime

Până la vârsta adolescenţei, un copil are nevoie de o corectă cunoaștere de sine pentru a-și identifica și consolida personalitatea. Aceasta se realizează nu doar prin acţiuni și rezultate, prin muncă și joacă, responsabilităţi și îndatoriri, ci și prin alegeri. Etapa responsabilităţilor cuprinde și preocuparea părinţilor de a crea un mediu controlat exersării alegerilor de către copil. Exersarea alegerii responsabilizează și formează personalitatea copilului. Cu cât este mai mică vârsta la care un copil face alegeri, cu atât consecinţele sunt mai mici. De aceea copiii trebuie încurajaţi să ia propriile decizii cu privire la chestiuni ce nu le periclitează siguranţa lor sau a familiei. Rezultatele deciziilor bune sunt apreciate. În felul acesta, încrederea de sine a copilului se dezvoltă. Dacă la vârstele mici consecinţele negative ale deciziilor copiilor sunt nesemnificative în raport cu cele luate la maturitate, impactul asupra formării personalităţii lui este mai mare în copilărie decât la maturitate. Daune minime, impact semnificativ.

Educaţia pozitivă

Alegerile nu sunt exersate prin supunerea copilului faţă de părinte. Educaţia eficientă a copilului necesită modele și variante. Educaţia pozitivă nu doar că nu supune copilul unei multitudini de interdicţii, ci îi oferă libertatea de a alege între mai multe variante. Rolul părintelui este de a găsi mai multe variante bune. Nu le face la fel de bine celor mici să știe ce să nu facă și nici măcar ce să facă, precum le face să guste satisfacţia deciziilor proprii, chiar dacă variantele le-au fost oferite de către părinte. Când un copil refuză să mănânce un aliment, dacă acest aliment ar fi pus în contrast cu un altul mai puţin preferat, iar copilului i s-ar oferi posibilitatea să aleagă, l-ar mânca. Bineînţeles că aceasta nu rezolvă problema mofturilor la mâncare, copiii se adaptează, dar impactul principiului educaţiei pozitive ce oferă posibilitatea copilului să aleagă este irefutabil.

Nocivitatea comparaţiei

Dacă a compara copilul sau comportamentele lui cu ale altora este contraproductiv la orice vârstă, între 7 și 12 ani, când personalitatea se consolidează, comparaţia este cu adevărat nocivă. Psihicul copilului este destabilizat cel mai ușor prin comparaţii sau aprecieri negative de valoare. Cuvintele au puterea să atragă acţiuni și comportamente corespondente și astfel să formeze caracterul. „Obraznicule”, „răule”, „mincinosule” ș.a.m.d sunt destine. Cuvintele sunt vii și au putere transformatoare, întrupându-se în fapte și caractere. Chiar dacă pentru copil răul generic este ceva de detestat, comportamentele rele în anumite situaţii îi sunt de dorit. În cazul în care este numit rău sau mincinos, copilul crede că așa și este, iar faptele rele sunt normale pentru un copil rău. Or, crezându-se bun, copilul se luptă cu unele comportamente rele; crezându-se rău, nu are de ce să se mai lupte.

Chiar dacă ar avea menirea de a accentua calităţile și reușitele unui copil, comparaţia este contraproductivă prin faptul că schimbă motivaţia acţiunilor copilului, din motivaţie intrinsecă în una extrinsecă. Concurenţa și competiţia sunt activate. În același timp, trăirile faţă de sine și faţă de cel comparat pot fi tulburate. Superioritatea, mândria, inferioritatea sunt câteva stări pe care copilul și le poate atribui lui sau persoanei cu care a fost comparat.

Apreciază-i comportamentele; nu-l eticheta

Dacă aprecierea negativă de valoare este distructivă, aprecierea pozitivă este, oare, de dorit? Interesant e că tocmai prin aprecieri la persoană copilul poate ajunge frustrat și descurajat. Când un părinte îl numește: „deșteptule”, „frumosule”, „isteţule” s.a.m.d, copilul – în raport cu realitatea pe care o conștientizează prin ceilalţi factori relaţionali înconjurători – ajunge să își piardă încrederea în părinte sau să simtă presiunea ridicării la standardele părintelui. Aprecierile la persoană sunt contraproductive, dar aprecierile comportamentelor pozitive sunt stimulatoare. Copilul corelează aprecierile comportamentelor bune cu natura lor. Dacă în mod repetat aude că ceea ce face este frumos, isteţ sau ingenios, el ajunge singur la concluzia că ar fi un copil bun, isteţ și creativ. Acest tip de apreciere înlătură presiunea psihologică și-l apropie pe părinte, în timp ce încrederea în el crește.

Spune-i de câte ori are nevoie

Când un copil refuză să îndeplinească anumite sarcini, nu înseamnă în mod obligatoriu că el le detestă sau că nu vrea să le facă. Un copil are nevoie să i se spună de mai multe ori ce are de făcut. Repetarea nu este obositoare, cicălitoare, ci o motivaţie, o îndrumare și un instrument al învăţării. Mielinizarea[2] la copii se finalizează în jurul vârstei de 8 ani, ceea ce înseamnă că și de 16 ori le poate fi mai greu copiilor, în comparaţie cu un om matur, să pună în practică deciziile de a acţiona. Dictonul: „Îţi spun o singură dată!” nu doar că nu este productiv, ci plasează părintele într-o dimensiune din care percepţia lui cu privire la felul de a fi al copilului și cu privire la nevoile lui este falsă. Spune-i copilului de câte ori are nevoie. Spune-i de fiecare dată la fel de duios ca prima oară.

Etapa prieteniei

Etapa prieteniei mai poate fi numită „etapa roadelor” sau „ultima șansă”. Copilul între 12 și 18 ani dobândește curajul de a-și manifesta credinţele, valorile și personalitatea. În cazul în care în primele etape parentale, părinţii au eșuat în a-l educa, adolescenţa devine cel mai de temut inamic. De exemplu, dacă un copil nu a învăţat ascultarea în perioada dictatorială, când avea cele mai mari șanse să o înveţe, în adolescenţă aceasta este aproape imposibilă. Dacă părinţii, datorită gingășiei copilului mic, au ezitat să-i impună regulile și valorile casei, în adolescenţă rebeliunea tânărului poate avea niște consecinţe de o gravitate atât de mare, încât îi pot determina pe părinţi să se comporte cum trebuiau să se raporteze la el până la 3 ani. Alegerile nefiind exersate în perioada responsabilităţilor, iar adolescenţa luându-și dreptul alegerii, lipsa de experienţă adesea duce la decizii cu implicaţii ireparabile.

Dacă în perioada de preadolescenţă o decizie greșită ar fi putut duce la julituri, jucări stricate, haine rupte, vase sparte și altele asemenea, în adolescenţă greșelile pot duce la exmatriculări, la sarcini nedorite sau chiar la fapte penale. În faţa acestor ameninţări, părintele este determinat să își impună autoritatea.

Autoritatea impusă în adolescenţă creează un zid relaţional între părinţi și tânăr. Cu cât mai autoritară este relaţia, cu atât mai mult se îndepărtează adolescentul. Iată cum părintele care a eșuat în primele etape parentale este supus unei experienţe care adesea îl determină să se impună prin autoritate, însă aceasta agravează deficienţele copilului său. Rigiditatea, normele impuse și autoritatea nu au potenţialul de a schimba un adolescent, ci, dimpotrivă, a-l înverșuna în deciziile conforme valorilor lui, ba chiar au capacitatea de a rupe relaţia familială. Pe lângă durerea cauzată de comportamentele negative ale tânărului, părintele se poate trezi în imposibilitatea de a mai ajuta.

Orice impunere exterioară să dispară

În perioada de adolescenţă, orice autoritate exterioară trebuie să dispară. Doar oferindu-i încredere și tratându-l ca pe un egal, un părinte poate remedia anumite deficienţe comportamentale ale copilului său. Argumentul prezentat din poziţia de prieten este singura cale prin care un tânăr poate fi ajutat. Prietenia îl așază pe părinte în postura de egal, îi oferă încredere adolescentului și este exprimarea iubirii necondiţionate. Acest context creat poate determina adesea și schimbarea dominantei temperamentale a adolescentului.

Modelul tatălui fiului risipitor

Modelul perfect al ipostazei părintești în cadrul relaţiei cu un adolescent este cel al parabolei din Luca 15. „Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine.» Şi tatăl le-a împărţit averea.“[3] Rebeliunea tânărului risipitor l-a purtat printre străini, de la bogăţie la sărăcie. Atât de sărac a ajuns, încât își dorea să mănânce chiar și lăturile porcilor. Când și-a revenit în fire s-a întors spre tatăl său cu gândul de a se angaja ca rob, dar tatăl lui, așteptându-l pe uliţă, îl îmbrăţișează, îl reprimește în calitate de fiu și oferă o masă în cinstea întoarcerii lui. Acest comportament pare iraţional. Îi dai partea de avere, deși tânărul nu avea dreptul să o ceară sau să o primească; îl aștepţi zilnic pe uliţă; vine acasă după ce a pierdut totul și îi reatribui încrederea și calitatea avute mai înainte. Iubirea și prietenia este singurul antidot al rebeliunii.

Toate celelalte etape parentale construiesc fundamente și instrumente prin care perioada de adolescenţă să devină o încununare a eforturilor educaţionale părintești.

Dacă un copil învaţă ascultarea până la 3 ani, adolescentul va avea respect faţă de părinţi și un tipar neuronal al ascultării, prin care reușește să se supună părintelui, și, în același timp, va avea fundamentul disciplinei personale. Copilul devine capabil să asculte de el însuși și să-și ducă la împlinire deciziile personale.

Când un copil își fundamentează valorile în cei 7 ani de acasă, în perioada rebeliunii nu poate să se manifeste în afara valorilor asimilate. Rebeliunea poate fi identificată ca personalitate pronunţată, dar fără deraieri de la cultura și credinţele familiei. Când copilul își exersează deciziile în perioada responsabilităţilor și este îndrumat spre independenţă, când va ajunge la adolescenţă acesta va decide singur, conform culturii și credinţelor familiei sale. „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, cînd va îmbătrîni, nu se va abate dela ea.“[4]