Albert Einstein nu a vorbit până la vârsta de 4 ani şi nu a citit până la 7 ani. Părinţii au crezut că era debil mintal, iar unul dintre profesori l-a descris ca fiind „lent la minte, pierdut pentru totdeauna în visuri prosteşti”. A fost exmatriculat şi i-a fost refuzată admiterea la Şcoala Politehnică din Zürich.[1]

În egală măsură, succesul sau insuccesul nu ne poate defini, pentru că oricare dintre cele două nu este, prin sine, o caracteristică a individului. În realitate, traiectoria vieţii este, de cele mai multe ori, sinusoidală. Alternăm între succese şi insuccese, iar menţinerea în vârf, consolidarea stării de succes, presupune o antrenare a tuturor mecanismelor ce ţin de voinţă.

Pentru că, da, voinţa este managerul general al vieţii. Dar în loc să ne-o imaginăm ca un buton, ca o forţă declanşatoare oarbă şi autonomă, voinţa trebuie înţeleasă mai degrabă ca un asistent care este capabil să materializeze intenţia și scopul pe care i le-am trasat în mod conştient. Voinţa are uneltele, dar nu acţionează automat, ci este trecută prin filtrul gândirii, al raţiunii. Voinţa intervine în cazul acţiunilor complicate, care necesită nu numai un grad mare de mobilizare, ci şi o execuţie complexă.[2]

Voinţa, trăsătură definitorie a personalităţii

Psihologul elveţian Jean Piaget[3] crede că se poate vorbi de intervenţia voinţei în cazul în care sunt prezente două condiţii: 1. Un conflict între două tendinţe – o singură tendinţă nu generează un act voluntar – şi 2. Când cele două tendinţe dispun de forţe inegale, una cedându-i celeilalte. Prin actul de voinţă are loc o inversare: tendinţa care era mai slabă devine mai puternică, iar cea care era iniţial mai puternică devine în final mai slabă, fiind învinsă.

Voinţa este mecanismul de autoreglare prin intermediul căruia reuşim să ne activăm şi să ne mobilizăm energia fizică şi neuropsihică în vederea depăşirii obstacolelor, pentru satisfacerea stărilor de necesitate şi atingerea scopurilor.

Autoreglarea de tip voluntar, spre deosebire de cea de tip involuntar, se caracterizează prin următoarele atribute esenţiale: intenţionalitate (acţiunea este întotdeauna intenţionată), analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre motiv, mijloc şi scop (acţiunea este rezultatul unei evaluări a raportului dintre avantaje şi dezavantaje, dintre câștiguri şi pierderi), efort (acţiunea implică întotdeauna un anumit grad de concentrare şi încordare, proporţional cu dificultatea obstacolului. Obstacolul este elementul central în jurul căruia se structurează şi se dezvoltă voinţa sau mecanismul autoreglării de tip voluntar.).

Eșecul de azi, succesul de mâine

O persoană poate adopta o gândire conform căreia toată lumea, tot universul conspiră împotriva ei sau poate vedea lucrurile bune care i se întâmplă zilnic. O problemă devine o problemă în momentul în care o privim ca pe o problemă. La fel cum o oportunitate devine o oportunitate în momentul în care o privim ca atare. Întrebat de un reporter cum s-a simţit eşuând de o mie de ori în inventarea becului, Edison a răspuns: „Nu am eșuat de o mie de ori, ci becul a fost o invenţie în o mie de paşi.”

Din perspectiva analizei costurilor, atitudinea pozitivă ne „costă” la fel de mult ca atitudinea negativă. Energia consumată este aceeaşi. Cu alte cuvinte, dat fiind acest bilanţ, merită ca, indiferent de situaţie, să fie promovată o atitudine pozitivă.

Totul depinde de alegerea individuală, după cum proverbul oriental: „Doamne, acordă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a vedea diferenţa” poate fi citit ca un îndemn la a căuta schimbarea sau ca un îndemn la resemnare.

A şti când să renunţi şi în favoarea căror aspecte este o calitate. Totuși, tendinţa mai larg răspândită este de a renunţa înainte de a fi cazul. În fiecare om există resurse care rămân neexploatate pentru că, de cele mai multe ori, celui în cauză îi este teamă să își imagineze că poate ajunge la o stare mai bună a lucrurilor. Și asta deoarece, de cele mai multe ori, oamenii se lasă prinși în monotonia vieţii, devenind victimele rutinei, „rotiţe angrenate în sistem”. O asemenea atitudine are potenţialul de a ucide visurile, dorinţa de a vrea mai mult de la propria persoană, conceperea unui plan și îndeplinirea acestuia. În plus, există întotdeauna și riscul influenţelor negative din partea „sfătuitorilor” din jur, care cred că visul nostru „nu este de noi”.

Valorificarea încrederii în sine, conştientizarea anumitor abilităţi aflate în stare latentă, perseverenţa şi motivaţia duc la folosirea potenţialului individual la adevărata lui valoare şi permit, totodată, scoaterea la lumină a psihologiei de învingător.

Victoria e pentru cine nu renunţă

Succesul şi insuccesul sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Cu o bancnotă de 100 de lei nouă se pot cumpăra produse în valoare de 100 de lei. Aceeaşi bancnotă, dar de această dată mototolită, murdară, găsită pe jos valorează tot 100 de lei. Cu ea se pot cumpăra, la fel ca în primul caz, produse în valoare de 100 de lei.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul oamenilor care au suferit insuccese. Valoarea lor este aceeaşi ca în timpul succesului sau ca înainte de eşec. În momentul insuccesului, oamenii sunt precum o bancnotă mototolită, însă au aceleaşi abilităţi, capacităţi ca înainte de cădere. Să vezi dincolo de probleme ajută la găsirea soluţiilor, contribuie la depăşirea crizelor şi duce la concentrarea tuturor resursele pentru a transforma eşecul în victorie. Mulţi dintre oamenii de succes sunt cei care au luptat îndârjit mai ales în momentele dificile, când erau la pământ.

Paşii care asigură trecerea de la criză la victorie au de-a face cu:

• Încrederea în propria persoană – Nimeni altcineva nu va avea încredere în cel care eșuează.

• Conştientizarea faptului că eşecul are o parte bună, oricât de paradoxal poate părea – Momentele de eşec sunt momentele în care se învaţă care sunt punctele slabe, care au fost alegerile greşite. Se pot construi modele de tipul „dacă… atunci…”, iar pe viitor aceste situaţii pot fi ocolite. Orice ocazie de eşec, chiar dacă nu este de dorit, poate însemna o nouă lecţie despre propria persoană.

• Evitarea transformării eşecului într-o tragedie – Indiferent de gravitatea unei situaţii, sigur există eşecuri mult mai mari. Sunt oameni care mor de foame în fiecare zi, care descoperă că suferă de boli incurabile. De cele mai multe ori, compararea cu situaţiile de criză mult mai grave prin care trec alţii ajută la depăşirea obstacolelor întâmpinate la un moment dat.

• Experienţele altora (care au trecut peste momentele de criză) – Acestea constituie puncte de plecare în depăşirea propriilor probleme.

• Resursele avute la dispoziţie – Indiferent cât de grea este situaţia prin care oamenii trec la un moment dat, trebuie identificate resursele avute la dispoziţie pentru a se depăşi situaţia limită.

• Pierderile suferite – Conştientizarea acestora ajută laefortul de redobândire a contextului iniţial.

• Perseverenţa şi motivaţia de a încerca din nou – Întrebarea ar trebui să fie: Ce este mai rău, să nu mă ridic de teama de a nu eşua din nou sau să mă ridic din nou chiar dacă eşuez?

• Găsirea soluţiilor pentru a depăşi impasul trebuie urmată de acţiune – Conceperea planului care duce la depăşirea momentului de criză nu este de ajuns dacă nu se trece la înfăptuirea activităţilor care presupun reabilitarea personală şi contextuală.

Dacă ceva este important pentru propria persoană, se va găsi o cale de rezolvare, dacă nu, se vor inventa scuze.

Carpe diem, dar responsabil

Societatea de consum accentuează şi inoculează tot mai mult importanţa lucrurilor materiale în defavoarea oamenilor şi a ideilor. Ne pierdem din abilitatea de a ne exprima dragostea, durerea, pasiunea, bucuria, dorul, tristeţea, dar a trăi intens fiecare clipă presupune a fi prezent în fiecare lucru înfăptuit.

Visăm, dar nu întotdeauna luptăm pentru visurile noastre. Rutina zilnică împiedică experimentarea lucrurilor noi, conduce la abandonarea pasiunilor. Dar experimentarea este esenţială, pentru că menţine activitatea cerebrală optimă, iar creierul este provocat să vină cu soluţii noi pentru vechile probleme sau pentru contexte interactive noi.

În același timp, râsul şi zâmbetul nu trebuie uitate. Râsul şi buna-dispoziţie sunt benefice. Bucuria pentru lucrurile mărunte trebuie reînviată. Nefericirea apare în momentul în care sunt preferate succesul rapid, victoria de suprafaţă în schimbul victoriilor profunde, care presupun evoluţia din perspectivă emoţională şi spirituală. Iar victoria supremă presupune întoarcerea către propria persoană (care, conform Bibliei, Îl implică și pe Dumnezeu), căutarea păcii interioare necesare construirii relaţiilor armonioase cu cei din jur.