Nimeni nu L-a văzut niciodată pe Dumnezeu, însă Acela care L-a cunoscut dinainte să se nască pe acest pământ ne-a învăţat pe toţi să I ne adresăm prin rugăciune.

Atunci când un creștin se întreabă dacă are sens să se roage, primul și cel mai elocvent răspuns vine natural: Mântuitorul Iisus Hristos ne-a îndemnat să ne rugăm. Nu L-ar bănui nimeni pe Hristos că povăţuia oamenii să își piardă timpul. Dacă ar fi fost așa, Iisus ar fi putut binecuvânta tiparele înzorzonate ale tradiţiei care excela în artificii consumatoare de timp. Rugăciunea n-avea decât să fie făcută în continuare ca până atunci: numai cu public, cât mai strident, cu voce tare, o busculadă de cuvinte repetate până își pierdeau menirea. Însă Învăţătorul a insistat pe un model complet opus rugăciunii care Îl tratează pe Dumnezeu ca pe un spectator care trebuie impresionat. „Tu, când te rogi”, spunea Mântuitorul, „intră în camera ta, încuie uşa după tine şi roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti.”[1] Iisus nu minte.

„Desigur. Spune-le asta evreilor din timpul Holocaustului!” Câte conversaţii despre sensul rugăciunii trebuie să fi fost martorele răbufnirii unui astfel de argument puternic împotriva posibilităţii de a stabili vreodată un dialog cu Dumnezeu?! „Unde e Dumnezeu când sufăr?” e o întrebare-capsulă, un concentrat din toate lacrimile care vor fi brăzdat feţele tuturor oamenilor din istorie. Mulţi se întorc la Auschwitz sperând să găsească acolo fie harta spre ascunzătoarea lui Dumnezeu, fie o groapă comună în care să își îmbrâncească, o dată pentru totdeauna, credinţa. În anii de după război, chiar dintre cei care nu au pierdut un fir de păr, mulţi și-au bântuit duhovnicii cu întrebarea: „De ce, părinte, de ce nu i-a păzit Dumnezeu pe evrei?”. Un rabin american pe nume Reeve Robert Brenner s-a gândit însă să adreseze altcuiva întrebări despre Dumnezeu și Holocaust.

Numai cine suferă

În The Faith and Doubt of Holocaust Survivors (Credinţa și îndoiala supravieţuitorilor Holocaustului), Brenner relatează despre conversaţiile despre credinţă și Dumnezeu pe care le-a avut cu sute de evrei supravieţuitori ai lagărelor de concentrare. Rabinul le-a monumentalizat într-o cercetare cu un rezultat imposibil de anticipat. Aproape jumătate dintre cei care au ieșit vii din iadul nazist nu au simţit că experienţa pe care au trăit-o le-a afectat într-o direcţie sau alta convingerile religioase. Iată declaraţia unui supravieţuitor: „Nu mi-a trecut niciodată prin minte să pun sub semnul întrebării acţiunile lui Dumnezeu cât am fost închis la Auschwitz, deși sigur că înţeleg că alţii așa au făcut.” Iar omul completează pentru a elimina riscul ca vreo persoană să îl considere poate mai slab de înger: „Dacă cineva crede că Dumnezeu este responsabil pentru moartea a șase milioane de oameni fiindcă nu a făcut cumva ceva să îi salveze, părerea mea e că gândește pe dos. Noi Îi datorăm lui Dumnezeu vieţile noastre cu totul, acei oricâţi ani trăim, și deci avem datoria de a ne închina Lui.”[2]

„Nu mi-a trecut niciodată prin minte să pun sub semnul întrebării acţiunile lui Dumnezeu cât am fost închis la Auschwitz, deși sigur că înţeleg că alţii așa au făcut.”

Admirabila loialitate religioasă a acestui om pare ireproductibilă, însă cercetarea lui Brenner a descoperit lucruri chiar mai uimitoare. Discutând deschis cu supravieţuitorii acelei perioade de ură faţă de ei, rabinul a calculat că circa 5% dintre ei au început să creadă în Dumnezeu ca rezultat direct al experienţei pe care au trăit-o în lagăr. Dacă extrapolăm la numărul total al evreilor europeni care au supravieţuit, într-un loc sau altul, acelei vremi de ură faţă de ei, 5% înseamnă circa 170.000 de oameni.

Brenner nu încerca să rescrie optimist istoria ororii naziste. Nici nu ascundea faptul că 11% dintre supravieţuitori și-au văzut credinţa risipindu-se în neant, împletită cu fumul camerelor de gazare. Însă ca 5% dintre supravieţuitorii lagărelor să intre în taberele de concentrare atei și să iasă crezând și alţi aproape jumătate dintre ei să părăsească lagărul cu credinţa neatinsă arată că este cu adevărat posibil ca, în miezul celei mai nimicitoare dureri, să existe motive pentru a crede, neclintit, în Dumnezeu.

În ciuda oricăror intuiţii contemporane, care înclină către scenariul cel mai tragic (strivit de suferinţă, omul dă drumul convingerilor lui ultime, iar cei care nu au suferit cât el nu au dreptul să sugereze că ar putea greși), când de sub avalanșa de nenorociri ies două mâini încă prinse a rugăciune, chiar și cei care nu au suferit cât acele mâini nu au dreptul să privească la ele și să tacă.

Un băieţel de zece ani

Un exemplu frumos de ne-tăcere oferă scriitorul C.S. Lewis, care povestea în prima lui cronică din Narnia despre un băieţel pe nume Digory, a cărui mamă era bolnavă pe moarte. Digory ajunge faţă în faţă cu marele leu Aslan – o parabolă pentru Dumnezeu – și, deși îi este frică de un refuz, își adună curajul: „Vă rog… domnule Leu… Aslan… domnule… aţi putea… aș putea… vă rog, vreţi să-mi daţi niște fructe magice de pe acest tărâm, care să o facă bine pe mama?”[3]

„Până acum se uitase la labele și la ghearele imense ale Leului; dar acum, disperat, își ridică privirea și îl privi în ochi. Ceea ce văzu îl miră cum nu-l mai mirase nimic vreodată. Faţa maronie se aplecase deasupra feţei lui și – minunea minunilor – ochii Leului erau plini de lacrimi.”

Însă Leul nu îi răspunde absolut nimic și continuă să vorbească de parcă nici nu ar fi auzit cererea disperată a băieţelului. Nu peste mult timp, Digory își reînnoiește cererea: „Dar vă rog… vă rog, izbucni, daţi-mi ceva care s-o facă bine pe mama.” Iar C.S. Lewis, care la doar zece ani și-a pierdut mama în lupta cu cancerul, povestește că Digory „până acum se uitase la labele și la ghearele imense ale Leului; dar acum, disperat, își ridică privirea și îl privi în ochi. Ceea ce văzu îl miră cum nu-l mai mirase nimic vreodată. Faţa maronie se aplecase deasupra feţei lui și – minunea minunilor – ochii Leului erau plini de lacrimi.”[4]

Mama lui Digory nu va fi vindecată, așa cum nici mama lui Lewis nu a fost, așa cum nici soţia lui, zeci de ani mai târziu, nu va fi scăpat de boală. Însă, chiar și când nu oferă vindecare, lacrimile Leului spun că Îi pasă cu adevărat de suferinţa noastră.

Dumnezeu fiind El Însuși

E nevoie de curaj pentru a vedea lacrimile lui Dumnezeu. Uneori nu ridicăm ochii din pământ de teamă că privirea noastră va fi întâmpinată cu severitate și atunci vom fi striviţi nu doar de durere, ci și de singurătate. Alteori, atunci când durerea devine prea mare pentru noi, avem impresia că Dumnezeu S-a micșorat până a ajuns, cum spunea pastorul american Pete Grieg, „de mărimea suferinţei noastre”[5]. Și ne e teamă că lacrimile Lui sunt lacrimi de neputinţă.

Nu Îl vedem așa cum este El, iar atunci pierderea noastră devine mai profundă, pentru că „puterea rugăciunii depinde aproape în întregime de capacitatea noastră de a înţelege Cine este Acela cu care vorbim”[6]. Suferinţa are, din nefericire, această capacitate de a lua sonorul vocii lui Dumnezeu în inima noastră.

„Puterea rugăciunii depinde aproape în întregime de capacitatea noastră de a înţelege Cine este Acela cu care vorbim.”

„Vocea lui Dumnezeu poate fi cu ușurinţă redusă la tăcere de durerea noastră, de ura noastră faţă de sine sau de preconcepţiile noastre nebunești despre cine este El cu adevărat, despre cum vorbește El și ceea ce credem noi că va spune. Însă, atunci când venim la Dumnezeu (…) cu o rană deschisă, venim la Tatăl care ne iubește profund.”[7] Domnul Hristos nu a contrazis faptul că Dumnezeul care tânjește să Îl numim „Tată” este un Dumnezeu ascuns. Ci îndemnurile Învăţătorului erau mereu spre o trăire practică a încrederii, nu spre o teoretizare care să ajungă la forma ultimă a ecuaţiei comportamentului divin. În definitiv, credinţa nu pune condiţia de a-L înţelege complet pe Dumnezeu înainte de a face orice pas spre El, ci se manifestă prin decizia de a merge înainte împreună cu Dumnezeul din care ne va rămâne mereu un infinit de cunoscut. Până la urmă, acesta, spune Iisus[8], este infinitul pentru care avem nevoie de viaţa veșnică.

E nevoie de curaj pentru a vedea lacrimile lui Dumnezeu.

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului.
Footnotes
[1]„Matei 6:6, Noua Traducere în Limba Română (NTR), 2006.”
[2]„Reeve Robert Brenner, The Faith and Doubt of Holocaust Survivors, The Free Press, 1980, p. 103-105.”
[3]„C.S. Lewis, Nepotul Magicianului, Rao, 2005, p. 135.”
[4]„Ibidem, p. 143.”
[5]„Pete Greig, God on Mute. Engagingt the Silence of Unanswered Prayer, Regal Books, 2007, carte electronică.”
[6]„Andrew Murray, With Christ in the School of Prayer, Spire Publishers, 1965, p. 68.”
[7]„Pete Greig, op. cit.”
[8]„Vezi Ioan 17:3.”

„Matei 6:6, Noua Traducere în Limba Română (NTR), 2006.”
„Reeve Robert Brenner, The Faith and Doubt of Holocaust Survivors, The Free Press, 1980, p. 103-105.”
„C.S. Lewis, Nepotul Magicianului, Rao, 2005, p. 135.”
„Ibidem, p. 143.”
„Pete Greig, God on Mute. Engagingt the Silence of Unanswered Prayer, Regal Books, 2007, carte electronică.”
„Andrew Murray, With Christ in the School of Prayer, Spire Publishers, 1965, p. 68.”
„Pete Greig, op. cit.”
„Vezi Ioan 17:3.”