Principalele 10 probleme ale Barnevernet

2639

Despre Barnevernet, sistemul social de protecţie a copilului din Norvegia, s-au spus multe lucruri în ultimele săptămâni. „Un sistem sinistru de demolare a instituţiilor și valorilor creștine”, „o fabrică de acaparare a copiilor”, „o afacere foarte profitabilă”, „o conspiraţie de proporţii”, „un laborator de experimente”, „unealta prin care Suedia ar încerca să controleze Norvegia”, „mafia statală care răpește copiii cetăţenilor și imigranţilor”, o instituţie care „acţionează în stil nazist” și care are „în spate grupul Bilderberg” – acestea sunt doar câteva dintre concluziile fanteziste ale internauţilor despre instituţia norvegiană, acuzaţii care i-au convins pe mulţi și i-au transformat în sceptici pe ceilalţi. Dincolo de ideile conspiraţioniste, există însă critici și suspiciuni cu privire la activitatea Barnevernet care sunt asumate de specialiști sau care reies din studii și analize. O înţelegere a acestora este de folos celor care cunosc detaliile cazului Bodnariu și care încearcă să înţeleagă mai bine ce se poate face în sprijinul familiei.

1. Sistemul de lucru al Barnevernet a fost destul de mult criticat de opinia publică, dar și în spaţiul academic. „Multe chestiuni au rămas nerezolvate”, afirmă profesorul Marit Skiveness, de la Universitatea din Bergen, în capitolul dedicat Norvegiei din volumul Child Protection Systems: International Trends and Orientations (p. 156).

2. Începând cu 1992, când actuala Lege a Bunăstării Copilului din Norvegia a intrat în vigoare, sloganul și ţinta au fost ca Barnevernet să devină o instituţie care asistă, mai degrabă decât una care intervine. Atingerea acestui deziderat presupunea mai multă asistare socială și economică oferită familiei, o importanţă sporită acordată principiului biologic și prevenţie în locul intervenţiei. O ţintă majoră propusă a fost ca numărul de copii daţi în plasament să scadă. Totuși, pe fondul creșterii numărului de cazuri luate în evidenţă de Barnevernet de-a lungul anilor, a crescut și procentul copiilor care au fost plasaţi în afara familiei, voluntar sau prin decizia tribunalului districtual, de la 6‰ la 9,3‰.

3. Între 1992 și 2011, s-a dublat procentul copiilor care au primit asistenţă în sânul familiei (12‰ vs 24‰), ceea ce poate fi considerată o evoluţie pozitivă. Există însă și o creștere de peste 4 ori a numărului de cazuri în care s-a luat măsura plasării voluntare a copilului în afara familiei biologice (de la 0,6‰ la 2,8‰). În dreptul acestei măsuri există suspiciuni cu privire la cât de informate și de conștiente au fost familiile care au consimţit „voluntar” la plasarea copiilor lor în alte familii (Ibidem, p. 166).

4. După 1992, în cazul părinţilor care au pierdut temporar custodia copiilor, măsurile nu au vizat asistarea acestora în a-și rezolva problemele pentru a se ajunge la reunificarea familiei, ci s-au luat măsuri ca părinţii să poată petrece timp cu copiii, de pildă în weekenduri. Practic, ţinta importantă a filosofiei legii din 1992, aceea de a păstra mai mulţi copii în familiile biologice, a fost ratată. De aceea, după anul 2000 s-a încercat implementarea unei noi abordări în vederea rezolvării problemelor familiei biologice de natură să ducă la măsura plasării copilului în afara familiei. Totuși, în 2011, existau încă îndoieli cu privire la realitatea utilizării acestei noi abordări în practica Barnevernet (Ibidem, p. 161).

5. O critică foarte serioasă adusă procesului de analizare a cazurilor intrate în atenţia Barnevernet este că aceea că evaluările cazurilor sesizate se fac mai degrabă pe baza normelor culturale ale agenţiei Barnevernet și pe baza convingerilor personale/profesionale ale asistenţilor sociali, în loc să fie făcute pe baza dovezilor și a informaţiilor colectate sistematic. (Ibidem, p. 164)

6. Sistemul norvegian nu are o abordare unică a manierei în care trebuie documentate și demonstrate acuzaţiile de rele tratamente. Într-o mare măsură, documentarea este făcută de asistentul social sau de poliţie, când e cazul. În prima situaţie, pericolul este ca analizele să ducă la concluzii subiective.

7. Criticii cer ca angajaţii Barnevernet să fie instruiţi în domeniul legal, dar și pentru a fi mai eficienţi în prevenţie, în înţelegerea copiilor și a familiilor de imigranţi și în înţelegerea principiilor gândirii critice. Din păcate, majoritatea asistenţilor sociali beneficiază doar de o diplomă de licenţă. Multe voci au reclamat necesitatea studiilor de masterat.

8. Practica Barnevernet nu este complet unitară, dar un model de lucru mai des întâlnit ar arăta după cum urmează. Când se primește o sesizare cu privire la potenţiale pericole pentru un copil, asistentul social trimite o scrisoare familiei, anunţând că va exista o anchetă socială. Apoi, asistentul are dreptul să meargă la domiciliul familiei și să discute singur cu copilul. Se strâng indicii de la alte persoane sau instituţii care au contact cu copilul, se analizează cazul și se decide dacă este oportună oferirea serviciilor de asistenţă în cadrul familiei sau în afara familiei. Primele sunt cel mai des întâlnite. În cazul în care copilul trebuie plasat în afara familiei, decizia trebuie luată de o comisie districtuală. „Intervenţiile serioase, ca utilizarea forţei sau scoaterea din sânul familiei, trebuie decise de o comisie districtuală (numită uneori și tribunal districtual, n.red.), o cerinţă care este tot mai mult încălcată” (Ibidem, p. 157), notează profesorul Martin Skivenes, de la Universitatea din Bergen.

9. Conform studiilor citate de Skivenes, copiii din sistemul de protecţie a copilului din Norvegia nu au șanse egale cu ceilalţi copii de a trăi o viaţă sănătoasă și de succes. Dimpotrivă, tendinţa este ca acești copii să aibă un nivel mai scăzut de educaţie școlară, să conteze pe ajutoarele sociale din partea statului, să recurgă la consum de substanţe și la activităţi infracţionale. A fost evidenţiată, de asemenea, o incidenţă mai mare a cazurilor de moarte violentă în cazul acestor copii.

10. Este important de știut că politic și ideologic opiniile oscilează în Norvegia cu privire la cea mai bună abordare a cazurilor care necesită asistenţa Barnevernet. Există păreri conform cărora drepturile părinţilor și ale familiei trebuie să conteze mai mult decât în prezent și există păreri conform cărora drepturile copilului, ca individ independent, sunt centrale și supreme. Ultima variantă duce la măsuri mai dure din partea sistemului de protecţie a copilului, la criterii mai restrictive în procesul de reunificare a familiei, precum și la o încurajare a adopţiilor.

Informaţiile din acest material provin din rapoarte și statistici publice, dar mai ales din două lucrări de specialitate¹ care descriu și evaluează sistemul social de protecţie a copilului din Norvegia. Cărţile sunt rodul activităţii unor comitete de cercetători care au analizat comparativ serviciile sociale de protecţie a copilului dintr-un număr de ţări avansate ale lumii. Lucrările au fost publicate de Oxford University Press în 2011, respectiv 2015.


 

1 Neil Gilbert, Nigel Parton, Marit Skivens, Child Protection Systems: International Trends and Orientations, Oxford University Press, 2011, şi

Marit Skivenes, Ravinder Barn, Katrin Križ, Tarja Pösö (editori), Child Welfare Systems and Migrant Children: A Cross Country Study of Policies and Practices, Oxford University Press, 2015.