Cum să-i încurajăm pe ceilalţi

Cum ar fi dacă nu am avea voie să folosim mai mult de 140 de cuvinte pe zi? Dacă am intra în acest joc, printre cuvintele-balast la care am renunţa s-ar număra probabil și cele care transmit încurajări. Ironic este faptul că folosim oricum prea puţine cuvinte de încurajare, deși beneficiile emoţionale și relaţionale sunt prea importante pentru a le neglija.

Era o zi frumoasă de vară. Una în care nu observi nimic din freamătul verde al ierbii sau din așchiile limpezi ale cerului, pentru că ești absorbit de gândurile tale, vesele și nu prea. Oprisem pentru câteva clipe pe marginea străzii și, zărind-o venind, am coborât geamul mașinii, să schimbăm câteva vorbe. Ne vedem rar, deși locuim la o aruncătură de băţ, dar de fiecare dată înnodăm firul discuţiei foarte ușor, de parcă abia ne-am fi despărţit.

Am schimbat câteva vorbe în grabă. Eu i-am spus că plănuiesc să încep un proiect nou, ceva diferit de tot ce făcusem până atunci. Poate că n-arătam ca un om încredinţat c-o să și reușească. În orice caz, după ce m-a privit o secundă, m-a asigurat că aș putea reuși în orice mi-aș propune. Mi-a spus-o cu siguranţa cu care ai spune, de pildă, că Pământul e rotund și n-ar putea fi altfel.

N-am crezut nicio secundă că aș avea succes în orice aș încerca,  totuși faptul că ea era încredinţată că lucrurile stau chiar așa a schimbat toată culoarea zilei. Păsările cântau din nou, iarba se unduia în graţioasele-i straie verzi și cerul scânteia de-a dreptul, în timp ce eu porneam motorul mașinii, iar prietena mea luneca sprintenă de-a lungul străzii, fără să știe ce magie reușise să ţeasă dintr-un căuș de cuvinte.

Fie că recunoaștem, fie că nu, cuvintele contează, mai ales atunci când vin de la persoane în care avem încredere. Cuvintele alină, dor, zidesc, năruie, transformă. Deși nu primim darul vorbirii însoţit de un manual de utilizare, avem nevoie să deprindem arta de a mânui cuvântul așa încât binele să pulseze în rotunjimile lui.

A asculta versus a auzi

„Cum identifici pe cineva care are nevoie de încurajare? Persoana respectivă trebuie să respire”, spunea omul de afaceri Truett Cathy, subliniind astfel că nevoia de a ne simţi înţeleși și apreciaţi este universală.

Prima condiţie pentru a putea oferi un feedback pozitiv este aceea de a învăţa să ascultăm mesajul transmis de interlocutor.

Poate fi mai greu să devii un ascultător activ decât un vorbitor elocvent, susţine consilierul pe probleme de familie Nancy van Pelt.

Ascultarea activă „înseamnă a asculta și a oferi răspunsuri într-o manieră care îmbunătăţește înţelegerea reciprocă”. Pare simplu, însă în realitate nu obișnuim să ascultăm cu atenţie, fără a fi distrași de gândurile noastre; poate fi mai greu să devii un ascultător activ decât un vorbitor elocvent, după cum susţine educatorul de familie Nancy van Pelt, care analizează în cartea sa mai multe obiceiuri greșite legate de comunicare, care au potenţialul de a bloca ascultarea.

Întreruperea este unul dintre obiceiurile cele mai neplăcute, dar și cel mai frecvent întâlnite în procesul de comunicare. Este, de fapt, indiciul că interlocutorul nu folosește tăcerea pentru a asculta ce i se spune, ci, interesat mai degrabă de propriile-i idei, își formulează propriul răspuns, încercând să-l plaseze chiar într-un moment propice, deși celălalt nu a terminat ce avea de spus. Mesajul pe care îl transmite întreruperea este mai mult decât nepoliticos, arătând lipsă de consideraţie pentru ideile celuilalt.

Evitarea contactului vizual transmite, la rândul său, dezinteres, neîncredere și lipsă de atenţie faţă de o persoană. În cazul persoanelor apropiate (și în special în cazul partenerilor de viaţă), evitarea privirii celuilalt poate fi marca (ușor de recunoscut) a deteriorării relaţiei.

Ascultarea selectivă presupune culegerea anumitor frânturi din conversaţie și respingerea restului, din cauză că mesajul este perceput ca plictisitor, neplăcut ori pentru că ascultătorul nu este interesat să se conecteze cu celălalt.

Ascultarea insensibilă este caracteristica celor care nu pot recepţiona sentimentele și emoţiile din spatele unui mesaj sau a elementelor de comunicare nonverbală. Exprimarea nonverbală este foarte importantă – în comunicarea obișnuită, cuvintele reprezintă doar 7% din mesajul transmis, în timp ce tonul vocii și gesturile reprezintă 38%, iar expresiile faciale – 55%.

O chestiune de transparenţă

Uneori, susţinerea cuiva devine o problemă, pentru că intuiţia singură nu poate penetra măștile pe care le afișăm. „Fiecare dintre noi își dă silinţa să se ascundă în spatele unui scut”, scrie medicul Paul Tournier, explicând că formele pe care le ia acesta sunt diferite, de la „tăcere misterioasă” și „vorbărie goală” la încredere excesivă în sine.

Suferim, în mai mică sau mai mare măsură, de ceea ce psihologii numesc „sindromul impostorului” – nevoia de a dezvălui mai puţin și de a ascunde mai mult din ceea ce suntem, convinși că altfel nu am fi acceptaţi de cei din jur. Lipsa de autenticitate poate fi jucată nu doar faţă de străini, ci și faţă de prietenii noștri sau faţă de partenerii de viaţă, susţine scriitorul John Ortberg, exemplificându-și afirmaţiile cu ilustraţii din activitatea sa pastorală sau din viaţa de familie.

Un prieten demn de încredere „păstrează secretul mărturisirii așa cum l-ar păstra Însuși Dumnezeu”, spunea Dietrich Bonhoeffer.

Deși ne ascundem cicatricile, temerile sau eșecurile ca și când viaţa noastră ar depinde de acest lucru, în realitate viaţa noastră depinde mai degrabă de măsura în care ne dezvăluim pe noi înșine, scrie Ortberg. Avem nevoie de cineva care să știe totul despre noi și care totuși să ne iubească, susţine autorul. Iar un prieten demn de încredere „păstrează secretul mărturisirii așa cum l-ar păstra Însuși Dumnezeu”, după cum spunea pastorul Dietrich Bonhoeffer. Există în noi un impuls spre mărturisire, așa că ascunderea gândurilor și a sentimentelor noastre poate fi nesănătoasă, în timp ce dezvăluirea lor are efecte pozitive asupra bunăstării noastre, potrivit cercetătorului James Pennebake.

Deși nu vom practica o autodezvăluire totală fără discernământ, în faţa oricui, avem nevoie să fim transparenţi, autentici, cu disponibilitatea de a ne lăsa cunoscuţi așa cum suntem, fără să ne îngrijorăm prea mult de modul în care vom fi judecaţi de ceilalţi, inclusiv pentru că astfel putem fi susţinuţi și încurajaţi în luptele reale pe care le ducem cu imperfecţiunile noastre.

Trecând dincolo de cuvinte

Uneori, persoanele îndoliate spun că simt un vid în jurul lor, pentru că mulţi dintre cunoscuţi încep să le evite, neștiind ce să le spună. Pe de altă parte, aproape inevitabil am fost martori (dacă nu protagoniști) ai unor situaţii în care încurajările oferite în momente dificile sunau foarte gol.

Este greșit să credem că încurajarea constă într-un set anume de cuvinte și de expresii, remarcă Larry Crabb și Dan Allenderr într-o carte care radiografiază încurajarea dintr-un unghi creștin. Ceea ce dă forţă cuvintelor celui care vrea să îmbărbăteze pe altul are legătură, în schimb, cu dragostea și teama, susţin autorii. Astfel, cuvintele care încurajează sunt inspirate din dragoste (sau preocupare pentru binele celuilalt) și au ca obiectiv liniștirea temerilor interlocutorului.

Deși nu e nevoie de un discurs strălucitor pentru a îmbărbăta pe cineva, este nevoie întotdeauna de dragoste; ori de câte ori vorbim cu cineva de care ne pasă, interesul nostru pentru bunăstarea lui răzbate prin cuvinte și străpunge mai ușor eventualele ziduri pe care persoana le construiește în jurul ei. Dincolo de ce transmit vorbele, avem fiecare „radarul nostru” care ne arată dacă interesul celuilalt este sincer sau doar mimat.

Mai mult decât o tehnică, încurajarea este împletirea sensibilităţii faţă de semeni cu încrederea că Dumnezeu are lucrurile sub control.

Aceeași întrebare (de pildă, „Cum îţi merge?”) poate izvorî din obișnuinţă (așa că interlocutorul răspunde previzibil: „Bine, mulţumesc!”) ori poate radia de căldură, rezonând cu nevoia celuilalt și oferindu-i prilejul de a se deschide.

De cele mai multe ori, ne reţinem încurajarea nu (doar) pentru că nu știm în ce cuvinte să o împachetăm, ci pentru că ne este teamă (de respingere, de un moment care se poate dovedi stânjenitor). Este mai simplu să păstrezi distanţa, dar creștinismul „înseamnă implicare de la început până la sfârșit”, observă Crabb și Allenderr. Tocmai de aceea, spun ei, creștinul își poate asuma riscul de a pierde ceva (de exemplu, câteva clipe de confort relaţional), știind că are o relaţie pe verticală suficient de puternică pentru a-l susţine, o plasă de siguranţă care îi permite implicarea în problemele celorlalţi.

Mai mult decât o tehnică, încurajarea este împletirea sensibilităţii faţă de semeni cu încrederea că Dumnezeu are lucrurile sub control. Încurajarea are efectul scontat atunci când renaște încrederea că există soluţii, indiferent de problemă, și că viaţa aceasta are un sens mai înalt.

Slalom printre principiile încurajării

Temerile noastre legate de conversaţiile care ar putea vira spre dezvăluiri incomode izvorăsc inclusiv din faptul că ne simţim datori să găsim o rezolvare la problemele pe care celălalt ni le împărtășește, o dovadă că înţelegem defectuos natura încurajării, susţin Crabb și Allenderr, care creionează câteva principii folosite în activitatea lor de consiliere.

În primul rând, încurajarea înseamnă să asculţi fără a respinge. Întrucât persoana care se destăinuie devine foarte vulnerabilă prin această alegere, cel care ascultă trebuie să creeze cadrul potrivit pentru discutarea problemelor, fără a manifesta vreo reacţie de respingere.

Oamenii poartă în ei, după pierderea Edenului, două frici esenţiale – de respingere și de a-și pierde valoarea.

Al doilea principiu se referă la înţelegere. Deși simţim adesea presiunea de a rezolva problema celui care ni se confesează, în realitate s-ar putea ca persoana respectivă să nu aștepte acest lucru de la noi, după cum este posibil să nu avem competenţa necesară. În absenţa înţelegerii, sfaturile nu sunt de prea mare folos, iar atunci când sunt oferite în pripă comunică lipsa de respect și de interes, subliniază cei doi consilieri. Indiferent dacă putem ajuta persoana respectivă sau dacă nevoia ei depășește competenţa noastră, efortul de a înţelege problema cu care se confruntă interlocutorul nostru este esenţial, dacă dorim să-l încurajăm.

Cu cât înţelegem mai bine, cu atât cuvintele noastre sunt mai încurajatoare – acesta este cel de-al treilea principiu enunţat de autori.

Oamenii poartă în ei, după pierderea Edenului, două frici esenţiale – de respingere și de a-și pierde valoarea; iar conștientizarea acestui fapt oferă ocazia unei încurajări autentice, prin cuvinte și atitudini care să reflecte o înţelegere profundă a nevoilor umane fundamentale.

Când risipa e un drum cu sens unic

Iisus Însuși a avut nevoie de încurajare și a primit-o în ceasurile de întuneric din grădina Ghetsemani, în forma pe care Tatăl Său a considerat-o cea mai potrivită, scrie Eliza Vlădescu într-un articol care radiografiază nevoia umană de încurajare. Totuși, ucenicii Săi, care au fost rugaţi să vegheze cu El în rugăciune înainte de prinderea și răstignirea Lui, au eșuat în îndeplinirea singurei cereri directe de a-L sprijini.

„Ce rost are risipa aceasta?”. Aceasta ar putea rămâne probabil cea mai rușinoasă întrebare din istorie.

Au fost biruiţi de somn în grădină, n-au știut ce să spună văzându-I tulburarea, au fugit speriaţi în momentul prinderii Lui, iar Petru, cel care susţinuse zgomotos decizia sa de a nu-și trăda Învăţătorul nici chiar în faţa morţii, L-a renegat de trei ori, chiar în auzul Său. În ultimele Sale ore, Iisus n-a auzit niciun cuvânt de încurajare, de preţuire sau de recunoștinţă pentru sacrificiul Său (cu excepţia tâlharului, singurul care a văzut în muribundul de lângă el pe Salvatorul lumii).

De altfel, în timpul vieţii Lui, în ocazia în care primește un dar valoros (mirul turnat pe capul și pe picioarelor Sale la ospăţul din casa lui Simon), gestul îi contrariază pe ucenici, smulgându-le întrebarea: „Ce rost are risipa aceasta?”. Aceasta ar putea rămâne probabil cea mai rușinoasă întrebare din istorie, pe care Cerul n-a rostit-o niciodată, deși era singurul îndreptăţit s-o facă.

Viaţa lui Iisus a fost o „risipă” de har. De iertare. De iubire a celor greu de iubit și de încurajare a celor ușor de abandonat. Cel despre care profetul anunţa că „nu va rupe trestia zdrobită și nu va stinge mucul care încă mai fumegă” ne-a arătat că există un mod de a ne risipi viaţa și cuvintele – singurul care reușește, de fapt, să le păstreze pentru totdeauna.