Dacă e întrebată despre momentul în care a ajuns cel mai aproape de moarte, jurnalista Andrea Gillies menţionează o problemă medicală cu care s-a confruntat cu mult timp în urmă. Dar, în sinea ei, cel mai critic moment rămâne acela în care soţul ei a anunţat-o, cu o seară înainte de a o părăsi, că nu o mai iubește.

Verifică întreaga noastră colecţie de articole despre DIVORŢ

A doua zi, soţul ei a plecat din ţară, cu probleme de serviciu, iar ea a început să facă pregătiri de mutare; ceea ce crezuse a fi o căsnicie fericită plesnise ca un balon umflat cu prea multe iluzii.

La 3 ani și jumătate distanţă, Gillies locuiește singură, se întâlnește cu un bărbat despre care spune că e un om foarte bun, dar trecutul încă o bântuie. „Din nefericire, am fost fericiţi”, spune ea, examinând cusăturile vechii relaţii. Iar ruptura unei legături fericite e ca o umbră care te însoţește neobosită, ruinând chiar și lucrurile frumoase ale trecutului. Nu mai ești sigur de nimic – spune Gillies –, nici de amintirile dragi, nici de sinceritatea zâmbetului larg din fotografii. Oare partenerul a fost vreodată atât de îndrăgostit precum părea și, dacă da, unde a intervenit punctul de cotitură?

Sunt întrebări care o pot aduce în pragul colapsului, deși zile în care scormonește în cenușa trecutului sunt mai rare acum. Încă se mai surprinde contabilizându-și pierderile, în timp ce vina difuză în care se simte încorsetată a mai slăbit strânsoarea, dar e încă reală. După o experienţă atât de devastatoare, devii sceptic în faţa promisiunilor și știi că te poţi baza doar pe ceea ce ai aici și acum, conchide Gillies.

Între pierdere și traumă

Pierderea unei căsnicii atrage după ea, dincolo de sechelele emoţionale, un declin al sănătăţii fizice care nu e reversibil pe de-a-ntregul, nici măcar în cazul unei noi căsătorii, a sugerat un studiu al cercetătorilor americani care a analizat peste 8.600 de persoane divorţate, cu vârste între 50 și 60 de ani.

Bărbaţii și femeile care își pierduseră partenerul prin moarte sau prin divorţ au înregistrat cu 20% mai multe probleme cronice de sănătate faţă de cei căsătoriţi. În timp ce simptomele depresive s-au redus la cei care s-au recăsătorit, sănătatea fizică li s-a deteriorat în mai mare măsură decât în cazul celor care nu și-au pierdut partenerul (au raportat cu 12% mai multe afecţiuni cronice și cu 19% mai multe probleme de mobilitate).

În faţa unei boli grave și a morţii, o persoană trece printr-un veritabil travaliu emoţional, care urmează, de regulă, 5 etape. Acest model, propus de psihiatrul american Elizabeth Kübler-Ross, este aplicabil și persoanelor care divorţează, potrivit specialiștilor. Un partener care traversează un divorţ nedorit sau devastator poate trece prin negare, furie, negociere, depresie și, în final, acceptare.

Fiecare persoană își trăiește însă în felul său durerea, așa încât nu întotdeauna etapele sunt parcurse în aceeași ordine, existând posibilitatea ca, în loc să avanseze spre acceptare, individul să se blocheze într-o anumită etapă sau să revină la etapele de început.

La fel cum se întâmplă și în cazul unui dezastru natural sau al unui accident grav, divorţul se poate converti într-o adevărată traumă, susţine Michele Rosenthal, specialistă în recuperarea după traumă. Totul se poate schimba ca urmare a divorţului, fie el amiabil, fie ostil, inclusiv modul în care vedem lumea și locul nostru în ea.

O persoană divorţată poate trăi o durere emoţională intensă și se poate simţi extrem de singură și de nesigură cu privire la ce va aduce viitorul, dar acestea sunt indicii ale faptului că ea are nevoie de o nouă identitate, de un sine posttraumă, afirmă Rosenthal. Nu este un proces simplu, mai ales pentru cineva care simte ca a pierdut controlul și siguranţa vieţii din trecut, dar este parte din vindecarea și reconstrucţia unei persoane. Iar primul pas cu care începe acest traseu anevoios este decizia de a nu mai privi înapoi, agăţându-te de imaginile fericite sau de speranţele unui nou început.

Lăsând trecutul să fie trecut

Divorţul e un soi de moarte a iubirii, a relaţiei, a proiectelor și speranţelor comune. Nu e de mirare că, în timp ce unul dintre parteneri poate fi decis să taie nodul gordian fără să mai privească în urmă, celălalt se poate agăţa de orice rest de nădejde, de orice iluzie că timpurile bune vor reveni.

Odată ce despărţirea a devenit clară, definitivă, vindecarea nu poate începe atâta vreme cât contactul cu fostul partener nu este sistat, fie că e vorba de telefoane, de întâlniri la evenimente ale prietenilor comuni sau de spionarea ex-partenerului pe reţelele de socializare, susţine psihologul Jill Weber. Nu există niciun motiv bun de a menţine legătura, în afară de cazul că fostul cuplu are copii, dar chiar și atunci conversaţia trebuie să rămână strict pe făgașul coparentingului.

Un motiv bun pentru a întrerupe contactul cu fostul partener este acela că procesul de acceptare a noii realităţi este astfel facilitat. Oricât de răvășitoare, sentimentele post-divorţ se circumscriu normalităţii, iar după ce vâlvătaia lor pălește persoana divorţată începe să își accepte noul statut. Menţinerea legăturii nu face decât să treneze procesul de vindecare.

Partenerul cel mai afectat de divorţ tinde să se învinovăţească de destrămarea relaţiei, iar a rămâne în apropierea fostului soţ e ca și cum ai trăi o nesfârșită zi a cârtiţei, în care te trezești cu aceleași temeri și regrete din ziua precedentă, așa că nu poţi merge mai departe, conchide psihologul.

Jelirea este parte din proces

Divorţul este un proces care respiră durere prin fiecare por. La întrebarea dacă există totuși „divorţuri bune”, după modelul vedetelor care se despart în timp ce declară că rămân (sau au devenit) buni prieteni, Philip Hodson, de la Asociaţia Britanică de Consiliere și Psihoterapie, răspunde negativ. Chiar și atunci când partenerii își propun să se despartă într-un mod cât mai prietenos, în realitate unul sau ambii vor fi răniţi în acest proces și le este de folos să știe de la început acest lucru.

Oamenii pot subaprecia sentimentul profund de pierdere pe care îl trăiesc după despărţire, inclusiv atunci când și-au dorit să pună punct căsniciei, subliniază Janet Reibstein, care predă psihologia la Universitatea din Exeter.

Odată cu ruperea relaţiei de căsătorie, tot felul de pierderi irump nestăvilit, de la pierderea statutului de persoană căsătorită și a sprijinului (emoţional, social, financiar) la pierderea altor relaţii importante, precum cele cu prietenii comuni.

Este nevoie ca persoana divorţată să își dea timp să simtă tristeţea, anxietatea și frica de necunoscut care însoţesc aceste pierderi, subliniază psihologul Frances Cohen Praver. Negarea sau suprimarea lor doar va întârzia vindecarea, explică psihologul.

În timp, sentimentele negative vor slăbi, iar în procesul de adaptare ajutorul prietenilor și al familiei, al grupurilor de sprijin sau al unui psiholog poate ajuta persoana să nu se cantoneze în sentimente de tristeţe, anxietate, vină sau mânie.

Deși a scris în cărţile ei despre strategiile de a face faţă durerii unui divorţ, autoarea Peg Streep admite că s-a poticnit de multe ori în acest proces. Cel mai greu i-a fost să gestioneze emoţiile negative, să întrerupă rularea obsedantă a acelorași gânduri și să privească cu încredere spre viitor. Streep povestește că un pas mic, dar cu implicaţii mari, a fost acela în care a așternut pe hârtie toate pierderile trăite și a zugrăvit cel mai rău dintre scenariile posibile legate de viitor, așa încât să poată avea o imagine de ansamblu a provocărilor pe care trebuia să le înfrunte.

Drumul spre iertare

Realitatea destrămării căsniciei tale este atât de aspră încât creierul nu o poate prelucra decât pe bucăţi separate, notează scriitorul Carvell Wallace. A trecut printr-un divorţ după 13 ani de mariaj, consternat să realizeze că relaţia care ar fi trebuit să dureze o viaţă s-a încheiat după câteva capitole. Unele dintre acestea au sudat cuplul vacanţe în străinătate, orele lungi în care și-au vegheat copilul bolnav, momentele în care au stat, mână în mână, la mormintele abia săpate ale părinţilor. În alte capitole s-au strecurat însă manipularea, încrederea înșelată, greșelile nereparate.

Divorţul te poate face să te simţi debusolat, gol pe dinăuntru, disperat de singur, incapabil să faci faţă problemelor pe care le înfruntai împreună cu partenerul, lipsit de scop. Mai mult, simţi „că ai eșuat definitiv și irevocabil în cel mai important aspect al vieţii tale”. De altfel, cum ai putea ierta cu adevărat pe cineva care a însemnat atât de mult pentru tine și care ţi-a provocat cea mai tăioasă durere pe care ai experimentat-o vreodată, se întreabă Wallace.

Este ușor să te învelești în mânie ca într-o haină care te mângâie și te urzică în același timp, dar psihoterapeuta Harriet Lerner explică de ce această alegere se întoarce, în cele din urmă, împotriva ta.

Când dăm drumul mâniei și suferinţei noastre, renunţăm la visul că persoana care ne-a rănit va simţi vreodată remușcări, va vedea lucrurile așa cum o facem noi sau va pleda în genunchi pentru o nouă șansă”, scrie Lerner. E greu să ierţi persoana cu care ai împărţit ani frumoși din viaţă, care îţi știe toate tainele și a ales totuși să plece, insensibilă la dezastrul care a rămas în urmă. Totuși, dacă ne agăţăm de furia noastră, oricât de justificată, nu facem decât să rămânem legaţi de o persoană care nu mai face parte din viaţa noastră. Furia este o formă de atașament emoţional la fel de intensă ca iubirea, iar drumul spre vindecare nu face prea multe halte în ea.

Iertarea nu este doar o alegere altruistă, primul care culege beneficiile fiind chiar persoana care iartă. Când îţi ierţi fostul partener, te eliberezi de furia care îţi consumă energia și te ţine în postura de victimă, spune psihologul Frances Cohen Praver. Acesta este un pas important în procesul de vindecare, pentru că împuternicește persoana și îi dă voie să fie părintele stabil și pozitiv de care au nevoie copiii (mai ales că, indiferent de vârstă, divorţul are un puternic impact asupra vieţii unui copil, o temă pe care am analizat-o în articolul „Vârsta «perfectă» pentru divorţul părinţilor nu sosește niciodată”).

Iertarea și acceptarea noii realităţi sunt factori majori de care depinde durata procesului de vindecare, susţine psihologul Ann Gold Buscho, subliniind că, în general, oamenii au nevoie de cel puţin un an sau doi pentru a se recupera după despărţire. Să accepţi faptul că nimic nu îţi va aduce căsnicia înapoi, să te ierţi pentru ce crezi că ai făcut greșit, să îţi ceri iertare dacă este nevoie și să ierţi partenerul pentru toate lucrurile cu care te-a rănit sunt probabil unele din cele mai dificile lucruri pe care trebuie să le gestionezi, dar aceste alegeri sunt cele care te ajută să faci pace cu tine însuţi, explică psihologul.

În același timp, persoana care divorţează trebuie să înţeleagă că e în miezul unui proces dificil, care îi absoarbe mare parte din energie, așa încât este nevoie să rămână o perioadă pe „modul de supravieţuire”, punctează Gold Buscho. Pentru luni de zile sau poate chiar mai mult, luarea deciziilor importante ar trebui amânată, ori de câte ori acest lucru este posibil.

Poţi fi ispitit să te arunci într-o relaţie nouă, să renunţi la locul de muncă sau să te muţi foarte departe, pentru a anestezia durerea despărţirii, dar e mult mai prudent să amâni deciziile importante pentru perioada în care strânsoarea emoţiilor negative va slăbi, gestionând doar schimbările inevitabile și păstrând elementele care dau încă sentimentul de control și de stabilitate.

Drumul spre vindecare se face pas cu pas. Nu există scurtături, doar un urcuș greu, în care îţi împingi un picior în faţa celuilalt, aluneci uneori și o iei din nou de la capăt, scrie jurnalista Kathryn Peterson.

Denice Ryan este una dintre femeile care au învăţat cum se parcurge un astfel de traseu. Avea 20 de ani atunci când l-a cunoscut pe soţul ei și 54 atunci când acesta a părăsit-o pentru o altă femeie. A avut nevoie de timp și de curaj ca să poată lipi la loc bucăţile vieţii ei frânte într-un model nou, îndrăzneţ și terifiant deopotrivă. Un partener abandonat are nevoie de un spaţiu fizic și sufletesc în care să-și trăiască durerea, să înveţe să facă planuri de unul singur și să se vindece, spune Denice. Nu ar fi reușit să se pună pe picioare prea repede fără ajutorul celor apropiaţi, iar experienţele noi, pe care le-ar fi evitat cu obstinaţie în trecut, au ajutat-o să descopere că viaţa are încă multe lucruri bune de oferit.

Veţi supravieţui”, le asigură ea pe femeile care cred că divorţul le-a aruncat într-o perpetuă vale a plângerii. E drept, viaţa după divorţ nu va mai fi la fel, dar fiecare trebuie să decidă dacă va lăsa ca aceasta să fie cea mai rea veste pe care a primit-o vreodată sau va clădi, peste ruinele zilei de astăzi, cel mai bun mâine care poate fi construit.

Verifică întreaga noastră colecţie de articole despre DIVORŢ

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.