Orice alegere presupune refuzarea (cel puţin a) unei posibilităţi. În faţa acestei axiome, tinerii momentului se văd nepregătiţi pentru marile alegeri ale vieţii.

Tânărul Rod Dreher ştia limpede ce voia să facă în viaţă, încă de la 16 ani, când i s-a ivit ocazia să se mute la internatul din Louisiana. N-a ezitat nicio clipă să îşi lase orăşelul natal plin de oameni intoleranţi şi înguşti la minte pentru a putea deveni un jurnalist de succes. Aşa că a plecat, spre dezamăgirea surorii lui mai mici, Ruthie, care a rămas acasă. În mintea ei, a-ţi părăsi familia pentru o carieră în jurnalism trebuia, probabil, să aibă de-a face cu mândria de a fi mai bun decât cei care te-au adus pe lume. Ceea ce explică de ce, în timp, relaţia lor s-a răcit.

Cariera l-a dus pe Rod din Baton Rouge în Washington DC, apoi în Fort Lauderdale și în Dallas, de unde s-a mutat la New York, ajungând apoi în Philadelphia. „Eram prins într-o cultură a ambiţiei“, povestește Rod într-un interviu pentru The Atlantic.[1] În timp ce Rod se muta din oraș în oraș, avansând în carieră, Ruthie a continuat să trăiască la câteva case distanţă de familia ei și li s-a dedicat elevilor ei de școală primară, devenind învăţătoare în orășelul în care s-a născut.

Rod se afla încă în Philadelphia când a primit vestea că Ruthie are cancer pulmonar în fază terminală, iar doctorii i-au mai dat doar trei luni de viaţă. Ruthie nu fumase niciodată și oamenii din Starhill, orașul natal al celor doi fraţi, s-au simţit loviţi „ca de un ciclon“, povestea Rod, spunând că sora lui de 40 de ani era foarte iubită de elevii ei, de cele trei fiice și de soţ.

În cele 19 luni cât a mai trăit Ruthie, Rod a asistat la o uimitoare desfășurare de forţe în micuţa comunitate din Starhill. „Când Ruthie s-a îmbolnăvit“, povestea el, „erau lucruri pe care familia ei nu le putea face – nu puteau duce copiii la școală fără ajutor, nu puteau pune hrană pe masă fără ajutor, nu-și puteau plăti facturile fără ajutor“. Unii dintre prietenii ei au organizat un concert caritabil pentru a o ajuta cu cheltuielile impuse de tratamentul medical. Sute de oameni s-au adunat și au strâns 43.000 de dolari pentru prietena lor. „Așa și trebuie să fie. Așa trebuie să se ajute oamenii între ei“, i-a spus cineva lui Rod în seara aceea. „Chiar a fost nevoie de un întreg sat care să aibă grijă de sora mea. Ideea că ne putem baza doar pe noi înșine este un mit esenţial“, a fost concluzia tulburătoare a lui Rod.

În primul Ajun după moartea surorii lui, Rod avea să vadă ceva care urma să îl facă să ia decizia să revină în Starhill, cu tot cu familia lui. Ruthie și mama ei obişnuiau ca, de Crăciun, să meargă la cimitirul din oraş și să aprindă lumânări pe fiecare din cele câteva sute de morminte de acolo. Însă, în primul Ajun de după moartea lui Ruthie, mama ei nu se simţea suficient de bine ca să continue tradiţia. Trecând pe lângă cimitir în acea seară, Rod a văzut luminiţe scânteind pe fiecare mormânt. Se pare că o femeie din oraș, Susan, a reluat tradiţia onorând memoria celor adormiţi, inclusiv pe a lui Ruthie.

Experienţa ultimelor luni de viaţă ale lui Ruthie l-a schimbat profund pe Rod, care a înţeles că viaţa te poate povoca în feluri care să facă din platoşa ambiţiei carieristice un lamentabil scut de plastic, care să nu conteze în faţa focului.

Preţul libertăţii de a amâna

Emmei nu i-a trebuit însă o experienţă reală ca să conştientizeze acest lucru. A fost nevoie doar de un spaţiu gol, pe care să nu ştie cu ce să îl umple, în agenda ei, la rubrica „În caz de urgenţă sunaţi pe…“. Tânăra americană în vârstă de 25 de ani a plâns în hohote apoape o oră întreagă în cabinetul psihologului pe care îl vizita pentru ceea ce ea numea „o criză de identitate“, realizând că nu ar avea pe cine să se bazeze în cazul unei urgenţe. Psihoterapeutul care o trata, dr. Meg Jay, povestea într-o prezentare TED[2] că Emma o întreba cu disperare „Cine va fi alături de mine dacă am un accident de mașină? Cine va avea grijă de mine dacă am cancer?“ „În acel moment“, relata Jay, „mi-a trebuit o putere enormă ca să nu spun «eu». Emma nu avea nevoie de un terapeut căruia îi păsa cu adevărat. Emma avea nevoie de o viaţă mai bună și eu știam că asta era șansa ei. (…) Așa că, în următoarele săptămâni și luni, i-am spus Emmei trei lucruri pe care orice băiat sau fată de douăzeci de ani e bine să le audă.“

Tinerii au nevoie de lecţii de viaţă mai ales atât timp cât se întâmplă ca adesea să fie îndrăgostiţi de libertate, însă îngroziţi de responsabilitatea care o însoţeşte ca o umbră. Mulţi tineri simt acut, la 25-30 de ani, că, deşi o iubesc, libertatea îi împinge inevitabil în braţele anxietăţii. Aşa că apelează la cea mai accesibilă soluţie: amânarea.

Sociologii s-au grăbit să dea un nume acestei tendinţe, pentru a-i putea identifica profilul, şi au venit cu multiple variante: copiii-bumerang, generaţia „eroare de lansare“, bamboccioni, generaţia „Peter-Pan“.

„Generaţia «Peter Pan» are cam tot ce vrea… și asta ne cam sufocă“, scria un cunoscut blogger român[3], parafrazând o analiză din Daily Mail.[4] „Multe oportunităţi, multe alegeri… dar din păcate puţine drumuri corecte. Suntem mereu puși în faţa unor decizii grele. E nasol cu jobul, cu iubita, cu prietenii. Oamenii sunt panicaţi. Ne sperie grijile și căutam să fugim de ele cum putem mai bine. Oamenii nu își doresc să fie adulţi. Pentru că un adult are responsabilităţi. Și asta nu e tocmai ok. Se pare că la baza refuzului nostru de a crește este frica. Teama de tot ceea ce vine odată cu pachetul ăsta de adult.“ Pachetul acesta a fost însă creat de adulţii care acum se plâng că tinerii lor copii nu se mai îndură să îşi lase cuibul. „Valorile noastre culturale sunt asociate tinereţii“, sintetiza jurnalista Marianne Power, pentru Daily Mail. Aşadar, nu e de mirare că tinerii nu vor să „crească“: „Ei nu văd să iasă nimic bun din a deveni adult.“

Aşa că amână: să îşi cumpere o locuinţă, să se căsătorească, să aibă copii, să facă planuri financiare. Un exemplu extrem în acest sens este cel al unui cuplu de italieni care, exasperaţi de faptul că fiul lor de 41 de ani încă locuieşte sub acelaşi acoperiş cu ei, au apelat la serviciile unui avocat pentru a-l evacua pe „copil“.[5] Acesta este un caz reprezentativ pentru fenomenul social denumit de italieni bamboccioni – „bebeluşii mari“.

Circa 48% dintre italienii cu vârste cuprinse între 18 şi 39 de ani locuiesc încă în casa părintească, spunea un studiu publicat în 2011, citat de The Telegraph.

Tinerii italieni sunt renumiţi pentru lipsa de dorinţă de a pleca de acasă. Bărbaţilor li s-a pus chiar porecla de mammone, echivalentul italian pentru un tânăr care „se ţine de fusta mamei”. Fenomenul bamboccioni este legat de motive financiare. Piaţa italiană suferă un deficit de locuri stabile de muncă, iar cei mai mulţi tineri sunt nevoiţi să se angajeze cu contracte pe termen scurt. Acest lucru îi împiedică să obţină un credit prin care să îşi poată cumpăra propriul apartament.

În iulie 2011, Postmedia News[6] publica o analiză potrivit căreia părăsirea cu întârziere a cuibului este un fenomen global care caracterizează generaţia Y (născută între 1981 şi 1990). Sociologii explicau atunci că membrii acestei generaţii fac totul mult mai calculat decât tinerii din generaţiile anterioare.

Devansarea crizei de la mijlocul vieţii

Însă nu toţi sociologii sunt de acord cu această perspectivă. Unii spun că mulţi tineri experimentează la sfertul vieţii criza existenţială prin care părinţii lor treceau abia pe la 50 de ani şi că această „criză de la sfertul vieţii“ nu ar fi altceva decât angoasa existenţială cu care se confruntă toţi oamenii lucizi, dar căreia tinerii din realitatea hiperconectată nu sunt pregătiţi să îi facă faţă. Societăţile dezvoltate de azi asistă la un fenomen al devansării crizei existenţiale pe care adulţii o experimentau atunci când cele mai importante obiective ale lor fuseseră deja atinse (obţinerea unui job bun, achiziţionarea unei case, căsătoria, copiii), iar perspectivele de viitor nu îi încântau în egală măsură ca realizările din trecut sau păreau incerte.

Sau, poate, așa cum semnala psihologul Barry Schwartz[7], de vină ar fi faptul că multitudinea de opţiuni de viaţă nu sporește libertatea, așa cum s-ar putea intui, ci crește presiunea de a lua decizia „corectă“. De aceea, mulţi dintre cei confruntaţi cu o paletă variată de soluţii la problemele lor sunt adesea confuzi, neștiind ce să aleagă. Iar această confuzie îi frustrează și le dă o stare de nefericire.

Uşor de anticipat este însă faptul că, pe măsură ce înaintează în vâstă, tinerii nu scapă de această presiune, din contră, se vor confrunta cu o formă a ei din ce în ce mai virulentă. „Dacă lași multe de făcut la 30 de ani, vei avea o presiune enormă să începi rapid o carieră, să alegi un oraș, un partener și să faci doi-trei copii într-un timp mult mai scurt. Multe din acestea sunt incompatibile unele cu altele. După cum încep să arate studiile știinţifice, toate aceste activităţi sunt mai dificile și mai stresante făcute deodată la 30 de ani“, spunea dr. Meg Jay.

Generatia Peter Pan

Care este miza?

Din toate aceste opinii reiese că, deşi tinerii sunt foarte tentaţi să vadă în vârsta de 20 de ani o prelungire a adolescenţei, ei sunt în pericol să îşi irosească perioada decisivă pentru restul vieţii lor. „Știm că 80% din momentele definitorii pentru viaţă se întâmplă până la 35 de ani. Asta înseamnă că 8 din 10 decizii, experienţe și momente de tip «Aha!» care-ţi definesc viaţa se vor fi întâmplat până la 35 de ani“, spunea Jay în prezentarea TED. „Ştim că creierul are al doilea și ultimul puseu de creștere pe la 20 de ani și se pregătește pentru viaţa de adult, ceea ce înseamnă că, dacă vrei să schimbi ceva în viaţa ta, acum e momentul s-o faci.“ Ea adăuga şi faptul că „personalitatea se schimbă mai mult pe la 20 de ani decât în oricare altă perioadă a vieţii și că fertilitatea unei femei e la cote maxime la 28 de ani, iar lucrurile se complică după 35 de ani. Deci, la 20 de ani e timpul să te educi cu privire la corpul tău și la opţiunile pe care le ai.“

„Tu îţi decizi viaţa chiar acum“, spunea Jay în prezentare, dezvăluind cele trei principii pe care i le-a transmis şi Emmei, pentru a o ajuta să iasă din impas:

1. Investiţia în capitalul de identitate: găsește ceva care să ofere valoare persoanei tale. Fă o investiţie pentru a deveni persoana care vrei să devii. „Acum e momentul pentru slujba care cere să călătorești prin ţară, pentru stagiul la o firmă sau pentru businessul pe care vrei să-l încerci. Nu scot din discuţie explorarea specifică vârstei, ci pe cea care n-ar trebui să conteze, care, apropo, nu este explorare. Este procrastinare.“

2. Valorificarea relaţiilor: nu te asocia doar cu oamenii care gândesc exact ca tine, pentru că în felul acesta te vei limita. „Lucrurile noi vin de la relaţii secundare, de la prietenii prietenilor prietenilor noștri. Jumătate din cei de douăzeci de ani sunt șomeri sau subcalificaţi. Dar jumătate nu sunt, iar relaţiile secundare te ajută să faci parte din acest grup. Jumătate din joburile noi nu sunt postate, așa că luând legătura cu șeful vecinului tău poţi căpăta acel job nepublicat. Nu înseamnă că trișezi. Asta e știinţa propagării informaţiei.“

3. Planificarea familiei: cel mai bun moment să lucrezi la căsnicia ta este înainte să o ai, ceea ce înseamnă să iei dragostea la fel de serios ca munca. Să-ţi alegi familia înseamnă să alegi conștient pe cine vrei și ce vrei, și nu să faci relaţia să meargă sau să-ţi omori timpul cu cine se nimerește să te aleagă pe tine.

Cum să faci să poţi

Pentru Emma, aceste sfaturi au fost vesta de salvare care a ajutat-o să nu se scufunde. „Ne-am uitat în acea agendă“, povestea dr Jay, „şi a găsit un văr al unui fost coleg de cameră care lucra la un muzeu în alt stat. Acea relaţie îndepărtată a ajutat-o să se angajeze acolo. Oferta respectivă i-a dat un motiv să-l părăsească pe iubitul ei de atunci. Acum, cinci ani mai târziu, este planificator de evenimente speciale pentru muzee. E căsătorită cu un bărbat pe care l-a ales cu grijă. Îi place noua ei carieră, își iubește familia și mi-a trimis o felicitare în care scria: «Spaţiul de la contactele de urgenţă nu pare suficient de mare acum.»“

Soluţia Emmei nu a fost nici ușoară, nici perfectă. O parte din vulnerabilitatea ei a fost aceea că a presupus asumarea unui angajament. Din acest motiv, ar putea să pară dificil de aplicat de acei (numeroşi) tineri paralizaţi în faţa unei decizii care presupune excluderea unor opţiuni. Frica de a rata alte oportunităţi, sau poate frica de a rata pur şi simplu şi de a fi nevoiţi să trăiască apoi cu regretele îi face pe mulţi tineri să evite să ia hotărâri. Totuși, a nu lua o decizie este, de fapt, o decizie şi e foarte posibil să nu aibă cele mai favorabile consecinţe. Autodisciplina necesară oricărei hotărâri majore poate să nu mai pară însă un ideal utopic dacă este construită din asumarea progresivă a unor responsabilităţi mai mici. Antrenarea voinţei în deciziile aparent minore, ale unei singure zile, se va dovedi a fi nu doar posibilă, ci şi uşoară.

Cel mai sigur reper

Poate că cel mai riscant aspect al strategiei care a funcţionat pentru Emma este că, în absenţa unor repere solide, ea se poate dovedi la fel de limitată precum o obsesie pentru carierism, transferată în viaţa personală. Succesul, ca și eșecul, depinde de valorile pe care se mulează cei trei pași despre care vorbea dr. Jay. Voi investi cu succes în capitalul de identitate atunci când am garanţia că merită să devin cine vreau să devin. Mă voi putea bucura de direcţia în care îmi valorific relaţiile secundare doar dacă am garanţia că aceea este direcţia în care e bine să merg. Și voi fi împlinit în familia pe care mi-am planificat-o dacă am garanţia că mi-am ales partenerul după criterii imune la subiectivismul și egoismul care ar vulnerabiliza-o. De aceea am nevoie de un principiu integrator solid, care să îmi dirijeze, alegerile și, în consecinţă, echilibrul. Acest principiu este primul care trebuie testat, înainte de orice decizie. Pentru că de stabilitatea lui depinde tot ce voi construi în viaţă.

Creștinismul oferă un principiu ultim pe care Iisus Christos l-a garantat prin Sine. Miza unei alegeri greșite este mai mare decât ne putem noi permite, spunea El în cuvinte mai șocante decât acestea – „oricine va vrea să își scape viaţa, și-o va pierde“ (Matei 16:25).

În sensul că oricine luptă pentru a-și asigura și a se bucura de atingerea obiectivelor care oferă, din perspectivă umană, fericirea și mulţumirea pierde capacitatea de a se bucura de valoarea mai profundă și esenţială a vieţii. Când a continuat spunând „despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic“ (Ioan 15:5), din nou nearbitrar, Cel care a creat viaţa avertiza că nu e suficient să te zbaţi din răsputeri, oricât de perseverent ai fi. Pentru că împlinirea va reclama, întotdeauna insaţiabil, ceva mai presus de om.

Însă nu întâmplător spunea evanghelistul Ioan despre Iisus că „în El era viaţa, și viaţa era lumina oamenilor“ (Ioan 1:4). Întâlnirea directă a omului cu Christos îi oferă și reperele, și resursele unei vieţi împlinite. Ca Dumnezeu în trup uman, Iisus a adus cu El, pe pământ, realitatea unei lumi despre care oamenii știau doar din cuvintele profeţilor. Cei care Îl ascultau vedeau în El idealurile lor, trăite, și privind la El li se făcea dor de Împărăţia despre care le amintea adesea cu elocvenţa Unuia Care trăise acolo. „Căutaţi întâi Împărăţia lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate (…) vi se vor da pe deasupra.“ (Matei 6:33) Christos promitea atunci, ca și astăzi, că rezultatul acestei căutări va fi mulţumirea deplină pentru care omul a fost creat de la bun început. Că, pe măsură ce vor încerca să înţeleagă principiile de viaţă ale acestei împărăţii, oamenii vor simţi nemijlocit satisfacţia pe care ţi-o oferă ceva ce e valoros în sine, nu doar ca obiectiv care, după ce este atins, te lasă tânjind după altceva. Convins El Însuși de perfecţiunea Împărăţiei în care iubirea care se oferă pe sine și slujirea sunt lege, Iisus le-a exemplificat pe amândouă sacrificându-Se pentru ca oamenii orbiţi de egoism până la a nu-și mai vedea sensul să aibă șansa de a privi cu ochii lor Cerul.

Cu gândul la astfel de priorităţi și concentraţi pe recăpătarea esenţei umane altruiste, ne vom descoperi uneori defazaţi în raport cu cele mai populare urgenţe ale societăţii individualiste. Și, cu toate acestea, mai împliniţi decât oricând.

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.

Footnotes
[1]„Emily Esfahani Smith, „Relationships Are More Important Than Ambition“, 16 aprilie 2013, www.theatlantic.com”.
[2]„Meg Jay, „Why 30 is not the new 20“, februarie 2013, www.ted.com”.
[3]„Blogulotrava.ro”.
[4]„Marianne Power, „Generation who refuse to grow up: No mortgage. No marriage. No children. No career plan“, 20 iulie 2012, www.dailymail.co.uk”.
[5]„Nick Squires, „Italian parents bring in lawyers to evict 41-year-old stay at home son“, 21 septembrie 2011, www.telegraph.co.uk”.
[6]„Derek Abma, „Generation Y staying at home, delaying marriage and kids“, 13 iulie 2011, www.vancouversun.com”.
[7]„Barry Schwartz, „The paradox of choice“, iulie 2005, www.ted.com”.

„Emily Esfahani Smith, „Relationships Are More Important Than Ambition“, 16 aprilie 2013, http://theatlantic.com”.
„Meg Jay, „Why 30 is not the new 20“, februarie 2013, http://ted.com”.
„Blogulotrava.ro”.
„Marianne Power, „Generation who refuse to grow up: No mortgage. No marriage. No children. No career plan“, 20 iulie 2012, http://dailymail.co.uk”.
„Nick Squires, „Italian parents bring in lawyers to evict 41-year-old stay at home son“, 21 septembrie 2011, http://telegraph.co.uk”.
„Derek Abma, „Generation Y staying at home, delaying marriage and kids“, 13 iulie 2011, http://vancouversun.com”.
„Barry Schwartz, „The paradox of choice“, iulie 2005, http://ted.com”.