Nu știu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul preumblărilor noastre zilnice, la newsfeedul de Facebook, la pagina aceea cândva un program nesfârșit de varietăţi alcătuit din fotografiile, gândurile, cărţile și muzica prietenilor, mă apucă nostalgia după o prietenie a spiritului, fără graniţe, de care cred că nu ne-am bucurat niciodată și, de fapt, e prea târziu să o mai facem acum.

Mă număr printre aceia care, așa cum văd că a devenit o modă chiar, nutresc o oarecare satisfacţie, ca în faţa unei realizări personale, pentru decizia de a nu mai privi la televizor și de a nu lăsa nici măcar aparatul în sine să îmi ocupe spaţiu în casă. Însă în locul de cinste pe care cândva îl ocupa cutia cu minuni tronează astăzi în sufrageria mea un computer conectat la internet. Nu vă temeţi, nu urmează să vă instig la arderea computerelor sau la desfiinţarea conexiunii la internet, însă vreau să fac o constatare, deznădăjduită și nu, încă, a faptului că cel puţin Facebookul cu newsfeedul lui, cu story-ul, cu paginile de partid/persoană publică/brand, a coborât 10 etaje mai jos decât televizorul în străfundul mizeriei umane. Și pe el nu doar că îl accesăm zilnic, așa cum obișnuiam cândva cu TV-ul, ci unii cercetători spun că media de acces ar fi cam de 1 dată la 7 minute.

O dată la 7 minute, chiar și când suntem în mijlocul a ceva important, facem click sau pipăim telefonul așteptându-ne (in)conștient să găsim acolo ceva care să ne placă sau să ne aducă un câștig, cât de mic. Intrăm pe Facebook. Deși psihosociologii nu s-au pus încă de acord dacă asta ne secătuiește sau nu productivitatea, asupra altui lucru nu se prea mai ridică dubii: plăcerea pe care o căutăm nu e acolo. Facebookul ne face nefericiţi. Chiar la începutul acestui an, publicaţia știinţifică American Journal of Epidemiology publica un studiu care s-a întins pe trei ani și care concluziona, după niște indicatori pe care puteţi să îi aprofundaţi aici, că a răpi timp interacţiunilor faţă către faţă și a investi timp în prieteniile online este o afacere găunoasă.

Se spune că, pe Facebook, trăim în bule sociale, înconjurându-ne cu oameni care gândesc la fel ca noi și prin asta obţinem dulcea confirmare după care tânjim de când suntem copii și până îi punem copilului din noi cravată sau pantofi cu toc și îl obligăm să se prefacă în adult. Să curgă like-urile la toate ipostazele surprinse de selfie-uri! Să ne inunde sugestiile de lectură și panseurile adânci! Să ne împiedicăm la fiecare pas de descoperiri muzicale care să ne mobileze sufletele cu emoţii cât mai variate, mobilizatoare sau pur vindecătoare! Să ne vedem colegii de grădiniţă, prietenii de peste mări și ţări, în fiecare zi! Să fim la curent cu evenimentele orașului. Să aflăm rapid și de reduceri, și de breaking news-uri, în același loc. Să găsim ce ne interesează! În teoria așteptărilor lozincare, pe Facebook curge lapte și miere. În realitate însă, reţeaua de canalizare a întregului oraș este mai curată decât borhotul care curge zilnic pe fluxul reţelei sociale.

Intraţi pe orice pagină de brand, fie că este un magazin, o publicaţie sau o persoană publică și veţi găsi o deversare violentă de ură. Dacă toţi românii ar fi așa cum sunt cei care comentează pe Facebook, s-ar putea spune fără eroare că suntem o naţie care urăște din toţi rărunchii. Nu că am fi excepţionali la acest capitol. Încă mai cred, cum scriam și aici, că toate naţiunile cad în ispita ridicolă de a se considera în mod fals superlative ale unor defecte sau ale unor calităţi. Nu, românii nu sunt singurii pretendenţi la dreptul de a urî universal, pe internet. Dacă vreţi să aflaţi cam care este nivelul de dezumanizare la care se poate ajunge indiferent de dialectul vorbit sau de banii din portofel, vă invit să vă opriţi puţin și să citiţi acest material. Sau dacă ajungeţi să vă întrebaţi ce a transformat Facebookul într-o gazdă atât de primitoare pentru abjecţii furibunde, vă invit în schimb să citiţi analiza aceasta. Însă vă garantez că lectura nu vă va fi suficientă pentru a recăpăta controlul asupra timpului pe care îl pierdem cu toţii pe Facebook, cel mult în folosul buzunarelor altora.

Probabil că nicio rezoluţie (că tot vine finalul de an) de tipul „nu mai intru niciodată pe Facebook” nu este realistă. Eu, una, nu simt că am ajuns acolo, deși, în virtutea meseriei mele, simt impactul reţelei altfel decât un utilizator obișnuit (înainte de a mă suspecta de aroganţă, monitorizaţi o vreme comentariile de pe pagina noastră de Facebook și veţi înţelege la ce mă refer). Însă sunt ferm convinsă că a sosit momentul să ne întrebăm onest dacă într-adevăr a intra pe Facebook cu frecvenţa cu care o facem ne aduce mai multe beneficii decât inconveniente sau măcar dacă ne aduce beneficii pe care nu le putem obţine altcumva. Pentru că, dacă răspunsul la oricare dintre aceste întrebări este negativ, atunci este împotriva oricărei logici să continuăm să vizităm un loc din care ieșim de fiecare dată mai săraci decât am intrat.

Spunea un prieten că, „dacă ceva e gratuit, cel mai probabil tu ești produsul” și, în cazul Facebookului, fără dubii, zicala este chiar planul de afaceri al companiei. Știaţi probabil că absolut tot ce scrieţi pe Facebook, chiar și ce nu publicaţi (ciornele de status), este înregistrat și cartat de Facebook pentru a fi apoi vândut celor interesaţi să cunoască piaţa de desfacere pentru anumite produse. E drept că, dat fiind volumul inimaginabil de mare de informaţii, doar companiile cu un capital de investiţie consistent își pot permite analiști BigData. Însă pe măsură ce tehnologia și educarea specialiștilor avansează, chiar și cei mai grabnici în a striga „Conspiraţie!” vor fi nevoiţi să recunoască că s-au vândut prea ieftin.

Astăzi, când un prieten postează că are nevoie de cineva care „să convertească un PSD, dar nu partidul, ci fișierul”, când o prietenă care se întâmplă să aibă același nume cu cel al unei criminale (pe buzele tuturor azi) dezvăluie că e hărţuită verbal de necunoscuţi care o acuză de omor, când o tânără lansează un fals apel umanitar pe propriul nume invocând o boală pe care fotografiile pe care tot ea le-a postat demonstrează că nu o are, înţeleg că acest spaţiu favorizează o intoxicaţie spirituală pentru tolerarea căreia cu greu putem găsi motive demne și neinventate.

Suntem îmbibaţi de mesaje partinice asupra cărora obsesionăm (pentru că, se vede și de pe Lună, Facebookul nu este o agora a dezbaterilor, ci o regurgitare ineficientă a acelorași idei, și acelea, de cele mai multe ori, negândite până la capăt). În același spaţiu ne ciocnim – că vrem, că nu vrem – de oameni cu o gândire involuată sau cu un comportament subuman. Și, poate chiar în aceeași sesiune de verificat ce mai e nou în newsfeed, vedem, cu gura căscată, cum, indiferent cât de prost este spusă, minciuna se propagă deosebit de confortabil prin știri false, publicitate falsă, caritate falsă. Și atunci, sincer, pentru ce merită să stăm pe Facebook? Dacă vă temeţi că nu puteţi să identificaţi avantajele reale, dar simţiţi undeva că ele există totuși, nu vă daţi bătuţi. Gândiţi-vă doar atât: din timpul pe care îl petreceţi pe reţea, cât este timp petrecut cu zâmbetul pe buze? Și faceţi ce consideraţi mai bine cu răspunsul.