Când a fost aproape, când i-am văzut pentru prima dată cu adevărat hidoșenia, am înţeles că nu o să mă obișnuiesc niciodată cu ea. Și, oricât am încercat, oricâtă speranţă am încercat să adun, nu am găsit în moarte nimic luminos sau care să mă inspire. Și știu că nu voi găsi niciodată, pentru că nu există. Dar am văzut lumină în urma ei și, oricât de palidă este această lumină, o consider un miracol şi una dintre cele mai puternice forţe care unește şi transformă vieţi.

Maria[1] este unul dintre cei mai plini de viaţă copii pe care i-am cunoscut până acum. Râsul i se aude de departe, la fel și strigătele, dacă este supărată. Uneori am impresia că totul în ea are potenţialul de a ajunge la extrem. Niciunul dintre noi, profesorii ei, nu am vrut să vedem însă extrema în care ea plânge fără să se poată opri. La o oră exemplificată cu un cântec despre mamă, deși a încercat să se abţină, Maria a început să plângă, spre uimirea și apoi regretul celei care nu știa de tragedia ei. Maria și fraţii ei nu mai aveau mamă de doar câteva luni, iar cântecul acela a fost mult prea mult pentru ea.

Un an şi ceva mai târziu, stăteam toţi în cancelarie și priveam în gol. Nu știam ce să facem cu vestea primită, pentru că era prea greu de dus şi pentru noi. Bunicul Mariei, cel care stătea cu copiii după moartea mamei, fiind ruda cea mai apropiată care putea avea grijă de ei, decedase în spitalul în care fusese internat cu câteva zile în urmă. Familia ne rugase pe noi să îi dăm vestea. Am așteptat până la finalul orelor, apoi doamna director i-a spus. Nu am putut să merg cu cei câţiva profesori care s-au dus să o liniștească, dar reacţia ei s-a auzit în toată școala. Ne-am dorit cu toată fiinţa să existe ceva care să îi ușureze suferinţa, dar eram cu toţii neputincioși. Și știam că toată durerea neputinţei noastre era mult mai mică decât durerea pierderii ei.

Cu câteva săptămâni în urmă, am urmărit-o pe Maria jucându-se cu poftă și am fost recunoscătoare pentru toate acele momente în care trecutul dispare din mintea ei. Iar în cele în care se întoarce, am văzut cum colegii ei se mobilizează să o ajute, să o facă să uite și să se bucure împreună cu ei. Câţiva adulţi care abia dacă o cunosc au format un grup de suport și au grijă ca ea să participe la excursii și să primească ceea ce își dorește. Maria încă râde cu râsul ei molipsitor, este încă vulcanică în supărarea ei, dar empatică și gata să ușureze suferinţa altora, a devenit mai ambiţioasă la școală și are prietene care o ajută să reușească. Te privește uneori cu ochi de om mare care a văzut prea multe, dar se bucură încă de copilărie. Când o privești, nu te poţi abţine să o admiri, pentru că pofta de viaţă din ea este mai puternică decât suferinţa morţii.

Pe Ana am cunoscut-o în ultimul ei an de gimnaziu. Era mai mare decât colegii ei, plecase cu familia un an în străinătate și se întorsese. O deosebea de ceilalţi ambiţia cu care învăţa, deși nu era cea mai bună dintre ei. I-am admirat calmul și zâmbetul liniștit pe care îl afișa când o mai tachinau colegii. Atunci când am organizat o vizită la licee la care ar fi dorit să intre, Ana a fost prima care a completat lista cu dorinţele ei. Am discutat atunci despre ce își dorește să facă în viitor și i-am spus că poate mult mai mult decât își propune ea. Am văzut din uimirea cu care asculta laudele mele că nu primise prea multe de-a lungul timpului.

În ultima oră împreună, m-am supărat că nu își făcuse un proiect al cărui termen-limită îl prelungisem deja. La nota mică pe care a primit-o, doar mi-a zâmbit cu zâmbetul ei liniștit. A căutat apoi în caiet și a găsit proiectul, care era meticulos scris, dar de care uitase. A primit nota 10, dar mi s-a părut că nu a încântat-o atât nota, cât faptul că nu îmi stricasem părerea despre ea.

Seara, când am ajuns acasă, una dintre eleve m-a anunţat că o mașină cu mult peste viteza legală a lovit-o pe Ana, care traversase șoseaua fără să fie atentă. O săptămână am sperat toţi că Ana își va reveni din comă, dar a murit. Ana a unit toţi elevii din școală, care au strâns o sumă impresionantă de bani pentru a plăti cheltuielile de spitalizare și mai apoi pentru înmormântare. Am văzut elevi care au stat în permanenţă cu familia ei pentru a ajuta și care s-au asigurat că vom merge cât mai mulţi să susţinem familia. I-am văzut uniţi și implicaţi, deși niciunul nu ne doream să îi vedem uniţi de o asemenea situaţie.

Atâtea sentimente s-au amestecat în mine atunci și cred că doar moartea poate să răvășească așa! Ultima noastră discuţie a căpătat o importanţă mult mai mare decât cea pe care i-am dat-o eu atunci, iar gândul că ar fi putut fi o discuţie despre faptul că m-a dezamăgit, dintr-un motiv atât de nesemnificativ, m-a copleșit. Cât de diferit aș fi vrut să arate totul dacă aș fi știut că era ultima ocazie în care ne vedem! Auzisem de atâtea ori că e bine să vorbești cu cineva așa cum ai face dacă l-ai vedea pentru ultima dată, dar erau doar vorbe lipsite de semnificaţie pentru mine. Moartea Anei le-a oferit o semnificaţie puternică şi, până acum , e singura lumină pe care o pot lua din moartea ei.