Cu greu putem exagera rolul relaţiei părinte-copil, care devine matricea relaţiilor interpersonale sănătoase sau disfuncţionale ulterioare ale copilului. Calitatea relaţiei părinte-copil este esenţială pentru că are impact direct asupra dezvoltării sociale și emoţionale a copilului, iar această calitate depinde de multe ori de capacitatea de a gestiona conflictele.

Conflictele sunt inevitabile, iar studiile arată că relaţiile caracterizate de o rată ridicată a conflictelor au o „contribuţie consistentă la disfuncţionalităţile socioemoţionale în rândul copiilor de vârstă școlară până la adolescenţă”[1] și „marchează sănătatea psihică a copilului[2].

Dar problemele apar și la vârste mai mici, la preșcolari. Un studiu asupra conflictelor ce apar între părinţi și copiii cu vârste între doi și patru ani a concluzionat că, „prin îmbunătăţirea relaţiilor părinte-copil, […] problemele de adaptare ale copiilor pot fi eludate, servind la o îmbunătăţire a rezultatelor pe termen lung pentru copil”[3].

Relaţia părinte-copil, fiind relaţia de cea mai lungă durată și cea mai apropiată, este expusă celei mai mari rate a conflictelor, acestea fiind prezente chiar și când copiii devin adulţi și părinţi, la rândul lor. Conflictul face parte dintr-o realitate pe care atât părinţii, cât și copiii au nevoie să știe cum să o gestioneze într-un mod constructiv încă de timpuriu.

De ce conflicte?

Să fii părinte este o școală pe viaţă. Ce ai învăţat ieri nu este suficient pentru astăzi și cu atât mai puţin pentru mâine, pentru că relaţia părinte-copil cere o continuă adaptabilitate la nivelul de dezvoltare a copilului, la nivelul de stres cu care se confruntă zilnic atât copilul, cât și părintele sau la modul în care își exprimă fiecare emoţiile și nevoile.

În cele mai multe cazuri, în timpul sarcinii, viitori părinţi își imaginează scenarii luminoase în care copiii sunt zâmbitori, mănâncă legumele cu plăcere, învaţă repede să asculte, iar ei, părinţii, roiesc în jurul micuţilor, jucându-se cu aceștia. Durează doar câteva zile după naștere pentru a vedea realitatea în culorile ei naturale. Copiii plâng, părinţii sunt obosiţi, copiii vor să exploreze, părinţii își impun limitele, copiii au ritmul lor lent, părinţii se grăbesc.

Sursa conflictelor o reprezintă diferenţa nevoilor de dezvoltare a celor două părţi implicate în relaţie. Cele două mari direcţii în care această diferenţă se manifestă sunt cea relaţională – când cele două părţi au perspective diferite asupra relaţiei – și cea individuală – unde predomină nevoia fiecăruia de independenţă și autocontrol.[4]

La nivel relaţional. Părinţii sunt preocupanţi de siguranţa fizică și emoţională a copiilor. Ei rămân concentraţi pe acest aspect toată viaţa, pentru că în felul acesta își traduc ei în principal responsabilitatea de a fi părinte, de a purta de grijă. Uneori acest lucru este evident (punerea centurii de siguranţă, îmbrăcatul corespunzător temperaturii de afară, regulile de tot felul, intervenţia în conflictele copilului cu alţi copii), alteori, mai puţin evident (trimiterea la teme, dorinţa după note mari, tragerea la răspundere pentru depășirea orei stabilite).

Copiii, pe de altă parte, nu simt această nevoie de siguranţă (după câţiva ani, acest lucru se datorează și faptului că știu că părintele se face responsabil pentru acest aspect).

Copiii intră în lumea aceasta cu dorinţa și instinctul de a explora și a descoperi tot ce îi înconjoară, lumea, dar și pe ei înșiși. Testează totul cu gura, scot lucrurile din sertare, se rostogolesc, aruncă paharul, apasă pe butoane, fac experimente, încearcă lucruri (tutun, alcool) despre care știu că nu sunt bune, doar pentru a vedea ce gust au, testează limitele impuse pentru a vedea ce e dincolo, ce se întâmplă dacă…

Dr. Nancy S. Buck concluzionează: „Fiecare părinte vrea să își ţină copiii aproape, să îi protejeze și să fie în siguranţă. Și fiecare copil vrea să se elibereze din strânsoarea părintelui și să meargă în lume să descopere, să exploreze și să înveţe. Fiecare trage în direcţia opusă celuilalt.”[5]

La nivel individual, conflictele părinţi-copii apar de cele mai multe ori când părinţii nu le acordă copiilor atenţia de care au nevoie, mai ales în primii ani. Nu de puţine ori se întâmplă ca seara copiii să își dorească o partidă de joacă cu tatăl, dar acesta să fie prea obosit. Sau vor să le citească mama o poveste, dar aceasta este prinsă cu treburile casnice. Și mai dificilă pentru părinţi este situaţia în care copiii își doresc să doarmă cu aceștia, în timp ce ei, părinţii, abia așteaptă un timp al lor. Chiar dacă multe momente de genul acesta apar seara și sunt puse pe seama oboselii, totuși acestea sunt prezente și pe timpul zilei. Copilul vrea să își pună șosetele cu dinozauri care au dispărut ca prin minune, iar mama, care e în întârziere, i le dă pe cele cu mașinuţe. Copilul vrea să ridice zmeul acum, când bate vântul, iar tata este răcit și nu vrea să iasă din casă.

Ce este de făcut?

Modul în care sunt gestionate conflictele la nivelul relaţiei părinte-copil devine modelul primar în care copilul va învăţa să gestioneze conflictele în relaţiile viitoare. De aceea, ce trebuie făcut trebuie făcut bine!

După modelul preocupărilor bilaterale[6], soluţiile practicate de părinţi ar putea fi patru, în funcţie de orientarea preocupărilor: spre sine (părinte) sau spre celălalt (copil).

1. Cedarea apare atunci când atenţia părintelui este îndreptată exclusiv asupra copilului, iar părintele acceptă orice de dragul lui. Răsfăţul, lipsa limitelor și a disciplinei vor produce copii ce cred că toată lumea se învârte în jurul lor.

2. Lupta. La polul opus, lupta apare atunci când părinţii nu cedează cu nimic în faţa copilului. Atitudini de genul: „Eu am dreptate, așa vreau eu!” „Faci ce zic eu!” vor naște copii cu un nivel înalt de inhibiţie faţă de lume sau copii revoltaţi, cu atitudine de luptă și adversitate faţă de autoritate.

3. Evitarea apare atunci când părintele nu cedează presiunii venite din partea copilului, dar nici nu luptă să își impună propria părere. Deși poate fi abordată uneori ca strategie pentru conflicte mărunte, un părinte care preponderent nu acţionează va transmite indiferenţă în relaţia cu copilul său, iar copilul și-o va traduce ca lipsă de importanţă.

4. Rezolvarea problemei este singura strategie care funcţionează. În acest caz, interesul este direcţionat către ambele părţi: „Vreau să fie și ca tine, vreau să fie și ca mine!”. Copilul și părintele nu sunt unul împotriva celuilalt, ci împreună rezolvă problema care a apărut.

Pentru această ultimă și recomandabilă abordare, sfaturi se găsesc la orice pas. Culmea e că numeroasele cursuri și cărţi de parenting fac munca de părinte din ce în ce mai grea. Fiecare specialist abordează fenomenul trunchiat, dintr-un anumit punct de vedere, oferind tehnici care se potrivesc sau nu. Părinţii sunt fiinţe diferite, copiii sunt și ei diferiţi, ba, mai mult, în cadrul aceleiași relaţii un anumit tip de conflict nu poate fi soluţionat aplicând mereu aceeași tehnică, întrucât contextul este dinamic.

Ce rămâne de făcut?

În situaţiile conflictuale, părintele are nevoie să înţeleagă sursa disputei (diferenţa de nevoi), să aibă în vedere că oferă lecţii de viaţă pentru copilul său și să ţină cont mai degrabă de principii decât de tehnici. Principiile sunt aspecte general valabile ce își vor găsi aplicarea specifică în fiecare situaţie, potrivit cu dinamica relaţiei, cu nevoile părintelui și ale copilului, cu modul de exprimare, înţelegere etc. Câteva astfel de principii înseamnă totodată pași pe care părintele îi poate face pentru o rezolvare inteligentă a conflictului.

Este datoria părintelui să asigure un mediu sigur din punct de vedere fizic, dar și emoţional. Acest lucru implică și gestionarea propriilor emoţii. Când apare situaţia conflictuală, părintele trebuie să se oprească și să se întrebe ce anume îl deranjează. Din ce este făcut tumultul de emoţii din interiorul său? Ce punct sensibil atinge situaţia respectivă? Ce legătură are copilul cu emoţiile părintelui sau cu situaţia în care se află acesta? De exemplu, părintele care este în grabă dimineaţa și se enervează pe cel mic că nu se îmbracă mai repede ar avea de câștigat dacă ar căuta răspunsuri la următoarele întrebări: Ce se poate întâmpla dacă întârzii? De ce mi-e teamă să întârzii? De ce sunt acum în întârziere? Ce am de făcut acum pentru a rezolva mai repede situaţia? Ce e mai important acum: să ajung la serviciu la timp (și poate că este) sau să am răbdare cu copilul meu?

Calmul părinţilor le transmite siguranţă copiilor în situaţii de conflict, iar șansele ca aceștia să devină defensivi scad. Totodată copilul învaţă să își controleze emoţiile dacă îl vede pe părinte făcând la fel, iar comportamentul propriu este singurul aspect asupra căruia părintele poate avea control.

Conflictul apărut nu este un război. Chiar dacă definiţia conflictului părinte-copil din literatura de specialitate subliniază că atât părintele, cât și copilul prezintă comportamente și afecte negative, în realitatea nu este cineva împotriva altcuiva. Dacă ar fi așa, ar fi evident pentru ambele părţi cine va câștiga, măcar din prisma puterii. Conflictele nu se rezolvă însă în baza puterii și forţei. În plus, pentru a fi o luptă reală este nevoie de două părţi implicate, iar dacă părintele se detașează emoţional (pasul 1), copilul nu se poate lupta singur, chiar dacă emoţiile lui puternice sunt încă exprimate agresiv.

Comportamentul este doar un indiciu, nu problema în sine. Acest lucru este valabil și în cazul părinţilor. Orice comportament are un scop și o cauză. Copilul ţipă pentru că nu îi place că nu decide el dacă să meargă sau nu la somn, părintele ţipă pentru că dorește ascultare, copilul ascunde farfuria spartă pentru că nu vrea să fie pedepsit, părintele îl obligă să mănânce tot din farfurie de teamă că va slăbi sau se va îmbolnăvi.

După ce s-a liniștit și înţelege că nu este vorba despre o luptă, este necesar ca părintele să păstreze în topul priorităţilor de moment scopul pentru care va alege să acţioneze într-un fel sau altul. Ce va învăţa copilul meu dacă fac așa? Ce îi voi transmite? Părintele își va asuma responsabilitatea rezolvării conflictului, iar atenţia va fi îndreptată asupra nevoii din spatele comportamentului copilului. Care e de fapt problema? Ce vrea să îmi comunice copilul meu? Poate că este obosit, îi este foame sau este iritat datorită altor factori. Și copiii sunt supuși stresului zilnic. Chiar dacă lumea lor poate părea mică, este lumea lor. Colegii de școală pun presiuni asupra lor, profesorii au așteptări. Nu pot decide mereu ce să facă, chiar dacă au nevoie de autocontrol și independenţă. E gălăgie când au nevoie de liniște, s-a întrerupt internetul când discutau cu prietenii etc. Toate aceste lucruri mărunte solicită emoţiile copiilor și resursele lor interne. De cele mai multe ori, ei își exprimă aceste acumulări de emoţii puternice prin agresivitate, lipsă de respect sau necooperare.

Comportamentul neadecvat este în majoritatea cazurilor un strigăt de ajutor pentru a-l învăţa pe copil să își gestioneze emoţiile și constituie o nevoie neacoperită de conectare. Partea bună este că aceste nevoi sunt exprimate atunci când copilul se simte în siguranţă. Când un copil ţipă sau trântește, de fapt își manifestă nevoia sau neputinţa faţă de o persoană pe care o crede capabilă să îl ajute. Așadar, este posibil ca un copil să nu vrea la grădiniţă nu pentru că are șosetele cu mașinuţe și nu pe cele cu dinozauri, ci pentru că un coleg îi ia mereu jucăriile. Neștiind cum să așeze informaţiile într-o ordine cauză-efect, copilul se agaţă de orice motiv rezonabil în ochii lui (vrea șosetele cu dinozauri, chiar dacă știe că nu le mai are, tocmai pentru a nu merge la grădiniţă).

Copilul poate să se comporte doar ca un copil. Copiii nu sunt adulţi în miniatură, ei sunt copii. Ei au nevoie să înţeleagă cum se întâmplă lucrurile în viaţa lor și de ce. Au nevoie să cunoască lumea exterioară, dar și lumea lor interioară. Au nevoie să își cunoască puterea și resursele pentru a le folosi cu responsabilitate. Au nevoie să cunoască limitele pentru a ști până unde sunt în siguranţă. Au nevoie să își cunoască emoţiile și să le gestioneze potrivit. Cortexul prefrontal nu este dezvoltat în totalitate decât la maturitate, ceea ce înseamnă că ei nu pot gândi corect atunci când sunt supăraţi, întrucât emoţiile preiau comanda.

În situaţia conflictuală este responsabilitatea părintelui să își asculte copilul, să îl ajute să identifice emoţiile și să se calmeze. Pentru aceasta este necesar ca părintele să accepte perspectiva și emoţiile copilului chiar dacă nu acceptă manifestarea acestora. Copilul are nevoie să se simtă iubit și acceptat în orice situaţie, iar soluţia este conectarea părinte-copil, chiar dacă sunt păstrate regulile stabilite anterior. Copilul își lovește părintele pentru că acesta nu se mai poate juca cu el. Părintele îl poate ajuta să își înţeleagă frustrarea generată de lipsa de control asupra situaţiei, dar nu îi va permite lovirea: „Înţeleg că vrei să te mai joci cu mine și cred că ţi-ar plăcea ca eu să nu plec acum, dar nu câștigi controlul asupra mea lovindu-mă. Mai bine vino la mine în braţe și spune-mi cum te simţi!” Acest pas de a-l ajuta pe copil să își identifice emoţiile și să vorbească despre ele este important, întrucât ulterior emoţiile se pot mări și transforma. Dacă nu este identificată și rezolvată frustrarea provocată de lipsa de control asupra părintelui, mai târziu se poate ajunge la ură.

Așază cărămizile la timpul potrivit. Momentele de răzvrătire, de neascultare, de conflict sunt un indiciu că relaţia nu este suficient de puternică în acel moment pentru îndrumare. Respectul și empatia manifestate faţă de copil sunt principii de bază. În situaţiile conflictuale, cea mai mare nevoie a copilului este să se știe iubit și acceptat. Copilul nu se poate separa de emoţiile sale, așa că orice negare și neacceptare a emoţiilor lui le traduce ca neacceptare a sa. Securitatea emoţională face parte din rezolvare.

Când este trimis în camera sa pentru a se calma, copilul probabil că se va liniști până la urmă, dar se va simţi dat la o parte atunci când nu știe cum să își gestioneze emoţiile. Chiar dacă se calmează, copilul nu va putea învăţa de unul singur cum să facă faţă acestor emoţii, iar data următoare vor apărea din senin mult mai intense. După câteva episoade, copilul își va considera părintele dușman (pentru că nu se simte acceptat), în loc să simtă că are parte de dragoste necondiţionată.

Doar după ce se liniștesc și se simt conectaţi cu părinţii lor copiii pot fi atenţi la sfaturi și discuţii. Poate că va fi nevoie ca părintele să își ceară iertare pentru că a ridicat tonul sau să lase vasele deoparte și să facă un cort de pături pentru a citi povești. Întâi trebuie stins incendiul și apoi reconstruită casa.

Uneori soluţia poate fi doar imaginară. Copiii trăiesc în lumea lor imaginându-și tot ce nu pot face. Multe lucruri se întâmplă doar acolo și este suficient. Atunci când nu sunt posibile rezolvări reale, părintele poate face apel la imaginaţia copilului: „Acum eu merg la birou, dar te poţi juca șah cu mine. Uite muţi tu și piesele mele. Sunt curios cine va câștiga!”

Toate-s vechi și noi sunt toate…

Deși pot părea principii de „ultimă generaţie”, promovate de autori bine-cunoscuţi ca D. Siegel sau L. Markham, ele există demult. Cu peste un secol în urmă, scriitoarea Ellen White le oferea părinţilor (autoritari, la vremea respectivă) sfaturi surprinzătoare și de neacceptat pentru acel timp: „Părinţi, când vă simţiţi iritaţi, vegheaţi de două ori mai atent asupra voastră înșivă și hotărâţi-vă să nu scape de pe buzele voastre decât cuvinte plăcute și voioase. […] Prin exercitarea stăpânirii de sine veţi ajunge mai puternici. […] Greșeala trebuie tratată cu promptitudine, înţelepciune, fermitate și hotărâre. […] Când vedeam ceva greșit așteptam până trecea agitaţia și, după ce le ofeream posibilitatea să reflecteze, mă ocupam de ei. […] Părinţii trebuie să fie din nou copii în simţămintele lor și să se pună în mintea copiilor pentru a le înţelege dorinţele. […] Cei mici trebuie alinaţi cu grijă când sunt în necaz, […] mamele să le vorbească micuţilor despre speranţele și neîmplinirile lor […] Cu cât sunt mai neiubiţi, cu atât vă va fi mai greu să le arătaţi că îi iubiţi. […] Copiii au nevoie să se considere o parte a familiei. […] Ceea ce lipsea era îmbrăţișarea alinătoare a mamei.”[7]

Poate că am fi putut învăţa mai demult cum să dezvoltăm relaţia dintre părinte-copil, dar este timp și de acum înainte pentru practicarea rezolvării benefice a conflictelor.

Vestea rea este că o abordare de felul acesta necesită mai mult efort din partea părintelui. Și nu mereu vor fi situaţii rezolvate cu succes, pentru că, deși sunt adulţi, părinţii au limitele lor.

Vestea bună este că o astfel de abordare funcţionează și are rezultate pentru ambele părţi. Părinţii și copiii vor învăţa gestionarea emoţiilor în momente de criză, reducând astfel situaţiile conflictuale și timpul de rezolvare a acestora.

Vestea cea mai bună este că această abordare produce transformare la nivel individual și la nivelul relaţiei. Părinţii și copiii vor rămâne conectaţi, bucurându-se de siguranţă emoţională și în situaţii de criză. În plus, această abordare educă pe termen lung, oferindu-i copilului oportunităţi de învăţare și un model pozitiv de gestionare a conflictelor în cadrul relaţiilor apropiate.