Finalul de an este pentru mulţi dintre noi perioada în care privim cel mai serios și responsabil la trecerea timpului, iar eu nu fac excepţie de la această regulă. În fiecare an, a devenit deja tradiţie să evidenţiez cele mai importante evenimente care au marcat lumea religioasă într-o retrospectivă anuală a cărei ultime ediţii o puteţi citi aici. Anul acesta însă am dorit să fac și o altfel de retrospectivă. Una mai personală.

Am privit în urmă la toate materialele pe care le-am scris anul acesta și le-am subliniat pe cele de care, realizez acum, am fost cel mai atașată. Unele au marcat transformări ale societăţii care m-au uimit, altele au fost rezultatul unor descoperiri, în timp ce altele au fost aproape confesionale. Nu sunt neapărat articolele care au atras cei mai mulţi cititori, însă sunt cu siguranţă articolele în care am investit cel mai mult din mine cu speranţa ca, la finalul lor, și eu și dumneavoastră să fi zărit măcar o scânteie în plus din frumuseţea lui Dumnezeu așa cum încă se reflectă ea în lumea care ne înconjoară.

Îmbrăţișarea necunoscutului, Nu lăsa suferinţa să te definească și Când frica de moarte nu te lasă să trăiești sunt trei materiale evident distincte, pe care însă, privind în urmă, le-aș vedea parte din același trunchi. Ele sunt încercarea unui răspuns la frământări personale al căror ecou l-am auzit în oameni dragi, în prieteni și în cunoștinţe. Când împărtășim toţi aceleași preocupări, parcă sunt șanse mai mari să ne apropiem și de soluţii.

Antipatia faţă de statistici maschează tranziţia la o nouă eră a informaţiei este o revelaţie a faptului că viitorul se întâmplă chiar astăzi, discret, strecurat în vieţile noastre fără să ceară permisiune și fără să ne ceară scuze. Și, dacă nu suntem atenţi, ne vom trezi într-o zi că nu recunoaștem lumea în care ne aflăm, fiindcă ea s-a schimbat în ascuns, dar la vedere. Chiar sub ochii noștri atenţi la zgomotul de fond.

Frica și bolile pe care nu le vom avea niciodată a fost în primul rând un apel la trezire personală. Ca jurnalistă, sunt puternic familiarizată cu fenomenul fake news, însă până să documentez acest material încă nu realizasem cu adevărat că bătălia împotriva dezinformării nu înseamnă doar să te ferești de surse mincinoase și să îţi controlezi necruţător subiectivitatea. Am aflat în schimb că din surse 100% reale poţi ajunge la concluzii 100% false dacă nu înţelegi care sunt pârghiile prin care informaţia aceea absolut corectă ajunge la tine. Și rămân convinsă că elementele pe care le-am prezentat aici sunt doar vârful aisbergului.

Dilemele părinţilor care își cresc copiii sub presiune oglindește durerea generaţiei privilegiate cu bani și educaţie, dar care și-a îngropat sub acestea adevărurile simple, pe care ar trebui să le recuperăm pentru a ne învăţa copiii să trăiască frumos și să fie cu adevărat liberi (și responsabili, desigur).

Cum arată o epidemie de opioide expune în cuvinte simple structura extrem de complexă a unui fenomen străin de România, însă care anticipează ce s-ar putea întâmpla și la noi dacă sistemul medical ar răspunde nevoilor pacienţilor în felul în care o face sistemul american. Suntem încă foarte departe de un astfel de scenariu, însă el argumentează elocvent că prezenţa celor mai bune intenţii (cele care ne-am obișnuit să lipsească de pe scena politică autohtonă) nu este suficientă pentru mersul bun al societăţii.

Două lumi într-un singur sat. Povestea convertirii unei familii Amish mi-a dat prilejul să cunosc o familie foarte diferită de toate familiile pe care le-am cunoscut până acum. Pe parcursul lungului interviu, au fost momente în care am simţit că s-au întâlnit două lumi complet paralele, dar și momente în care am simţit că întâlnirea aceasta nu ar fi fost posibilă dacă aceste două lumi nu ar fi avut în comun valori fundamentale care să facă din istoriile noastre de viaţă – atât de diferite – simple detalii care pălesc în faţa principiilor înalte care guvernează viaţa întregii omeniri.

Dispreţul faţă de somn e dispreţ faţă de noi înșine este un manifest care va continua să fie actual cine știe câţi ani de acum înainte. E uimitor de bolnăvicios modul în care societatea noastră se raportează la ceva atât de esenţial precum somnul. Dintre toate denaturările de care suntem capabili ca indivizi civilizaţi, aceasta este una despre care se vorbește șocant de puţin în raport cu consecinţele devastatoare imediate pe care le are, nefiind altceva decât o contorsionare a unui obicei firesc după standarde complet aberante.

Preţul corect. „Căci cine te face deosebit?” a apărut și în ediţia tipărită a ST, nu doar pe site și a fost un material a cărui documentare o asociez cu pătrunderea într-un cerc select de intelectuali care au avut curajul să gândească, chiar și greșit, cu propria minte și să văd care au putut fi consecinţele felului lor de a se raporta la lume. Epicul vieţii lui Ayn Rand, această controversată emblemă a individualismului, mi-a reconfirmat importanţa integrităţii personale, dar și a compasiunii faţă de fragilitatea chiar și a celor pretinși cei mai puternici dintre muritori.

Întoarcerea la fiul risipit, cu dor este o dovadă a neputinţei cuvintelor de a se ridica la înălţimea istoriei și a realităţii pe care doresc să o descrie. Însă, deși în faţa celor mai tulburătoare momente de viaţă – fie triste, fie încărcate de bucurie – cuvintele își arată repede limitarea, este demn să continuăm să le căutăm, chiar și atunci când nu le găsim. Fiindcă ele sunt punţile care leagă gândurile și sentimentele unui om de gândurile și sentimentele altuia. Cuvintele ne ajută să nu fim singuri, chiar și atunci când nu ne putem bucura fizic de prezenţa celuilalt.

De aceea, la finalul acestei mici retrospective personale, vă mulţumesc pentru prietenia pe care am împărtășit-o prin cuvinte și vă doresc ceea ce îmi doresc și mie: un an nou închinat Cuvântului.

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.