Eul din umbră. De ce este atât de greu de luptat cu schizofrenia?

2421

Nu demult, un drum banal prin centrul Bucureștiului se putea transforma într-un adevărat show dacă se întâmpla să împarţi același troleibuz cu „surorile Porumbiţa” care se plângeau în gura mare că sunt urmărite de securiști, care le expun zilnic la radiaţii, ca să le omoare.

Femeile vorbeau parcă în gol și dacă le răspundea vreun călător exasperat de debitul și volumul acuzaţiilor lor, răspundeau în dodii, așa cum era, de altfel, întreg discursul lor. Probabil că un drum cu troleul i-ar fi fost suficient unui psihiatru pentru a intui un diagnostic. Pentru călătorii fără pregătire de specialitate, dar cu o cultură generală îmbibată cu ceva cunoștinţe de știinţe ale minţii, „spectacolul” aducea foarte bine cu desfășurarea nestăvilită de medicamente a unei schizofrenii.

Aceasta fiindcă cele mai cunoscute simptome ale bolii sunt comportamentele sociale anormale și imposibilitatea de a recunoaște ce este real și ce nu. Credinţele false, gândirea încâlcită și halucinaţiile, precum și lipsa angajamentului social și a expresiilor emoţionale se află și ele pe lista caracteristicilor bolii.

Ace în carul cu fân

În urmă cu doar câteva zile, un grup de cercetători din întreaga lume a anunţat o descoperire revoluţionară în domeniul schizofreniei, care ar putea transforma definitiv modul în care aceasta este tratată în prezent. Studiul, cel mai mare de acest gen de până acum, a vizat analiza ADN-ului pentru a identifica eventuale gene responsabile pentru boală.

Anterior, oamenii de știinţă cunoșteau 30 de puncte de ADN care au legătură cu schizofrenia. Astăzi, ca urmare a eforturilor de cercetare, nu mai puţin de 108 astfel de locuri au fost identificate. Iar aceste rezultate au fost publicate în prestigioasa Nature.

Este bine de precizat că un locus în ADN nu este același lucru cu o genă. Așadar a identifica un locus nu echivalează cu a descoperi o genă responsabilă pentru boală, și mai degrabă o regiune ereditară din ADN, decât o unitate funcţională. Cu toate acestea, așa cum nota The Economist, datorită proiectului Genomnul Uman, nu va mai dura mult până ce genele din acel locus sau din preajma lui să poată fi identificate.

Scopul nu este să ne trezim că avem o listă întreagă de gene, ci să avem tratamente noi”, a precizat Steven Hyman, director al Centrului Stanley pentru Cercetare Psihiatrică, din cadrul Insitituelor Broad MIT și Harvard, care a coordonat studiul. Declaraţia pe care Hyman a oferit-o USA Today vine în contextul în care, de 60 de ani încoace, oamenii de știinţă nu au putut crea niciun nou tip de medicament antipsihotic care să își demonstreze eficacitatea în tratament, iar cele deja disponibile au o eficienţă destul de redusă în cazul multor pacienţi.

Într-un anume sens, cercetarea ne dă deja indicii privind biologia acestei boli care vor putea fi, într-un final, exploatate pentru a înţelege ce nu funcţionează cum trebuie în creier și, cel mai important, pentru a găsi tratamentele noi de care este foarte mare nevoie”, a mai spus Hyman.

Cercetarea a confirmat, de asemenea, existenţa unei conexiuni între un sistem imunitar slăbit și schizofrenie. Și alte studii de dimensiuni mai reduse au sugerat același lucru.

Însă ca să ne facem o idee despre magnitudinea necunoscutului în studiul acestei boli, aprecia Michael O’Donova, profesor de genetică psihiatrică la Universitatea Cardiff din Marea Britanie, noile descoperiri acoperă probabil între 3 și 4% din totalul contribuţiei factorilor genetici și negenetici în dezvoltarea bolii, cita Wall Street Journal.

Decizii pentru normalitate

Cu toate acestea, cercetarea reprezintă un pas important în faţă, și unul care a coincis și cu un avans pragmatic. Potrivit NPR, Centrul Stanley a anunţat că a primit o donaţie de 650 de milioane de dolari de la un om de afaceri pensionat acum, care și-a dorit să investească în cercetarea privind bolile mintale și fiindcă fiul lui suferă de tulburare bipolară.

Avansul în domeniul bolilor mintale nu întâmpină doar obstacole de ordin știinţific și financiar, ci și de ordin etic. Spitalizarea pacienţilor care suferă de schizofrenie se face după standarde imperfecte, în timp ce legiuitorii încearcă să echilibreze nevoile și drepturile pacienţilor.

Una dintre întrebările fundamentale care constituie încă o dilemă în domeniu privește administrarea medicaţiei atunci când pacientul nu își conștientizează nevoia și boala. Oamenii de știinţă încă nu au ajuns la un consens privind limitele bolii și cele ale schimbării de personalitate dorite și gestionate prin propria voinţă de pacient.

Lucrul acesta rămâne un paradox, întrucât, în Statele Unite cel puţin, pentru ca un psihiatru să poată administra medicamente unui schizofrenic acesta trebuie să recunoască faptul că manifestă simptome de schizofrenie. Dar a recunoaște boala este primul semn de avans spre sănătate.

Totuși, acordul pacientului este vital, în condiţiile în care, așa cum sublinia Elyn Saks, „în fiecare săptămână în SUA, 1-3 oameni mor în cămașa de forţă. Se sugrumă, își înghit voma, se sufocă, fac atac de cord. E neclar dacă încătușarea fizică salvează vieţi sau costă vieţi.”

Schizofrenia, văzută din interior

Elyn Saks este decan asociat, profesor de drept în catedra Orrin B. Evans, predând totodată psihologie, psihiatrie și știinţe comportamentale în cadrul Universităţii de Drept Gould din Sudul Californiei. Este expert în sănătate mintală și suferă de schizofrenie cronică.

„Am petrecut sute de zile în spitale de psihiatrie. Aș fi putut să-mi petrec restul vieţii într-un salon de spital, dar n-a fost să fie. De fapt, am reușit să rămân externată de aproape trei decenii, realizare de care sunt foarte mândră. Nu înseamnă că n-am rămas cu probleme psihice”, povestea Saks într-o prezentare TED.

Potrivit unor statistici obţinute de Mediafax, 1% din populaţia lumii şi 80.000 de români suferă de schizofrenie.