După înfăţișarea mogulului social media Mark Zuckerberg înaintea Congresului american, cele mai bune întrebări au rămas fără răspuns. Mai îngrijorător, întâlnirea între elitele a două puteri – cea politică și cea tehnologică – ne-a lăsat simţindu-ne mai vulnerabili decât ne credeam și, în mod special, expuși ca societate. La fel de mult ca indivizi.

Fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg a fost audiat marţi și miercuri în Congresul american. Audierile au durat mai mult de 10 ore în total, timp în care peste 40 de senatori și 46 de reprezentanţi i-au adresat întrebări.

La finalul celor două întrevederi, cea mai consistentă evaluare pe care a primit-o Zuckerberg pentru prestaţia sa a venit nu din partea presei, mai degrabă nemulţumită de desfășurarea discuţiilor, ci din partea investitorilor. Imediat după audierea din Senat, la Bursa de la New York, acţiunile Facebook au înregistrat cea mai mare creștere din ultimii doi ani: 4,5%. A doua zi, după audierea din Camera Reprezentanţilor, s-a mai adăugat puţin peste un procent.

Compania pierduse deja zeci de miliarde de dolari ca urmare a scandalului Cambridge Analytica și exista riscul ca acţiunile Facebook să continue pe trendul descendent. Însă decizia lui Zuckerberg de a răspunde tocmai acum unei invitaţii mai vechi a Congresului a punctat cum nu se putea mai bine în ochii investitorilor. Această mutare, programată chiar în mijlocul crizei de imagine generate de dezvăluirea furtului de date, s-a dovedit a avea eficienţă maximă, arătând că mai e o cale lungă până ce vreo schimbare majoră să zdruncine stabilitatea companiei. În faţa congresmanilor, care fie i-au adresat întrebări „de bunici” care acum descoperă și ei Facebookul, fie l-au atacat inutil reușind să obţină din partea lui doar nonrăspunsuri, Zuckerberg a fost încarnarea unei profeţii cinice: scandalul trece, Facebookul rămâne.

Parodia unei ciocniri a titanilor

Cei care așteptau o confruntare între puterea tehnologică și puterea politică au rămas așteptând-o. Finalul întrunirilor a venit înainte ca vreo declaraţie mișcătoare de regret sau vreo măsură concretă să se facă auzite din partea lui Zuckerberg. Ceea ce sugerează că, în loc să fie axată pe soluţii urgente legate de garantarea confidenţialităţii datelor, întâlnirea a fost mai degrabă planificată ca o platformă pe care politicienii să își înfoaie penajul în contextul scandalului Cambridge Anlaytica. Ce a ieșit însă a fost un tur de forţă întreprins de Zuckerberg în plină criză de imagine a companiei sale. Două argumente fac direcţia aceasta evidentă.

Primul este acela că fiecare legiuitor a avut la dispoziţie doar cinci minute de dialog cu Zuckerberg. Unii dintre senatori le-au umplut învăţându-l pe Zuckerberg ce este Facebookul (introducerea lui Chuck Grassley), alţii făcându-i complimente (intervenţia lui Bill Nelson), iar alţii lăudându-și propriii copii (vezi dorinţa senatorului Roy Blunt de a aminti despre pasiunea fiului său pentru Instagram). Între membrii Casei Reprezentanţilor, cei mai incisivi i-au adresat lui Zuckerberg întrebări închise, somându-l să se rezume la răspunsuri de tip „da/nu”. Această abordare a scos la suprafaţă una dintre cele mai interesante informaţii din timpul audierilor – aceea că, da, și datele personale ale lui Mark Zuckerberg au fost exploatate de Cambridge Analytica, deși mogulul a insistat constant pe puterea utilizatorilor de a-și gestiona singuri datele. Totuși, tipul acesta de interogare nu a facilitat în niciun fel formularea vreunei măsuri concrete, constructive.

Zuckerberg nu a făcut risipă de cuvinte, însă a risipit și el minute atunci când s-a mărturisit în necunoștinţă de cauză faţă de unele opţiuni de bază ale platformei pe care o deţine. Atunci când întrebările senatorilor au mers în direcţii pe care șeful Facebook nu a dorit să le abordeze în detaliu, a răspuns laconic și nesatisfăcător. De 11 ori le-a răspuns Zuckerberg senatorilor cu „nu știu” și de 16 ori le-a răspuns că „echipa mea va reveni la dumneavoastră cu un răspuns”.

În cele cinci minute a fost prea puţin loc pentru contrarăspunsuri din partea senatorilor. Ba încă, atunci când întrebările introductive au demonstrat pregătire și incisivitate, întrebările secundare, care au succedat răspunsul lui Zuckerberg, s-au dovedit mult mai anemice și lipsite de greutate. Senatorul Wicker l-a întrebat, de exemplu, dacă este adevărat că Facebook poate urmări activitatea unui utilizator chiar și după ce acesta s-a delogat de la reţea. Zuckerberg a dat un răspuns evaziv, cum că prin intermediul cookie-urilor se pot corela informaţii despre activitatea online, dar că aceste informaţii sunt folosite pentru siguranţa utilizatorilor și pentru eficientizarea publicităţii adresate lor. A promis să revină ulterior cu informaţii, iar senatorul a acceptat acest sfârșit de răspuns fără să meargă în profunzime. Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi referit măcar la faptul că unele state (precum Belgia) au interzis deja, prin lege, urmărirea prin cookie-uri a utilizatorilor. Senatorul Blunt a revenit și el la chestiunea urmăririi utilizatorilor în afara Facebookului, întrebând dacă aceasta este o practică reală. Însă după ce Zuckerberg i-a spus că urmărirea e o consecinţă a sincronizării aplicaţiilor, senatorul a cerut detalii tehnice doar despre această sincronizare, primind în replică o teorie a sincronizării, irelevantă pentru discuţie și pe care o cunoaște orice utilizator de smartphone. Acesta a fost doar un exemplu a ceea ce presa a numit „întrebare de bunic” cu privire la funcţionalităţile de bază ale reţelei, sugerând că, dacă pe acestea legiuitorii nu le stăpânesc, cum ar putea prinde nuanţele subtile ale dezbaterii privind confidenţialitatea datelor.

În Camera Reprezentanţilor, Zuckerberg și-a păstrat aceeași ţinută cumpănită pe care a afișat-o și în faţa Senatului. Fiindcă tirul întrebărilor a fost, de data aceasta, la foc automat, mogulul social media a adunat alte treizeci de răspunsuri tip „nu știu”, unii comentatori făcând chiar o medie de un „nu știu” la fiecare trei întrebări care i-au fost adresate pe parcursul celor două zile. O compilaţie obositor de ilustrativă o vedeţi mai jos:

Al doilea argument este acela că, pe latura tehnică, legiuitorii nu au purtat discuţia cu Zuckerberg ca niște egali, unii dintre ei recunoscându-se chiar ca fiind în urmă la capitolul stăpânirea practică a tehnologiei. Ce greutate ar fi putut avea o tragere la răspundere din partea unor politicieni care admit, ca senatorul Roy Blunt, că „tu… tu înţelegi mai bine asta decât înţeleg eu, dar poate… poate poţi să îmi explici și mie de ce sunt atât de complicate lucrurile acestea”?

Probabil vulnerabilizaţi de faptul că, pentru ei, Facebook este un tărâm necunoscut, senatorii au cedat ispitei de a-i oferi lui Zuckerberg „the upper hand”, cum zic americanii, adică dominaţia, și pe terenul legislativ. Și s-a întâmplat ceva ciudat: legiuitorii au ajuns să îl întrebe dacă ar fi dispus să sprijine reglementarea suplimentară a utilizării Facebookului. Ei i-au cerut chiar idei în acest sens, raportându-se la Zuckerberg ca la un lider al gândirii politice. „Nu ar trebui să ne milogim nici ca Facebookul să adopte anumite legi, nici ca să îi smulgem lui Mark Zuckerberg promisiuni că reţeaua va lua măsuri de autoreglementare”, reclama profesorul activist Zephyr Teachout, vădit deranjat de această atitudine.

Discuţiile din cadrul Senatului, și cele tehnice, și cele privind legislaţia, au demonstrat un raport de forţe contraintuitiv, în cadrul căruia miliardarul cofondator Facebook părea să primească din partea senatorilor ceva mai mult decât respectul cuvenit unui cetăţean antreprenor, indiferent de zerourile din profiturile sale.

Inversarea raportului de forţă nu i-a împiedicat însă pe unii dintre politicieni să vorbească, pur și simplu, ca să își facă vocea auzită. Cum altfel s-ar putea explica faptul că reprezentanta Yvette Clarke i s-a adresat lui Zuckerberg numindu-l, greșit, „Zuckerman” sau că reprezentantul Billy Long a cerut informaţii despre „FaceMash”, o aplicaţie pe care Zuckerberg a proiectat-o în anii de studenţie, pe care a închis-o acum mai bine de zece ani și care nu avea nicio relevanţă pentru discuţia curentă.

Mogulul cel umil

În ambele zile de audieri, recurenţa masivă în presă a expresiei „getting grilled by the Congress” (colocvial: „a fi interogat intens și insistent de către Congres”) a arătat că jurnaliștii se așteptau ca Zuckerberg să aibă parte de un proces la sânge, nu de un eveniment de PR pentru compania pe care o conduce, așa cum s-a întâmplat până la urmă. Însă această așteptare a fost dărâmată de perseverenţa cu care Zuckerberg s-a menţinut în acord cu principiile enunţate de legislativ, fără să ofere niciun detaliu concret privind vreo schimbare. De aceea, ca să înţelegem ce s-a întâmplat de fapt în cadrul acestor audieri, trebuie să privim dincolo de ce a izbit ochiul.

Îmbrăcat la costum, așa cum nu a apărut niciodată la vreun eveniment organizat de compania sa, afișând o paletă foarte limitată de expresii faciale și stând singur în bătaia întrebărilor din partea politicienilor, Zuckerberg părea un tânăr inocent, bine intenţionat, plin de idealuri, îngheţat la vârsta studenţiei, la care a creat reţeaua. Aproape că ţi-l puteai imagina „ascultat la tablă” de o mulţime de adulţi învestiţi cu puterea de a tăia și a spânzura legislativ în cea mai puternică ţară din lume. În profunzime însă, tabloul a fost cu totul altul. În sala ticsită cu politicieni și jurnaliști nu stătea studentul precoce de la Harvard, îmbogăţit prin propria isteţime, ci un miliardar în dolari a cărui afacere se bazează pe alterarea comportamentului de consum al celor două miliarde de utilizatori care interacţionează cu platforma lui. Înaintea Congresului nu stătea vreun programator răsărit din Sillicon Valley, ci un miliardar ale cărui decizii au puterea de a influenţa societăţile și sistemele lor politice în moduri pe care abia acum, odată cu Cambridge Analytica, începe să le înţeleagă toată lumea.

Apoi, faptul că fondatorul Facebook s-a referit strategic, în repetate rânduri, la începuturile „de cămin studenţesc” ale reţelei a fost un alt element prin care Zuckerberg a încercat să se poziţioneze ca un actor de bună-credinţă și inofensiv. Însă, așa cum bine remarca senatorul Peters, de la momentul în care Facebook era doar o aplicaţie a unui student până la momentul de faţă, în care vorbim de un monopol pe piaţa occidentală, reţeaua a trecut prin schimbări monumentale într-un timp foarte scurt. Miliardele de dolari care curg anual în conturile reţelei fac imposibilă o comparaţie cu proiectul studenţesc din primele zile ale Facebookului.

În audierea de la Senat am numărat 189 de răspunsuri pe care Zuckerberg le-a început, programatic, cu „domnule senator”. Mogulul-umil a fost moneda pe care a mizat și strategia pe care a reușit să o menţină constant, cu foarte puţine excepţii. Una dintre ele a fost atunci când i-a răspuns senatorului Orrin Hatch, care l-a întrebat cum va rămâne Facebook o afacere sustenabilă fiind și gratuit. Zuckerberg i-a răspuns scăpând unul dintre puţinele zâmbete afișate pe parcursul audierii: „Domnule senator, vindem reclame.” „Am înţeles. Asta-i grozav”, a replicat senatorul de 84 de ani, părând că nu prinde ironia. Însă după această scăpare, senatorul i-a adresat lui Zuckerberg una dintre puţinele întrebări grele din timpul audierii: „După părerea ta, ce fel de schimbări legislative ar fi necesare pentru a rezolva problemele pe care le-a dezvăluit povestea cu Cambridge Analytica?”. Revenind la masca docilă, Zuckerberg a dat un răspuns calculat la maximum doi peri, îmbibat de fraze-cheie pe care le putem regăsi și pe site-ul companiei la secţiunea „Confidenţialitate”: utilizatorii au control total asupra datelor lor, trebuie doar ca noua legislaţie să găsească o cale prin care regulile de confidenţialitate să le fie explicate mai bine utilizatorilor și ca măsurile legislative noi să nu încetinească ritmul inovaţiei. Dar oare chiar este nevoie de legi noi pentru ca Facebook să găsească modalităţi mai bune prin care să își informeze utilizatorii cu privire la scopul în care le sunt prelucrate datele? Iar precauţia ca aceste legi nu cumva să stingherească inovaţia este mai degrabă un răspuns despre cum să nu fie noua legislaţie, nu despre cum ar trebui să fie.

Reţeaua antisocială

Tiparul lui Gutenberg este creditat pentru începuturile democraţiei așa cum o știm astăzi. Reţeaua lui Zuckerberg este de asemenea revoluţionară, însă într-o direcţie care ameninţă să fie radical opusă. Schimbarea pe care a produs-o Facebookul în societate începe să capete un aspect antisocial și antidemocratic tot mai vizibil. Cum poate o reţea socială „creată pentru a conecta oamenii”, așa cum a menţionat de nenumărate ori zilele acestea fondatorul ei, să devină un instrument antisocial?

Un prim răspuns este că, în paralel cu creșterea numărului utilizatorilor, reţeaua s-a confruntat și cu o creștere a numărului exploatatorilor ei. Fiindcă „toată lumea este acolo”, Facebook a devenit un pământ digital al făgăduinţei pentru escroci de toate categoriile. Lucrul acesta nu s-a întâmplat peste noapte, însă abia în ultimii ani am început să vorbim mai serios despre fenomenul știrilor false. Acum vedem că, prin structura sa și din cauza lipsei de experienţă în informare a unei părţi semnificative dintre utilizatori, Facebook a devenit un agregator de fake news. Și acum avem dovezi clare că Facebook chiar ajută la catalizarea propagandei.

Un alt pas în transformarea antisocială a reţelei este proliferarea structurală a discriminării pe Facebook – de exemplu faptul că reţeaua lasă publicitarii imobiliari să targeteze doar anumite rase pentru anunţurile lor. Zuckerberg a negat de multe ori, zilele acestea, că reţeaua lui ar fi o companie de mass media, deși, paradoxal, a spus că se consideră responsabil de conţinutul promovat în reţea. În același timp însă, a recunoscut chiar el că Facebook nu face suficient de multe pentru a combate discriminarea. Singura soluţie pe care a enunţat-o Zuckerberg în acest sens a fost accelerarea dezvoltării tehnologiei de inteligenţă artificială care să se adreseze în mod specific acestei probleme. Însă poate dezvoltarea unei tehnologii mai puternice să fie soluţia pentru incapacitatea de a gestiona o tehnologie mai slabă? Nu ne vom trezi oare într-un cerc vicios generat de faptul că și noua tehnologie va avea, la rândul ei, nevoie să fie gestionată?

În al treilea rând, ca urmare a modalităţilor insuficiente în care este „igienizată”, reţeaua promovează violenţa. Orice persoană care a raportat un conţinut violent sau explicit pe Facebook – devenind o piesă în principalul aparat de salubrizare a reţelei: utilizatorii responsabili – a constatat că există diferenţe uneori șocante între bunul-simţ și ceea ce regulamentul reţelei consideră o violare a acestuia. Așa se face că pagini Facebook dedicate în întregime promovării violenţei au funcţionat bine-mersi luni, dacă nu ani în șir. Mai mult, utilizatorii cei mai vulnerabili, copiii, nu au beneficiat de nicio măsură suplimentară de protecţie, în afară de restricţionarea (ușor de păcălit) a accesului utilizatorilor sub 12 ani.

Nu în cele din urmă, Facebook a demonstrat, în chestiunea confidenţialităţii, că este o reţea care conectează și oameni care nu își dau acordul conștient pentru a fi conectaţi. Pentru a satisface nevoile publicitarilor dispuși să plătească pentru serviciile Facebook, reţeaua a purces la urmărirea utilizatorilor și atunci când nu sunt logaţi la reţea, ci navighează pe Internet pe site-uri care integrează social plug-ins (log in-uri prin Facebook, butoane de like, secţiuni de comentarii care afișează profilul Facebook al comentatorului, ș.a.).

Dacă aspectele de mai înainte par să deranjeze mai mult la nivel individual, când înmulţim aceste probleme cu două miliarde, obţinem un impact de o asemenea anvergură încât este capabil să influenţeze sisteme sociale.

Un prim element de influenţă asupra societăţii în ansamblu sunt instrumentele extrem de specifice de targetare a utilizatorilor pe care le furnizează Facebook, arhitecţii campaniilor prezidenţiale au putut ajunge la oameni pe cărări nebătute încă. În preajma alegerii președintelui Trump s-a vorbit mult despre ingerinţele externe (rusești) în problemele statului american, despre faptul că site-uri generatoare de știri false pro-Trump ar fi fost găzduite în Rusia. Ba, mai mult, unii au spus chiar că reţeaua, prin propagarea de știri false, ar fi avut un rol crucial în determinarea alegerilor prezidenţiale.

Însă Facebook poate influenţa și pasiv. Analiști cu greutate spun că Facebookul este responsabil moral pentru genocidul asupra minorităţii Rohingya, din Birmania, pentru că nu a făcut suficiente pentru a bloca discursul de ură care s-a răspândit ca un foc în miriște printre utilizatorii locali. Congresul l-a luat la întrebări pe Zuckerberg despre acest aspect, iar Zuckerberg s-a scuzat declarând că reţeaua plănuiește să angajeze mai mulţi vorbitori de limbă burmeză pentru a putea gestiona situaţia pe viitor. De ce nu a luat decizia aceasta când presa vuia de dezastrul umanitar din acea regiune rămâne o întrebare fără răspuns.

Reprezentanţii Facebook repetă până la dezgust că ei nu vând datele utilizatorilor. Zuckerberg a spus lucrul acesta și în faţa Congresului, cu referire la breșa Cambridge Analytica. Însă această repetare insistentă este cel mult o metaforă. Sigur, Facebook nu are un dosărel cu datele noastre pe care îl vinde ca atare terţilor. Dar faptul că Facebook îi taxează pe terţii dispuși să plătească pentru ca mesajele lor să ajungă la publicul ţintă bine categorisit, pe baza informaţiilor din dosărel, este tot o vânzare. Singura diferenţă este că „dosarul” nu părăsește Facebookul. Reţeaua nu înstrăinează datele, dar tot le exploatează în folosul terţilor, tot pentru bani.

Tocmai de aceea, Cambridge Analytica a fost o dublă lovitură pentru Facebook. Faptul că un terţ a reușit să extragă datele din reţea înseamnă că cineva i-a furat Facebookului pâinea. Dar nu doar atât, ci a însemnat și că acea pâine nu este chiar așa de bine păzită cum pretinde reţeaua. Cambridge Analytica a arătat că datele noastre pot oricând să ajungă în mâinile cuiva care să le folosească în interesul unora și în defavoarea celor mai mulţi. Iar colaborarea deschisă a reţelei cu diverse cabinete electorale a arătat că Facebook are mai mult decât infrastructura, are și disponibilitatea de a influenţa alegerile politice ale utilizatorilor. Dimensiunea influenţei, cuplată cu faptul că utilizatorii nu consimt în cunoștinţă de cauză la aceasta, acuză Facebookul de subminarea democraţiei.

Ce-ar fi de făcut

În jurul celei mai îndrăgite reţele sociale planează probleme reale cât se poate de grave. Însă în timpul audierilor din cadrul Congresului, Zuckerberg a oferit doar răspunsuri evazive la acestea, scuze robotice și asumări declarative ale responsabilităţii, fără ca vreuna să fie însoţită de promisiuni factuale și credibile de schimbare.

Ne-am convins astfel că și în Sillicon Valley există limbaj de lemn, iar Zuckerberg l-a folosit din plin atunci când s-a angajat, de exemplu, să „dea drumul acum cercetărilor” privind îmbunătăţirea serviciilor Facebook, cu scopul de „a ne concentra atât pe furnizarea ideilor legate de prevenirea altor interferenţe în 2018 și după, cât și pe responsabilizarea noastră pentru a ne asigura că măsurile pe care le punem în practică vor avea succes”.

Un răspuns cu adevărat satisfăcător ar fi depășit însă stadiul intenţiei de a identifica soluţii fiindcă e greu de crezut că cea mai importantă companie de social media, care angajează unele dintre cele mai strălucite minţi ale industriei telecomunicaţiilor și dispune de un buget astronomic, nu deţine deja cunoștinţele despre cele mai eficiente măsuri de autoreglementare.

Rezumând însă ce ar fi de făcut, există două direcţii principale de acţiune care pot fi urmate și separat, și împreună. Una vizează acţiunile guvernului, cealaltă, acţiunile reţelei.

În privinţa guvernului, diverși comentatori au spus că, pentru a ajunge la soluţiile cu adevărat realizabile, era mai întâi nevoie de o audiere „pe bune” din partea Congresului. Una care să nu limiteze senatorii la câteva minute de interacţiune, ci să le permită să îl interogheze amplu pe președintele reţelei, așa cum, în urmă cu 20 de ani, a fost interogat și Bill Gates în scandalul monopolului Microsoft. Audierea lui Gates a durat atunci mai multe zile la rând și a fost urmată de un proces intentat de guvern, în urma căruia, în 2001, Gates a trebuit să se conformeze mai multor cerinţe antimonopol dictate de stat.

Pe lângă audierea lui Gates, înfăţișarea lui Zuckerberg pare un mini-interogatoriu, dar, chiar și așa, este posibil ca și în cazul mogulului Facebook să se pună problema unei conformări. Nu printr-un proces, ca în cazul lui Gates, ci printr-o lege nouă. E vorba de iniţiativa bipartizană Honest Ads Act, o lege prin care platformele online ar fi obligate să facă publice informaţiile despre clienţii lor de publicitate și să menţină o arhivă publică a publicităţii politice pe care o comercializează. Necazul este că o astfel de iniţiativă nu este tocmai pe măsura secretomaniei care stă la baza modelului de business al reţelei Facebook. Afișările în reţea funcţionează pe baza unui algoritm în perpetuă schimbare și pe care Facebook nu are niciun interes să îl facă public, pentru că aceasta ar submina planul de a vinde cât mai multă publicitate plătită. Dacă utilizatorii ar ști cum funcţionează algoritmul (în special companiile prezente în reţea) ar descoperi căi eficiente și gratuite de a-și crește afișarea în newsfeed și nu ar mai avea la fel de multe motive să plătească sume serioase către Facebook pentru a-și asigura expunerea. Tocmai de aceea, dialogul dintre Zuckerberg și Congres a fost unul al surzilor. Cine s-ar bucura să audă că trebuie să regândească un sistem atât de profitabil?

Până la noua lege, guvernul are însă ocazia să facă o demonstraţie de forţă aplicând legea existentă. Ca urmare a scandalului Cambridge Analytica, Comisia Federală a Comerţului (The Federal Trade Commission) investighează deja dacă reţeaua a încălcat sau nu un acord pe care l-a semnat în 2011 cu FTC, prin care se angaja că nu va mai dezvălui informaţiile confidenţiale ale utilizatorilor. Dacă Facebook va fi găsită vinovată, compania ar putea fi pasibilă de cea mai mare amendă federală din istoria Statelor Unite. Guvernul ar putea zdrobi compania dacă ar aplica această amendă, dar întrebarea care se pune este dacă va dori să facă acest lucru în condiţiile în care Facebook este o platformă extrem de profitabilă pentru politicieni.

De cealaltă parte, Facebook ar putea lua singură măsuri. Ar putea, de exemplu, să întrerupă imediat partajarea informaţiilor despre preferinţele politice ale utilizatorilor cu terţe părţi. Sau să verifice la sânge toate solicitările de publicitate din partea organizaţiilor afiliate politic. Acest lucru ar stăvili exploatarea pe linie politică a datelor utilizatorilor, dar, odată cu aceasta, ar limita desigur și profiturile companiei.

Facebook ar putea să restricţioneze drastic informaţiile privind utilizatorii, la care aplicaţiile dezvoltate în reţea pot avea acces. Lucrul acesta ar demotiva însă dezvoltatorii, care ar părăsi în număr mare platforma, generând implicit pierderi pentru Facebook.

Dacă reţeaua ar selecta aspru, dar transparent aplicaţiile care necesită informaţiile personale ale utilizatorilor pentru a putea funcţiona ar putea preveni o mare parte din sustragerile neetice de date.

Cât despre noi, cei care privim aparent de la distanţă problema, am putea spera să rămânem neafectaţi de exploatarea datelor noastre de către reţeaua Facebook sau de către dezvoltatorii ei ori am putea să ne reevaluăm poziţia faţă de ceea ce împărtășim public sau în orice alt fel în cadrul reţelei pentru a evita să ne lăsăm datele manipulate spre decizii împotriva intereselor noastre.

Chiar și așa, simpla evaluare raţională nu va fi suficientă pentru a ne vindeca pe deplin de sindromul „locked-in” digital de care suferă generaţia noastră. Emanciparea utilizatorului obișnuit și revendicarea proprietăţii asupra identităţii lui online presupun un efort de autoeducare și de luptă contra obiceiurilor de care am devenit dependenţi, pe care foarte mulţi nu sunt motivaţi să îl facă. De aceea nici nu am numărat acţiunile personale între soluţiile la problemele generate de utilizarea reţelei.

Am putea să ne uităm mult și bine ba la Elon Musk, care a părăsit reţeaua, ba la viralizarea hashtagului #deleteFacebook ori la prietenii care își închid conturile. Tot n-am avea imaginea reală. Imaginea reală, de ansamblu, o au investitorii. Iar din punctul lor de vedere, Facebook e la fel de profitabil ca și înainte, ceea ce înseamnă că acea scădere constantă a activităţii utilizatorilor este, economic, o cantitate neglijabilă. Reţeaua e încă aici și nu pleacă niciunde. Cu două miliarde de utilizatori activi, între care foarte mulţi compulsivi, Facebook e practic tot internetul pentru o parte semnificativă dintre aceștia. Pentru foarte mulţi, să alegi să te deconectezi de la reţea este aproape o nepoliteţe, în condiţiile în care toată lumea este acolo. Să nu fi fost niciodată conectat este echivalentul unui handicap. Revoluţia lui Zuckerberg s-a întâmplat deja.