Era în anul 1939, iar Europa fierbea. Ambasadorul Japoniei în Lituania, Chiune Sugihara, realizase pericolul iminent pentru evreii lituanieni. Din trenul cu care părăsea Lituania, Chiune Sugihara arunca pe geam vize pentru Japonia. Erau ultimele pe care le semna, cu un singur scop: să salveze cât mai multe vieţi.

Veștile aduse de fugarii evrei din Germania despre lagărele de concentrare naziste speriaseră deja comunitatea evreiască din Lituania. Iar ocuparea nazistă a micuţei ţări baltice era inevitabilă. Sugihara a transmis informaţiile respective guvernului japonez, cerând permisiunea de a elibera vize pentru evrei. De trei ori răspunsul primit a fost negativ. Așa că diplomatul a decis să încalce ordinele propriului guvern și a semnat, într-o singură lună, peste 6.000 de vize pentru evreii lituanieni.

Gestul era de neconceput pentru un membru al culturii japoneze. Însemna renunţarea la orice slujbă onorabilă, dispreţul public și chiar riscul de a fi despărţit de familie. Decizia însă venea și ca o dovadă de consecvenţă cu trecutul său aparte. Sugihara fusese crescut într-o familie de samurai, unde respectarea ordinelor și menţinerea unei discipline stricte erau cutume sfinte. Ca tânăr, alesese totuși să decidă pentru sine.

Pentru că nu dorea să devină medic, la examenul de admitere a predat foaia de examen complet albă (deși era un elev excepţional). Ca student la facultatea de limbi străine, s-a alăturat unei frăţii creștine fondate de Harry Benninghof, un pastor baptist. Iar ca vicepremier însărcinat cu Afacerilor Externe japoneze, a renunţat la un post în Manciuria din cauza relelor tratamente pe care japonezii le aplicau chinezilor.

În confesiunile lui de mai târziu, avea să declare: „Vrei să știi motivaţia mea, nu-i așa? Ei bine, este acel sentiment pe care îl are oricine atunci când se întâlnește faţă în faţă cu refugiaţii care imploră cu lacrimi în ochi. Nu poate să nu empatizeze cu ei.“

În vara anului 1940, Sugihara a fost singurul diplomat străin rămas în Lituania pentru a-i ajuta pe evrei. În cele 30 de zile de ședere care i-au mai fost permise, Sugihara și soţia sa au scris în fiecare zi peste 300 de vize. Munceau 18-20 de ore zilnic și nu făceau pauze decât pentru un somn scurt și pentru masă. Nu puteau pierde niciun minut, pentru că sute și apoi mii de evrei stăteau la coadă în faţa ambasadei. Atunci când au plecat din Lituania, au lăsat ștampila oficială unui refugiat. Sperau să mai salveze alţi câţiva oameni.

Sugihara nu a reușit să mai părăsească Europa la timp. Încarcerat un an și jumătate în România ca prizonier de război, eliberat apoi din orice funcţie în Japonia, a ajuns vânzător ambulant de becuri. Nu a primit recunoștinţa statului Israel decât cu un an înainte de moarte. Iar din partea guvernului Japoniei, abia după moartea sa. Dar nici nu a așteptat recunoştinţa. Era împăcat, pentru că, spunea el, „poate că mi-am dezamăgit guvernul, dar, dacă nu aș fi făcut-o, L-aș fi desconsiderat pe Dumnezeu“.